Sigiliul Celor Drepți

Fray Ignacio privi spre culmile acoperite de zăpadă a munților ce se întindeau spre miazănoapte până la capătul lumii. Unde să se ducă ei, să-i creștineze pe sălbaticii care se născuseră cu sămânța războiului în sânge? Aveau ceilalți călugări curajul necesar?

– Să primească toți Sigiliul Celor Drepți! – îl auzi pe Fray Girolamo.

– Nu se poate! Este păcat! Nu putem imita curajul Mântuitorului, nu ne putem asuma durerea înainte să o simțim! – încercă Ignacio să se împotrivească.

– Ba putem domina aceste locuri întunecate, putem să ne împotrivim căderii!

Fray Girolamo nu mai așteptă răspuns, se duse la călugării meșteri în dulgherit și le spuse să pregătească o cruce de brad, puțin mai mare decât un stat de om.

– Ai grijă, Girolamo, vor trimite un Commissarius Apostolicus ad causas extraordinarias! Ordinul nostru nu se joacă, nu admite așa ceva!

Dar a doua zi primul călugăr deja se așeza în genunchi deasupra crucii, cu mâinile întinse până la capătul stâlpului central. Ceilalți se prefăceau că îl biciuiesc, silindu-se să râdă grosolan. Călugărul murmura:

– Nu mă voi lăsa răpus de durere, nu voi mai avea somn, voi fi drept până la capăt…

– Adică cum, îl întrebă Ignacio pe Girolamo, va primi un semn în carne, sau altceva?

– Nicidecum, răspunse călugărul, semnul va fi subtil, îl vom căpăta cu toții după ce vom face asta!

– Nu-l lăsați să se ridice! – strigă deodată unul dintre indienii Atsinok, ce fuseseră aduși cu forța să asiste la ritual. În spaniola lui stâlcită, încercă să argumenteze: Trebuie să se supună morții! Altfel iernile nu vor mai pleca și vânatul nu se va mai găsi.

Fray Girolamo îl împinse până îl scoase afară din fort. În zilele care urmară toți călugării, înafară de Ignacio, primiră Sigiliul. În aparență asta nu îi schimbă prea mult. Doar că dădeau dovadă de o disciplină exemplară, nimeni nu mai cerea dispensă, nimeni nu mai spunea “nu pot”. Trecu o lună, apoi alta. Iarna nu dădea semne de plecare, deși după calendar ar fi fost timpul. Indienii trebuiau să caute vânatul mai departe, înspre miazăzi. Într-o zi au adus un copil cu piciorul zdrobit. Fusese prins într-o capcană pentru urși instalată de francezi.

– Dacă nu-l vindecați nu vă mai aducem carne, spuse unul din indieni, un bărbat cu fața plină de cicatrice.

– Piciorul trebuie tăiat! Și încă repede! – își dădu cu părerea fray Ignacio după ce ridică mâna de pe fruntea fierbinte a copilului.

– Nu te grăbi, frate, decizia trebuie să îi aparțină lui și numai lui, aproape că strigă fray Girolamo. Vrei să trăieși mai departe fără un picior, copile?!

– Nu înțelege spaniola, zise vânătorul încercând să-i dea copilului vestea proastă în dialectul Atsinok.

Băiatul începu să plângă.

– Nu el hotărăște, ci noi, oameni în toată firea! – tună vocea lui fray Ignacio. Fierbeți apă și ascuțiți cuțitele și barda! – le porunci celor doi novici care asistau la scenă.

– Dar… – începu unul din tinerii călugări.

– Niciun “dar”! – replică fray Girolamo. El alege!

Băiatul muri în aceeași seară. De fapt tot timpul era seară, norii iernii nu mai erau izgoniți de vântul de sud.

– Voi țineți lumea în loc, grăi într-o zi șamanul Atsinok, după ce îi convinsese pe călugări să îl lase înăuntru. Ne-am hotărât să plecăm. Veniți să vă arăt ceva.

Ignacio și Girolamo îl urmară. Merseră doar puțin înafara fortului. Vraciul le arătă optsprezece platforme de lemn, fixate la jumătatea trunchiurilor negre și înghețate.

– Astea sunt mormintele voastre. Când nu veți mai avea mâncare, întindeți-vă pe ele și așteptați.

Ignacio fuge prin zăpada udă, topită deja de soarele palid. I-a lăsat în urmă pe ceilalți călugări, ce refuzaseră să se spovedească, doar se duseseră cu pași mărunți, unul câte unul, spre mormintele indiene din crengi. Respirația îi arde pieptul și se prăbușește în genunchi. Strigă totuși:

– Nu!