Cei fără chip

Această schiță literară reprezintă o ficțiune și orice asemănare cu persoane, nume, locuri sau fapte este întâmplătoare.

Claudiu se simțea puțin stânjenit de privirea fixă a reprezentantului Consorțiului, îi crea o oarecare stare de disconfort.

– Deci așa vei face, îi vei recomanda această carte. Codex Umbrae, așa se numește. Reții, sau să ți-l scriu?

– Domnule, uitați că eu sunt profesor de istorie și medievist.

– Eu nu uit nimic, dumneata uiți poate unde te afli, cu cine vorbești, și, mai ales, scopul pentru care ai venit aici!

Claudiu se adresase Consorțiului cu cererea de a-l elimina pe Iulian. Acesta îi bloca ascensiunea universitară. Era bine văzut, avea o reputație impecabilă, nu ținea chestia cu agresiunea sexuală. Așa că s-a oferit să facă ce voiau EI, și anume să falsifice istoria. Nu era greu, cărțile erau pregătite. Dar unii oameni, ca Iulian, trebuia eliminați. Și acum exista o tehnologie nouă. Cea a nanoparticulelor ce se ridicau odată cu praful dintr-o carte aparent veche, erau inhalate de cititor, ajungeau în creier și detectau modelele de activitate din rețeaua neuronală. Apoi emiteau semnale ce ajungeau la un procesor situat în clădirea bibliotecii, iar mai departe cartea era efectiv rescrisă în funcție de gândurile cititorului. Sau mai bine zis cartea se rescria. Nu erau pagini obișnuite, îi explicaseră ceva despre cerneala cu memorie de formă, făcută din polimeri electro-reactivi, capabilă să schimbe nu numai textul, dar și ilustrațiile… Era destul de complicat, mai ales pentru un om cu formația lui. Important era că manuscrisul medieval, numit și Cartea Celor Fără Chip, tocmai fusese citit de un bolnav cu schizofrenie paranoidă. Nimeni nu avea curaj să deschidă acum paginile cărții.

– Dar îl cunoaște pe Profesor? – întrebase Claudiu cu speranță.

– Bineînțeles, i-a fost student. L-a picat, a avut restanțe până la licență… Crezi că noi alegem pe oricine?

Așa că acum Iulian citește Cartea Celor Fără Chip. Uneori își înmoaie degetul în gură ca să întoarcă paginile. Și găsește o miniatură în care niște călugări copiști lucrează la lumina lumânărilor. În centru este chiar el, chipul îi este pictat în stil modern. Chiar și naratorul, călugărul din Evul Mediu, îi poartă numele. Zice așa: „Eu, Iulianus, am căutat adevărul, dar pentru asta chipul mi-a fost șters din paginile cărții”. Dar ce se întâmplă?! Nu e posibil așa ceva! Chipul i se dizolvă, ochii i se topesc în pagina îngălbenită. Rămâne doar legenda ilustrației: Qui legit fit quod alii obliviscuntur. Iulian se freacă la ochi, își șterge ochelarii cu laveta. Imposibil! Chiar în seara aceasta, ba nu, chiar acum, se va programa la un consult de specialitate.

A doua zi, la curs, începe cam așa:

– Încă din Evul Mediu s-a încercat manipularea psihică prin distorsionarea realității. Dovadă stau manuscrisele iluminate.

Andrei, din spatele amfiteatrului, îi trimite decanului un mesaj pe telefon: “vorbește prostii la curs”.

Elena, doctoranda lui Claudiu, cea care se luptă să aibă seminariile lui Iulian, găsește volumul iluminat pe biroul acestuia. Cuprinsă se curiozitate, începe să-l răsfoiască. Dă peste un fragment în care se vorbește despre un sat în care cei care doreau prestigiu în cadrul comunității trebuiau să ia locul altuia, să convingă că rivalul are defecte mari, este eretic, nu prezintă încredere. Numai că era și o pedeapsă: trăsăturile chipului victimei începeau să se șteargă, iar peste câteva luni apăreau pe chipul celui care calomniase. Urâțite, apărea ce era mai rău, uneori exagerat până la forme monstruoase. Cartea avea o ilustrație, cu o tânără care privește într-un bazin cu apă, dar reflexia nu era a ei, ci…chipul Profesorului, a lui Iulian, cu privirea aceea insinuantă, perfidă, așa cum Elena le-o descrisese nu o dată celor de la catedră. Era și o inscripție în latină: Umbra in faciem garruli cadit.

Peste nici o lună Iulian a fost înlăturat în mod oficial, pentru comportament nedorit la cursuri. Decanul i-a explicat că există o vreme pentru fiecare, că uneori oamenii mai obosesc și le scade randamentul, că în asemenea situații există și alte opțiuni… Profesorul a fost atât de afectat încât a părăsit biroul în grabă, uitând să restituie la bibliotecă Cartea Celor Fără Chip. Volumul a fost găsit de Claudiu și de Elena, care tocmai asta căutau, materiale didactice care să poată fi valorificate în continuare.

– Ah, cartea asta! – exclamă fata.

– N-o atinge! – țipă bărbatul.

Scoarțele de piele ferecate în aramă începură să freamăte. Pe copertă apăru Iulian, îmbătrânit, sprijinit într-un toiag făcut din chipuri chinuite. Se îndreptă chiar acum spre o sală de judecată în care tronează o balanță crăpată. Jurații priveau la iepuri în armuri care spintecă vânători și la gâște care taie capetele unor vulpi legate de stâlpi. Asemenea scene se puteau găsi în majoritatea codex-urilor franțuzești de acum câteva sute de ani, își aminti tânăra femeie.

– Acoper-o cu ceva, nu te mai uita, am să chem eu pe cineva s-o ia de-aici, zbieră Claudiu, dar prea târziu, pentru că a doua zi, la curs, incisivii îi crescuseră doar puțin, dar suficient cât să nu mai poată închide bine gura, iar când încearcă să vorbească să iasă doar șuierături sacadate, de animal speriat. Cât despre Elena, avea un început de muchie dură la colțurile gurii, iar vocea îi ieșea cu o rezonanță metalică de care râd toți studenții.