Pe parcursul vieții noastre auzim multe, mai ales în relațiile interumane, despre trădare. Dacă ar fi să faci o evaluare a ceea ce a însemnat viața ta până acum, la ce concluzii ai ajunge? Ai trădat, ai fost trădat? Care sunt lucrurile pe care nu le poți ierta din ceea ce ți s-a întâmplat? Dar invers, există oameni care nu te-au iertat pentru ceva? (F.G.P.)

Trădarea rămâne una dintre cele mai actuale și dificil de analizat teme din întreaga istorie a relațiilor interumane. Ea se învârte în jurul sentimentului de încredere și a interpretării lui. Noi am ajuns să vorbim foarte ușor despre trădare în zilele noastre. De exemplu, nu știu dacă este corect să mai spui că a fost trădare ceva care te-a dus ulterior pe un drum mai bun. În aceste condiții înseamnă că trădarea este și bună? Sau mai este trădare atunci când oamenii nu au investit încredere sinceră, ci doar interese, în ceva? Iarăși este o temă de discuție.

Dacă ar fi să fac o evaluare a ceea ce a însemnat viața mea până acum, aș spune că mai tare m-a supărat, în anumite privințe, lipsa de recunoștință. Nu știu dacă aceasta poate fi privită ca o formă de trădare, pentru că sub aspect moral și chiar biblic se menționează că faptele bune nu trebuie să fie însoțite de așteptarea recunoștinței. „Legiuitorul” ca să-i spun așa, dragă Daniel, a prevăzut sau a știut din practică faptul că dacă faci bine cuiva sunt șanse mari să nu primești recunoștință. Avem celebra pildă din Evanghelia după Luca 17 (12-19) în care se arată că, deși oamenii primesc ajutor când le este mai greu, foarte puțini sunt cei care își mai exprimă recunoștința față de binefăcător. În pilda despre întâlnirea lui Iisus cu leproșii, cel care își exprimă recunoștința, unul din cei zece, este samarineanul, deci cel care era considerat eretic de către evrei. Ce concluzii putem trage de aici, Daniel? Că, din punct de vedere statistic, aproximativ 10% dintre oamenii pe care îi întâlnim într-o viață ne vor fi recunoscători și că ne vor fi recunoscători oameni la care ne vom aștepta mai puțin. De altfel, în psihologia socială se și spune, dar nu pot cita cu exactitate, că te atacă și te apără cine nu te aștepți. Nu știu dacă ai pățit, dar înclin să cred că da.

Dacă am trădat? Fără îndoială că măcar dintr-o perspectivă am făcut-o. Mai rău decât a trăda este a dezamăgi. Probabil că am făcut și asta. N-aș ști să mă aplec asupra unui anumit moment. Sărim peste cele în care am dezamăgit oameni pentru că nu am făcut ce se așteptau ei. Mai degrabă îmi pare rău de aspecte privind răbufniri ale mele în care o persoană sau alta, de regulă apropiate, au fost dezamăgite de felul în care i-am făcut să se simtă. Și mai supărat sunt și regret dacă reacția mea le-a afectat stima de sine sau ca urmare a reacției mele au avut una sau mai multe zile proaste în care s-au gândit la ceea ce am făcut eu nepotrivit. Aș vrea să le cer iertare cu toată sinceritatea.

Analizând în continuare trădarea, pot spune că ea are de-a face și cu responsabilitatea și lașitatea. De exemplu, poți ajunge în situații de „trădare” dacă ai fost prea responsabil sau prea laș. Un tânăr este împreună cu prietena lui din liceu, trăiesc momente frumoase, străbat clipe de dragoste adolescentină și-și jură iubire pentru vecie. Anii trec și ei evoluează diferit, dar rămân împreună. Cu toate acestea, se căsătoresc, el din responsabilitate și lașitate, ea dintr-un alt tip de lașitate, orientat mai mult spre relația cu familia de origine. Mai simplu spus, ea voia să scape odată, să plece de acasă, în timp ce el voia să n-o dezamăgească sau să nu o vadă suferind, deși nu mai simțea mare lucru pentru ea. Și, totuși, se căsătoresc. Mariajul le dă un „restart” și după vreo două luni cad amândoi în diverse forme de abulie. Se înstrăinează unul de celălalt, încep să se evite și chiar să se înșele. Când s-a produs trădarea? S-a produs atunci când au început să umble cu alții sau când, din lipsă de curaj și comunicare, au ajuns să ia decizii pe care nu și le mai doreau? Dar de ce au ajuns să se mintă? Care sunt factorii reali? De ce s-au hiper-responsabilizat într-o lume în care libertatea ar trebui să fie o valoare supremă? De ce nu au avut curajul să le spună celor foarte apropiați, cum ar fi părinții, că ei nu mai sunt bine? Citeam la explicația lașității că e atât lipsa curajului, cât și a onoarei; și că onoarea este integritate morală. În concluzie, pe drumul spre trădare ești lipsit și de curaj, și de integritate morală. Ce ar trebui să ne învețe părinții și societatea ca să nu ajungem pe acest drum? Și aici începe un șantier interminabil în conștiința proprie. Ne-ar trebui înregistrări video din fiecare moment al vieții noastre trecute, minut cu minut, ca să vedem unde și când în formarea noastră s-au produs acele erori care ne-au făcut ca în materie de cuplu să fim lipsiți de norme morale sau curaj. Căci sunt, har domnului, oameni care greșesc foarte puțin social, dar iau decizii foarte proaste din punct de vedere personal. Așa cum sunt unii care iau decizii bune în ambele planuri sau alții care iau decizii proaste în ambele situații. Unii mai ajung și pe la închisoare, tocmai din acest motiv.

Și atunci este de săpat foarte adânc în inconștientul nostru pentru a vedea care este granița dintre responsabilitate și lașitate, iar apoi care ar trebui să fie valorile morale supreme, atunci când abordăm viața. S-ar putea, dragă Daniel, să nu fie vorba despre o lipsă a valorilor morale, ci despre o proastă aplicare a lor. De exemplu, să pui responsabilitatea pentru celălalt sau mila pentru felul în care va reacționa în cazul în care îl părăsești sau nu mai continui relația cu el nu este o crimă, din contră. Arată că ești un om bun care ai recunoștință pentru ce a fost cândva, dar care acum ești blocat între vechiul din tine și cel care ai devenit. Ești capabil să conștientizezi și să-ți păzești sufletul? Este dificil numai să vorbești despre asta, darămite să o și pui în aplicare. De exemplu, băiatul despre care vorbeam mai sus a luat decizia de a se căsători foarte de tânăr. Când s-a apropiat momentul nunții, i-a spus mamei sale că nu dorește să mai facă pasul, iar ea i-a respins decizia pe motiv că totul este pregătit și ar fi o lipsă de respect și față de cealaltă persoană să anuleze totul în ultimul moment. Nimeni nu a stat să-l asculte în profunzime și să-l întrebe, mai ales, ce s-a întâmplat exact. Mai mult, nimeni nu a venit cu ideea de a-i pune pe cei doi la aceeași masă. Dar asta nu înseamnă că e vina părinților. Dacă ar fi o vină, în mod sigur ea s-a produs cu mai mult timp în urmă, nu atunci. Așa că cei doi erau mai întâi de toate niște oameni care sufereau, apoi niște… lași. Lași au devenit, cel mai probabil, dintr-o lipsă de cunoaștere a valorilor supreme, acelea potrivit cărora propriul suflet trebuie pus mai presus de orice, indiferent de alte persoane și chiar de grija pentru emoțiile lor. Decodificarea respectivelor emoții s-ar putea să fie una eronată, și acest fapt venind tot dintr-o lipsă de experiență de viață.

Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată, dar eu am fost nevoit să rup lanțul generațional. Și culmea, nu am făcut-o numai pentru mine, ci i-am ajutat și pe alții din jurul meu sau cititori să rupă lanțurile generaționale. Mă refer la acele „ștafete ale suferinței” (repetări de greșeli generaționale) cum le-am spus chiar în titlurile unor scrieri.

Părinții noștri nu sunt de vină pentru că ei, la rândul lor, au fost lipsiți de cunoaștere și îndrumare. Nu toți, dar în generația lor a fost prea puțin importantă componenta emoțiilor, profund negată de comuniști.

Reamintesc celor care nu știu că studiul academic al psihologiei a fost interzis în România între finalul anilor 1970 și până după Revoluție, din cauza unui fenomen pe care Securitatea nu-l putea înțelege și implicit controla – meditația transcendentală. Acest fenomen a pornit de la o vizită pe care The Beatles a făcut-o în India la cel care a devenit gurul lor – Maharishi Mahesh Yogi.

Ideea este că generația părinților noștri a fost prejudiciată de cunoașterea emoțiilor în mai mare măsură decât cea a bunicilor noștri, iar acest lucru s-a reflectat în deciziile pe care copiii născuți în comunism le-au luat. Unii au luat și decizii bune, foarte mulți, nu. Ce este interesant însă, faptul că tot mulți au fost cei care au recuperat. Printre ei a fost și băiatul din exemplul pe care ți l-am dat. Și aici mai este un element care trebuie spus și care ajută la recuperări – credința în Dumnezeu.

Sunt încă oameni care nu m-au iertat pentru niște păreri pe care mi le-am spus la supărare, păreri pe care le-am regretat imediat după ce le-am spus. Ele au rămas, din păcate, ca niște urme de gloanțe prin orgoliul lor. Din multe puncte de vedere mi-o merit și, cumva, ei îmi fac un bine că nu pot trece peste acele momente. Ce mă învață pe mine supărarea lor permanentizată? Că trebuie să am mai mare grijă cum reacționez la supărare. Dacă toți am fi trecut ușor peste reacțiile negative ale altora, probabil că iertarea ar fi devenit o banalitate, iar încălcarea unor limite, ceva obișnuit. Or, iertarea este o valoare foarte-foarte importantă și este cea care se află în strânsă legătură cu atât de necesara uitare. Fără uitare am înnebuni. Imaginează-ți, dragul meu prieten, cum ne-am simți să tot acumulăm în suflet supărări peste supărări? Și ca să fac o glumă ironică, mai bine să fim selectivi în prioritizarea supărărilor noastre. Dacă avem un interes, mai ales financiar, ne supărăm mai puțin pe cineva sau dacă depindem de el, tot ne reținem cel puțin exprimarea supărării. Așa că, încheind ironia la felul subiectiv în care mulți oameni se raportează la supărare, spun că eu chiar nu am vreo persoană pe care să n-o fi iertat. Mai mult, aloc câteva minute de rugăciune pe zi celor care mi-au greșit și care mi-au rămas în memorie, căci pe mulți care mi-au greșit i-am uitat cu adevărat de mult.

București, 9 iunie 2026

Post-ul Lașitate, trădare și iertare apare prima dată în Literatura de azi.

Din păcate sau din fericire n-am avut un astfel de model atunci când m-am apucat de scris. La mine acest lucru a venit în mod atipic, poate, căci în sfera scrisului și a cititului m-am imaginat de la cele mai fragede vârste. De pildă, în clasele I-IV făceam cărți și reviste, dar mă preocupa în primul rând forma. Desigur, ele conțineau și mesaje scrise și mi se părea fascinant ca ceva făcut de tine să conțină un mesaj scris. Acum aș putea găsi niște explicații la toate acestea. Eu am prins clasele primare în perioada 1988-1992. Practic în cel de-al doilea trimestru al clasei a II-a eram deja trecuți prin Revoluție. Tatăl meu, Constantin Predescu, era pe atunci un mare cititor de ziare. Știu că avea și abonament la Adevărul, la care scriau în acele timpuri Dumitru Tinu, Bogdan Chirieac, Cristian Tudor Popescu sau mai tânărul Val Vîlcu. Cine s-ar fi gândit că într-o zi o să fac emisiuni împreună cu Bogdan Chirieac, cum au fost cele în care l-am intervievat pe George Maior, la DCNews, de exemplu? Sau că o să scriu analiză politică la DCNews, așa cum am intrat în „viața” site-ului, în perioada 2015-2017.

 Să ne întoarcem la literatură și la mentori. Nu am avut. Nu dintre cei contemporani. Când m-am apucat eu de scris, prin 1993, eram cu mult înaintea apariției internetului pe scară largă și nu știam, de pildă, de existența lui Aurel Pantea, ca să dau un exemplu la întâmplare. Primul scriitor contemporan pe care l-am văzut de aproape a fost poetul Gheorghe Dăncilă, din Alba Iulia. El a venit la noi la liceu și a prezentat un volum de versuri care se numea Scara la cer. Mi s-a părut interesant demersul și am fost printre cei care l-au cumpărat. Iată că se citea de mic în mine cumpărătorul de cărți care aveam să devin, pentru că îți mărturisesc, dragă Daniel, că și acum, în zilele noastre, nu trece o lună fără ca să fi alocat minimum 400-500 de lei pe cărți. Iar Roxana, cititoare de cursă lungă, mai ceva ca mine, mă felicită când fac achiziții. Mai demult, când eram la începutul relației noastre, am și postat pe Facebook ceva de genul: „Roxana mi-a spus astăzi: toți banii tăi se duc pe vin și pe cărți!” Știu că a stârnit multă simpatie și amuzament citatul.

Ei bine, îl mai știam pe scriitorul Ion Mărgineanu, din Alba Iulia. Pe care îl vedeam pe la manifestări culturale și comemorative, dar nu îmi căzuse în mâini nicio carte scrisă de el. Cu amândoi, cu domnii Mărgineanu și Dăncilă, am devenit în 2012 coleg în Uniunea Scriitorilor, filiala Alba-Hunedoara.

Aspectul acesta cu citirea contemporanilor n-a fost atât de încurajat în vremea copilăriei mele. Nu am fost departe de generațiile de astăzi, dintre care numeroși copii cred că toți scriitorii sunt morți. Auzisem de contemporani ca Ana Blandiana, despre care mai târziu am aflat că se numește Otilia Coman și că are ca pseudonim numele satului mamei sale, care se află peste dealurile Cugirului. Despre satul Blandiana știam, probabil tot înainte de a ști de doamna Coman. Apoi, sper să nu greșesc, dar mare lucru dacă nu am auzit de Nicolae Manolescu mai întâi ca om politic, apoi ca literat. Pentru că ne întoarcem iarăși la vârsta mea din perioada 1992, de exemplu – clasa a IV-a. Când ar fi trebuit să aud de domnul Manolescu? Probabil în liceu, nu? Păi până în 1996, când am început liceul am auzit de nenumărate ori despre PAC și simbolul partidului care era mărul. Taică-meu, care a profesat și încă profesează la data scrierii acestor rânduri jurnalismul, își aduce aminte de Nicolae Manolescu în campanie electorală, la Cugir și cum la conferința de presă a pus mere pe masă, transmițând astfel un mesaj.

Cred că și de Alex Ștefănescu am auzit mai întâi într-un context în care exprima opinii politice, mai degrabă decât literare. Așa că iată, dragul meu Daniel, cum, deși nu am avut îndrumători literari contemporani, fiind mai mult autodidact, am auzit de așa mari personalități literare, pe care știu că și tu le-ai prețuit și le prețuiești mult (mă refer la Nicolae Manolescu, Ana Blandiana sau Alex Ștefănescu) în contexte politice. Dar am recuperat mult.

Îndrumători clasici mi-au fost Victor Hugo și Thomas Hardy, pe care i-am citit cu admirație și din care am copiat expresii pentru a le putea împrumuta în scrierile mele.

Odată cu venirea mea la București, încep să aud de tine și să te citesc. Aveam deja 26 de ani. Tot de-atunci, intrând în universul României literare îl citesc constant pe Nicolae Manolescu. Dar primul critic de care am auzit, în calitatea lui de memorialist, a fost Eugen Simion, căci printre cărțile bibliotecii tatălui meu era și Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnalul parizian al unei personalități pe care aveam s-o întâlnesc și cu care să schimb niște vorbe. De exemplu, pe Eugen Simion l-am cunoscut la Biblioteca Centrală Universitară, la un eveniment, pe vremea când nu lucram încă acolo, prin 2016. S-a pus problema să-l duc cu mașina acasă, dar nu știu ce a apărut și l-a dus altcineva. Cred că am fi avut o discuție interesantă. Iar ceva mai târziu, în debutul lui 2019, pe când eram colaborator al Muzeului Național al Literaturii Române, am moderat un eveniment la care a fost invitat să vorbească. Am și o fotografie foarte frumoasă chiar din timpul discuțiilor, în care domnul Simion este foarte atent la ce spun. Pune la socoteală că eu pe vremea aceea aveam deja o vechime în buna relație cu Nicolae Manolescu, pe care îl vizitam frecvent la Uniunea Scriitorilor și cu care am ieșit la vreo două-trei cine și niște prânzuri. Ce vremuri! Nu le idealizez, dar mi se pare că poartă în spiritul lor niște momente de înrămat. Și le-am și înrămat, le înrămez și acum, împreună cu tine, prin cartea pe care o scriem, prin consemnarea amintirilor care sunt încă proaspete și clare.

Astfel, din punct de vedere literar, domnul Manolescu și cu tine ați devenit pentru mine ceea ce în psihologie se numește supraeu. În psihanaliza freudiană, instanța morală și critică a personalității, care reprezintă interiorizarea normelor, regulilor, valorilor sociale (aici literare) și idealurilor. Acționează ca un „cenzor” inconștient, pedepsind Eul prin vinovăție sau rușine atunci când regulile nu sunt respectate, fiind opus Sinelui (instinctelor). Mai simplu spus, ați devenit, fără voia și știrea voastră, modelul de exigență literară al unui om care scrie. Culmea, deși au fost momente în viață când puteam să fiu complexat pe termen lung, am învins complexul prin recunoașterea valorii celuilalt, și nu prin comparații inutile ori prin frustrare.

Și ca să fiu total cinstit cu istoria personală, pasul spre a publica literar l-am făcut datorită lui George Maior. Am mai povestit asta de multe ori, încât până și eu m-am săturat, darămite cei care citesc a nu știu câta oară. Unde am greșit? Când am amestecat lucrurile. Eu traversam, premergător publicării primului meu volum de versuri, o perioadă nefastă politic, deși eram cel mai tânăr consilier județean, deși lucram la Senat, cu carte de muncă, începusem să fiu marginalizat politic pentru că felul meu de a fi deranjase un personaj negativ care, după o cădere politică, reușise să revină. Trăiam încă la Alba Iulia. Vorbim acum despre anul 2005. Așa că simțeam că nu va fi „a bună” cu viitorul meu. Și atunci, deși George Maior a fost cel care m-a încurajat să public, eu m-am grăbit, n-am dat poemele „în lucru” unei persoane avizate.

Spun doar pentru a înțelege contextul, filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor urma să se înființeze în anul următor, printr-un proiect de hotărâre la care am luat parte în calitate de consilier județean și pe care l-am susținut. Dar acesta este un subiect la care o să mă refer altădată, când vom aborda alt subiect. Și atunci, am amestecat lucrurile, pentru că am confundat o carte politică, așa cum a fost Început de drum, cea cu care debutasem în 2004, cu una literară – Răsfoindu-mi adolescența.

De ce spun că era important să ai niște repere ale unei infrastructuri literare, așa cum este o asociație scriitoricească? Pentru că ai fi avut, de exemplu, la cine să te duci să-ți ofere și o părere profesionistă sau cât de cât rezultată din niște exigențe. Or, vremurile de la începuturile anilor 2000 erau departe de ceea ce avem astăzi: filiale scriitoricești, concurenți ai acestora, pretendenți la statutul de scriitor, evenimente literare și parteneriate cu universități sau cu alte asociații, dezbateri. Pe atunci era ceva intangibil, un templu sacru: Uniunea Scriitorilor (de la București) care era într-o altă galaxie, din punct de vedere perceptiv și care în imaginarul multora, nu numai al meu, se confunda cu nume de legendă ale literaturii. Culmea, chiar și pe Mircea Dinescu, primul președinte al Uniunii de după Revoluție, l-am știut mai întâi tot datorită (sau din cauza?) implicării lui în politică.

Pe scurt, la primul volum publicat am amestecat lucrurile și a ieșit un talmeș-balmeș de plachetă, cu fotografii din viața personală, la final și cu multe „poezii” pe care astăzi nu le-aș mai publica. Dar acela eram eu atunci. Atât s-a putut, vorba cuiva. Lipsa reperelor clare, a îndrumării, a mentoratului și a unui simț mai dezvoltat al auto-cenzurii m-a pus în situația de a publica pentru a arăta că eu știu să fac și altceva și că pot fi și cu altceva în centrul atenției, în afară de politică.

Am greșit publicând atunci când încă nu știam cât de cât tainele literaturii, așa cum au greșit somități ca domnii Manolescu sau Alex Ștefănescu, când au încercat să facă politică în sensul clasic, bătându-se nu atât cu armele talentului și biografiei lor, ci cu armele convenționale existente în lupta politică. Altminteri, cred că toți intelectualii care vor să se implice în politică trebuie respectați și susținuți, atâta timp cât sunt de bună credință. Ei trebuie îndrumați să privească fenomenul politic în mod realist. Nici exagerat în rău, nici idealizat, de parcă cineva de sus, din Parlament, de la Guvern sau Președinție ar putea, apăsând pe un buton, să  facă bine și totuși nu vrea. Politica și literatura seamănă foarte mult, dar nu trebuie confundate.

                                                                                                București, 14 mai 2026

Post-ul Seamănă, dar nu trebuie confundate apare prima dată în Literatura de azi.

*

Cu siguranță, primul, cel mai interesant examen pe care l-am dat a fost Bacalaureatul. Atunci mi-am arătat pentru prima dată puterea motivațională. Dar să rămânem puțin în sfera examenelor „la propriu”. O decizie pe care simt nevoia să o clarific cu ocazia acestei cărți. Totul a început de la înscrierea mea la învățătoarea nepotrivită. Am mai scris asta și la începutul cărții. Acest aspect este unul fundamental în evoluția mea ulterioară. Nu ne-am potrivit, și basta. Poate alții s-au potrivit cu stilul și firea ei, dar eu, nu. N-am niciun fel de prejudecată față de statutul învățătorului care nu are copii, dar evaluez că anumiți sau destui dascăli care nu au și propriii copii, pot avea minusuri, mai ales în ceea ce privește empatia. Cred că privit ca un factor educabil, copilul este o „marfă” care trebuie prelucrată, pentru a fi livrată societății. Îmi aduc aminte de personajul lui Barbu, din Groapa, Marin Pisică. Acela era un măcelar empatic. În cazul unor cadre didactice violente sau doar agresive din punct de vedere verbal, în perioada școlii elementare, efectul poate fi unul devastator, atât psihologic, dar și ca performanță școlară. Subliniez încă o dată că nu mai am resentimente față de învățătoarea mea și nici că a fost ceva deosebit de grav, dar stilul și firea acesteia au fost decisive în felul în care am evoluat. Apoi situația de acasă. Știu, mai sunt nenumărați care au trecut prin asta. Mă refer la situația în care ești îngrijit de un frate cu câțiva ani mai mare. Așa am ajuns, după părerea mea, să nu fiu un școlar performant. Ar trebui să ne raportăm la generațiile noastre de școlari în anii ‘80, la grămadă. Tu începând școala la începutul anilor ‘80, iar eu la finalul lor, în 1988. Așa că o mai spun eu o dată: nu am fost un elev merituos, cu toate că am pornit bine și veneam după o grădiniță foarte bună, unde avusesem o educatoare, pe doamna Ileana, blândă și de treabă. Ea avea doi copii, cam de vârsta mea, iar acest lucru, după părerea mea, conta în felul în care se raporta la „marfa” ei educabilă.

Un prim și adevărat examen pe care l-am trecut, fără voia mea, a fost când prin a doua sau a treia, s-a format o nouă clasă din cei care nu erau atât de performanți, printre care mă număram. Evaluându-mă cu ochii de astăzi, pot trage concluzia că eu pierdusem „trenul”, mai ales din considerente emoționale și organizatorice. Sensibilitatea mea a pierdut lupta cu agresivitatea de la școală și de acasă. Nu mai vorbesc de aspectele care țin de îndrumare. Dacă la școală îndrumarea era de tipul „hai cu turma”, acasă, un copil, fratele meu, pe care îl rog să nu se supere și cu care am o relație foarte bună în prezent, făcea ce știa și ce putea face un preadolescent parentalizat. În partea a doua a zilei, maică-mea se străduia să mă ajute. Mi-l aduc aminte amuzat pe taică-meu, care a încercat să mă ajute la calcule, cum nu avea răbdare. Mă speria, tresăream la reacțiile lui, strângea din dinți, vorbea printre dinți. Or, aceste metode involuntare nu se potriveau cu firea mea. N-aș vrea să rămână impresia că dau vina pe toți cei menționați. I-am iertat și sper că și ei mi-au iertat stângăciile și greșelile. Vreau doar să subliniez că, în procesul meu de vindecare, am găsit și anumite explicații. Poate e doar o formă de raționalizare, ca mecanism de apărare al eului și poate doar am fost un copil căruia îi plăcea prea mult joaca, mai ales fotbalul. Să nu uităm că fotbalul este până la urmă un joc, deci un fel de joacă, dar cu anumite reguli clare. Astăzi, el a fost transformat într-o industrie, iar la nivel de copii, a fost transformat într-o industrie de așteptări parentale și de visuri exagerate, orientată spre o formă de competiție dureroasă și cronofagă. Cât de bine ar fi să ne mai relaxăm și să ne uităm din nou la fotbal ca la o joacă. Joaca aceasta a dispărut din fața blocului, de pe maidan, din curțile școlii și s-a mutat pe terenuri cu nocturnă, care au pe margine părinți tensionați și cu foarte multe așteptări. Fotbalul era o joacă simplă, cândva, care se încheia la căderea nopții. De ce am făcut divagația asta spre fotbal? Pentru că el a însemnat o formă de examen foarte importantă în copilăria și preadolescența mea.

Așa am ajuns ca după gimnaziu, între 1992 și 1996, care a reprezentat o perioadă foarte frumoasă a vieții mele, cu rezultate bune la științele umane, dar slabe și foarte slabe la cele exacte, să dau examen la un liceu cu profil sportiv, la Sebeș. A fost și n-a fost o idee bună. Bună, pentru că ai mei m-au lăsat să-mi fac damblaua. Voiam, în primul rând, să plec de acasă, oriunde, numai să plec și apoi să fac fotbal. Prima dată am vrut la Deva, însă ei nu aveau și secție de fotbal. Deva era oarecum aproape. Așa am mers până la celebrul liceu cu profil sportiv de acolo, dar ei ne-au explicat frumos că nu au și secție de fotbal. Eram hotărât să plec, ce mai. Parcă îi și văd pe ai mei, ca printr-o ceață, îmbrăcați frumos, însă nu reușesc să le mai deslușesc chipul, doar li-l intuiesc și li-l potrivesc pe cel de acum, întinerindu-l.

Așa am ajuns la Sebeș. Am trecut examenul de admitere, cu o notă foarte mare la limba română și una mai micuță la matematică, dar înainte am dat probe sportive. O probă de precizie tehnică era aceea în care trebuia să șutezi de pe la 25 de metri, iar mingea să cadă după linia porții. O alta consta în a juca fotbal și cred că mai era și una de rezistență. M-am apucat de exersat la Rădești, în satul bunicilor, pe terenul de fotbal. Iar când am dat probele m-am dus cu tata. Îl și văd, tot așa, vag, pe marginea terenului cum se uită concentrat, iar eu am ratat prima lovitură, apoi le-am transformat pe aproape toate celelalte, dintre care una a fost bară-gol. Din câte îmi mai aduc aminte se puncta dublu. La meciul-test, țin minte că, deși am jucat destul de bine, un jucător foarte talentat mi-a dat mingea printre picioare chiar în momentul când ne aflam în dreptul tatălui meu, și asta m-a făcut să mă iau cu mâinile de cap. În replică, am vrut să-l faultez, dar am renunțat.

Din fericire (sau din păcate?) experiența mea la Sebeș a fost una de scurtă durată. Internatul arăta deplorabil. Era încropit într-o casă de la drumul principal, aflată exact la intersecția drumurilor naționale 1 și 7. Parcă mai aud încă scârțâitul frânelor de la nesfârșitele tiruri. În timpurile dinaintea autostrăzilor, acele drumuri erau arterele României, recunoscute pentru traficul intens, iar ele se întâlneau chiar în fața internatului nostru. Stăteam într-o cameră cu tavan din lemn și, prin golurile dintre scânduri, se vedea cerul. Cred că era o spărtură și prin pod, altfel nu-mi explic. Mama este marcată și azi de mărturisirea elevului care eram, cum că de la mine din pat se vede cerul de toamnă.

În vara anului 1996, practic înainte de a începe liceul, m-am accidentat grav. Eram la Luncile Prigoanei, în Munții Șureanu, parte a Munților Sebeșului, unde liceul avea o bază de cantonament. Antrenorul și profesorul nostru, un om deosebit, a vrut să mă testeze mijlocaș stânga. Cei care au jucat sau se uită la fotbal știu că, dacă ești dreptaci și joci pe partea stângă, va trebui să faci o răsucire de trunchi pentru a putea pasa, prelua sau șuta. Astfel că la primul meci pe terenul din vârful munților, unde în vecinătate era și Piscul Durerii, s-a pornit o ploaie mocănească. Eu nu eram obișnuit să joc pe stânga. Piciorul mi-a alunecat pe minge, de la ploaie, și dus am fost. Am făcut o entorsă severă, cu dureri puternice și, în loc să fiu trimis acasă, am rămas în cantonament. Nu mi s-a aplicat niciun tratament. Așa erau vremurile atunci. Nu existau nici resursele materiale, d-apăi mobilitatea din zilele noastre. Drumurile erau de pământ, iar leacurile medicale sau vitaminele, la nivel de copii și juniori, o glumă.

Am ratat atât cantonamentul din august 1996, cât și primele meciuri din campionatul care începuse după vreo lună. La mult timp după accidentare, simțeam încă înțepături puternice în glezna stângă. Ca să nu mai lungesc vorba, m-am transferat din trimestrul 2 la Cugir, dar la Liceul Industrial nr. 2, care peste ani a devenit „I.D. Lăzărescu”. Am mers acolo de dragul unui foarte bun prieten, Dragoș Popa. Și tot acolo mi-am făcut alți doi prieteni buni. Chiar dacă ne vedem extrem de rar, știm unii de alții și ne considerăm prieteni pe viață.

La 2, cum i se spunea liceului, experiența mea școlară a fost catastrofală. Patru ore de matematică, patru de fizică sau materii tehnice ca Studiul materialelor m-au înlănțuit în nenorocire. Situația mea școlară nu era deloc îmbucurătoare, ba din contră. În aceste condiții, agresivitatea la care fusesem supus în copilărie s-a recompus în mine și am început să devin la rândul meu agresiv. E drept, de cele mai multe ori în legitimă apărare. Cei care au trăit acele vremuri știu că nu îți lua mult să ajungi la o bătaie, motive se găseau.

Mergeam la discotecă, atât vinerea, cât și sâmbăta. Aveam mereu masă rezervată, la Paradis, în Cindeni, un cartier al Cugirului. Toate acestea s-au întâmplat pe parcursul anului 1997. Tot atunci, în vară, taică-meu a aflat că se dau diferențe și m-aș putea transfera la Colegiul Național „David Prodan”, celălalt liceu al Cugirului, dar cu profil uman. Așa că m-am pus pe treabă și, într-un final, am intrat. Acest lucru mi-a schimbat radical viața. Chiar dacă la început am suportat anumite umilințe, să ajung acolo a fost un pas decisiv. În 2000, când am susținut examenul de bacalaureat, am luat peste 9. Am învățat. La limba română am luat 10 la oral și 9.40 la scris.

Dintre cele formale, aș pune ca ultimul și cel mai important examen, pe cel din 2014, de admitere la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității din București. Această experiență, cu adevărat, mi-a schimbat viața. Eram prea izolat și voiam să fac altceva, să-mi schimb viața. Și mă gândeam fie la Facultatea de Jurnalism, fie la cea de Psihologie. Așa am apucat pe acest drum.

P.S. 1

În anul 2000, la finalul clasei a XII-a, am avut un conflict cu profesoara de franceză. Am fost total nevinovat, pentru că m-a confundat și mi-a cerut să părăsesc ora, iar eu am refuzat. S-a ajuns pe la direcțiune, cu colegi chemați să spună cum a fost. Două colege, dintre care una a fost Claudia Petrușel, care a plecat dintre noi în anul 2005, mi-au luat apărarea. O alta, cu care nu aveam o relație bună, a confirmat teoria potrivit căreia în psihologia socială te acuză și te apără cine nu te aștepți. Vreau însă un lucru să adaug prin intermediul acestui post-scriptum. Profa de franceză, cu iz de soprană, nu s-a lăsat și a presat conducerea școlii să mă sancționeze. Așa că, la presiunea ei, s-a pus problema transferării mele la Colegiul „Horia Cloșca și Crișan”, din Alba Iulia. Asta chiar ar fi reprezentat un record. Dar mai era puțin până la absolvire și, deși nevinovat, am scăpat doar cu nota scăzută la purtare.

P.S. 2

Am scris acest text curajos, abordând un subiect destul de dureros pentru mine, ca etapă de viață. Este o mărturie longitudinală, în cel mai științific mod în care arăt, pe sau cu propria piele, cât de mult contează ce sădești la începutul școlarității și cum te raportezi la elev, atât la școală, cât și acasă. Altminteri să mai tot fie elevi ca mine.

București, 10-11 aprilie 2026

Post-ul La trei aproape patru licee apare prima dată în Literatura de azi.

Cum e tratată o criză de inspirație? (D.C.-E.)

De exemplu, în ceea ce privește acest proiect, îți pot detalia, la cald. N-am ritualuri deosebite. Jurnal scriu din pat. Mă relaxează să scriu așa, îmi dă un sentiment de familiaritate. Mai exact, stau culcat pe partea stângă și scriu. Detaliez ce mi s-a întâmplat în ziua respectivă, iar când mă simt în formă dezvolt narațiunea cu analize amănunțite. Să fac o paranteză. Ultima dată am analizat o situație în care am avut un diferend cu Vlad, fiul meu. Mi s-a părut că traversa o perioadă în care în fiecare dimineață își căuta motive de nemulțumire. Când am apreciat că „s-a umplut paharul”, l-am întrebat, cu limbaj adecvat, care este cauza acestor nemulțumiri, în opinia mea, nejustificate. Iar el și-a accelerat și mai mult opoziția la tot ce vine ca propunere din partea părinților. Absolvenți de psihologie fiind și eu și mama lui, am privit toată această situație ca făcând parte din fireasca dezvoltare a structurii personalității, pentru formarea căreia, în sensul de identitate, este chiar necesar să te opui îngrijitorilor, constant. Așa că am scris mult. Aș fi interesat să recitesc sau să citesc cuiva ceea ce am scris, pentru că nimic nu se compară cu rezultatul narativ al amestecului de emoție și știință. Dar am deviat de la subiect. Nu am alt ritual în afară de acesta cu scrisul din pat, la jurnal și la poezii, pe vremuri, iar când scriu roman, eseu, ori pentru Luceafărul de dimineață sau Literatura de azi, scriu la laptop și, de regulă, la birou. Iată, acum când scriu acest text, pe care l-am început la birou, scriu din nou în pat, dar pe un suport de laptop cumpărat de la Ikea.

Superstiții nu am, de niciun fel. Se spune că în Țara Românească superstițiile joacă un rol foarte important. Este interesant, aici în Muntenia, unde, iată, chiar zilele acestea în care scriu se împlinesc 19 ani de când m-am mutat, amestecul dintre religie și superstiție. A  scris-o și Del Chiaro, în Revoluțiile Valahiei, întrebându-se cum pot valahii să creadă și în Dumnezeu, dar și în pisica neagră, în același timp. Adaptarea îmi aparține. Văd asta și la bunica soției mele, dar în alt sens. Și poate într-un episod viitor îmi spui cum ți se pare acest aspect. Să crezi în Dumnezeu, dar să fii și superstițios. Eu întotdeauna am încercat să explic faptul că dacă ai credință în divinitate, nu ai de ce să fii superstițios. Chiar și pomenile, atât de dese în sud, conțin o formă de superstiție. Am auzit de situații, inclusiv pe vremea pandemiei de covid-19, în care oameni serioși, cu loc de muncă, familie, se duceau în perioadele în care se fac pomenirile morților, la biserică, în pofida stării de rău pe care o aveau, cauzate de efectele bolii, ca să nu fie pedepsiți de divinitate pentru că nu și-au onorat datoria de a duce coliva și a da de pomană. Unii chiar cred cu tărie că morții vor în perioada respectivă să mănânce mâncarea lor preferată și să bea berea pe care o beau odată. La început mă uimea să aud asta, însă acum mă amuză. Iar în ceea ce privește frica de pedeapsă divină, parcă îl și văd pe Dumnezeu cu catastiful: „bă, care n-ai dat pomana? chiar dacă era covid, chiar dacă erai bolnav, o să te duci în iad!” De ce fac această paranteză, pentru că nu știu unde ar mai putea încăpea superstiția în ceea ce privește această activitate laborioasă care este scrisul. Mi-l imaginez altfel pe Dumnezeu, Îl văd ca având o cuprindere infinită și, așa cum ni s-a transmis istoric, prin izvoarele atât de vii și regenerabile ale Evangheliei, Îl văd ca fiind lumină, speranță și iertare, vindecare. Totul este să-ți depășești orgoliul liberului arbitru, putere pe care tot el ne-a dat-o, și să-l cauți. Să-i telefonezi cât mai des cu gândul și rugăciunea ta. Nu doar la nevoie sau când pentru unele aspecte fizice este prea târziu, ci preventiv. Să te rogi preventiv, fiind în conexiune permanentă, dacă nu prin cuvânt, prin gând. Să-ți umpli mintea cu Dumnezeu, cum spune Norman Vincent Peale în minunatele sale cărți. Am făcut această paranteză pentru a te convinge, fără ca tu să mi-o fi cerut, că nu consider „credința primitivă (bazată pe rămășițe ale animismului și magiei) în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice etc.” ca jucând vreun rol în viața mea. Unde cred eu că s-a produs la noi acest mixt de superstiție și religie. Cineva a vrut să o folosească, într-o etapă superioară celei reprezentată de superstiții, în interesul religiei. De exemplu: „Dacă nu vii la biserică, îți va merge rău!” Sau: „Dacă nu dai de pomană să nu te aștepți la ceva bun de la viață și de la ceilalți!” Dar am auzit că sunt cazuri de scriitori foarte ancorați în superstiții. Le văd mai degrabă ca pe un joc.

Dar apropo de venirea mea la București. Mergeam cu mijloace de transport și vedeam oamenii făcându-și cruce. Nu vedeam nicio biserică și mă uitam nedumerit în jur. Așa s-a născut un scurt poem din anul 2011, pe care l-am cuprins în volumul Secretul secretelor: „La București/ Oamenii bat cruci grăbite/ Ba din gura metroului/ Ba din autobuz/ Dar de pe stradă; Ani a trebuit să stau/ Pe aceste locuri/ Să descopăr că/ Erau bisericuțe ascunse/ După blocuri.” (Revelație). Nu mă gândeam atunci că mai târziu voi scrie un roman în care voi aborda, printre altele, tema bisericilor translate de inginerul Eugeniu Iordăchescu. Așa a căpătat și poezia o valență mai profundă, căci comunismul, iată, a avut un efect diferit asupra oamenilor, i-a făcut să creadă și dincolo de vizual. Ei știu că după blocurile de beton, mai ales în zona Piața Unirii, există biserici. Un lucru și mai important este că sunt destui oameni care trecând prin zona Sfânta Vineri, se roagă și se închină, știind că acolo a fost o biserică. Dar mai mult, nu doar la amintirea clădirii se închină ei. Sunt destui care nici nu au apucat să o vadă. Ea a fost dărâmată în iunie 1987. Lumea știe însă că puterea unei biserici este cu mult mai presus de partea ei materială. Iată unde am ajuns de la întrebarea dacă am superstiții atunci când scriu.

Ei bine, criza de inspirație e cu totul și cu totul altceva. Cred că este un fenomen natural în viața unui om care scrie. Dar am atenuat această criză din momentul în care m-am apucat de scris jurnal. Dacă până atunci poate intram în panică în lipsa unui subiect de scris, ei bine, scrierea jurnalului te face să nu ai astfel de temeri. Scrii zilnic și nu ai sentimentul că ești în criză. Desigur, poți fi în criză de inspirație și la jurnal. Poate mai degrabă să trăiești un sentiment de inutilitate a scrisului. Dar nu poți să nu scrii. Compoziția acestui tip de scris este tehnică. Chiar dacă ai stat toată ziua în pat, tot ai ce scrie: „Azi am stat toată ziua în pat și n-am făcut nimic. Dar m-am gândit la nu știu ce și la nu știu cine. Am simțit nu știu ce, mi-am amintit de nu știu cine.”. Și se face o pagină. Ți-ai făcut „pașii” sau antrenamentul la scris. Tu cum procedezi la Istoria literaturii române de la începuturi? Câți „pași” zilnici faci? Câte calorii arzi?

Cât despre inspirația poetică, am avut o nedumerire atunci când n-am mai putut scrie poezii, dar am luat-o ca pe o vindecare afectivă. Am înțeles foarte clar că acea perioadă s-a încheiat și dacă voi mai scrie vreodată poezii va fi altfel. Mă miră capacitatea unor oameni de a scrie poezii pe tot parcursul vieții. E ceva nevindecat acolo. Nu cred că aș putea, numai dacă aș fi rănit din nou. Poezia este o creație foarte interesantă. Ea trebuie să aibă și o parte cognitivă, care dă formă limbajului de un anumit tip, adică mai plin de conținut, ca un obiect mic, dar foarte greu. Apoi are emoție, care parcă învăluie acel „obiect” mic și greu printr-o aură translucidă. Și are o parte omenească, ceva care provine din ce este omul care scrie și care se identifică în modul cel mai original cu existența lui unică. Metalimbajul poeziei rezidă din aceste întâlniri misterioase de factori. Este ceva între implicit și explicit poezia, ca prietenia. Așa că atunci când m-am stabilizat emoțional, mi-am pierdut „inspirația”, care până atunci era rodul unei căutări a expresiei emoțiilor reprimate cândva. Mai cred că singurătatea este unul din motoarele poeziei. Mă refer la cea profundă, nu musai la cea fizică. Dacă cea fizică este spațiul poeziei, cea afectivă este esența.

La roman e altceva. Se impune să scrii despre lucruri pe care le cunoști. Criza poate fi adusă de refuzul de a scrie ceva ce ai mai scris. Unii n-au această problemă și cum bine ai remarcat scriu toată viața aceeași carte în forme diferite. Recirculă aceleași idei, cum bine a spus cineva care a citat pe altcineva, care, la rândul lui, s-a inspirat de la altcineva.

                                                                                                            15 martie 2026

Post-ul Erau bisericuțe ascunse după blocuri… apare prima dată în Literatura de azi.

*

Rutina, bat-o vina! Este importantă în atingerea performanțelor profesionale, dar și în plan personal. Așa cum, la fel de mult, este importantă ieșirea din zona de confort, fie că se petrece prin acțiuni spontane sau planificate. Ca să mă refer la rutina zilnică în plan personal, mai întâi trebuie să scriu despre niște obiceiuri pe care le-am dobândit documentându-mă, nu de puține ori, din reeluri de calitate de pe rețelele de socializare. De exemplu, dimineața, îndată ce mă trezesc, încep să beau apă. Lent, cu înghițituri mici. Beau un pahar mare de apă fie cu puțin bicarbonat de sodiu, fie cu lămâie. Le alternez. Iar de ceva timp beau o cană de apă caldă în care storc jumătate de lămâie, apoi beau paharul mare cu apă la temperatura camerei. În niciun caz nu beau cafea pe stomacul gol. Nu mai fac asta din prima facultate, de prin anii 2000-2004. Oricum, niciodată nu mi-a făcut bine să beau cafea pe stomacul gol. După ce beau apa, obligatoriu mănânc micul-dejun. Acesta constă fie dintr-o omletă, fie ouă fierte, mai rar ouă-ochiuri. Brânză, de multe ori, și bineînțeles legume, în general ardei. De ceva timp am renunțat la pâine, dar mai fac excepții și prefer, în general, pâinea neagră. Alteori mănânc și mâncare gătită la micul-dejun. De exemplu, varză călită și cu bucățele de carne, pui sau porc, făcută de soacra mea. Mai sunt situații în care încalc regulile interdicției carbohidraților și mănânc o felie-două de pizza rămase de seara. Tot mai rar am mâncat mezeluri. Îmi place mult fasolea frecată (Ardeal), bătută (Sud), uneori în combinație cu omleta. Așa cum, în alte contexte, combinația piure cu varză călită este dumnezeiască. Merge și combinația omletă cu salată de sfeclă roșie.

Apropo de faptul că rețelele de socializare pot fi și bune, cum ai spus tu mereu, Daniel. Am analizat și descoperit multe mesaje utile, în general venite dinspre zona medicală, găsite pe Facebook, Instagram sau TikTok, în care oameni avizați, medici, explicau consecințele sau beneficiile unor mâncăruri, obiceiuri etc. Nu sar nici peste prânz, dar ora lui variază în funcție de cum am de lucru. De exemplu, folosind criteriul proximității, pot fi tentat să mănânc nesănătos dacă mănânc undeva pe lângă locul unde lucrez. Alteori aștept să ajung acasă, dar distanța dintre micul-dejun și prânz se poate mări considerabil, așa că mai mănânc un fruct-două, în funcție de sezon. Am redus cu 99% covrigeii, sticksurile sau sandviciurile, tot după ce am citit articole și am văzut filmulețe cu efectele unor ingrediente. Recunosc faptul că mai iau câte o ciocolată fără zahăr. La ceea ce descriu, ar trebui să fiu un munte de sănătate, dar semnale de alarmă am primit chiar de la analizele de sânge, măsurându-mi trigliceridele și colesterolul, care nu de puține ori au ieșit cu valori mai mari. Evident că am și minusuri. O vreme am băut vin aproape în fiecare seară, dar acest obicei, deși plăcut, nu trebuie lăsat să prindă rădăcini prea adânci. Am lăsat-o mai moale și mi-am propus să mă canalizez mai mult pe aprofundarea aromelor, bând vin mai rar, dar mai de calitate și mai divers. Cu berea am terminat-o de mult. Pe cea clasică o evit aproape total, iar singura excepție pe care o fac este berea Guinness. Apropo de întoarcerea mea recentă din Irlanda. Dar o să povestim mai mult atunci când o să vorbim despre călătorii și despre experiențele trăite în diverse țări.

Acum, referindu-mă la rutina spirituală, pot spune că mă rog încă din fragedă copilărie. Mama și bunicii materni au fost cei care mi-au insuflat atașamentul față de religie și credință. În anii ‘80, bunica ne dădea mie și fratelui meu câte 50-100 de lei să mergem la biserică. Acum, un consilier de parenting ar da ochii peste cap. Ei bine, în cazul nostru a funcționat și amândoi am rămas atașați de credință și chiar de biserică, atât la propriu, cât și la figurat. Desigur, au contribuit mai mulți factori, dar și acesta. Bunica făcea tot ce ținea de ea să ajungem în „spațiul bisericii”, iar de acolo, ca să fac un joc de cuvinte, ne prelua Dumnezeu. Cred că mulți părinți/îngrijitori (cum li se spune în psihologie celor care cresc copii, dar nu sunt părinții biologici) ar trebui să urmeze această strategie. Fă tot ce ține de tine pentru a expune copilul unor medii și activități relevante pentru el (nu pentru tine, ca încercare de vindecare de frustrări și neîmpliniri). Bunica putea merge la biserică și fără noi, dar voia să ne ducă acolo unde sunt rugăciunea, alinarea și răspunsul. Ea era în doliu de puțin timp, căci fiica ei cea mică, sora mamei mele, Liliana, murise la 18 ani, la finalul anului 1980.

Eu cu fratele meu, mai mare ca mine cu 7 ani și mai mic decât tine cu vreo două luni, nu conștientizam, probabil, că dorința ei de a ne apropia de biserică era, poate, și o măsură de siguranță pentru viitorul nostru. Am mai auzit povești că în anii comunismului se descuraja mersul la biserică. Cu amintirile pe care le mai am din primii ani de viață, dar hai să zic a doua jumătate a anilor ‘80, am văzut biserica din Rădești, județul Alba, tot plină. La slujbă stăteam în pod. Acolo bunicul meu Nicolae, zis Chițu, era cantor alături de un unchi „Verjil” (Virgil) și alții, printre care Todorel, un bărbat falnic, cu o voce incredibilă. De Bobotează, când Todorel intra în curte și începea cu vocea-i puternică și melodioasă: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat…”, vibra sufletul în noi. Dar uite unde am derapat, spre ce amintiri… Poate vorbim mai pe larg atunci când vom aborda tema credinței. Aici își au originea momentele mele de conexiune cu divinitatea în rutina zilnică, dar mai ales mersul la biserică. Pe parcursul vieții, în ultimii 30 de ani, am mai avut suișuri și coborâșuri. Nu m-au ocolit momentele de îndoială, răzvrătirile, Cioran și ale sale idei etc. Mă bucur însă că am citit Biblia povestită copiilor la timpul potrivit și că am găsit un sens în vorbele mamei, care m-a încurajat permanent să cred. Mai recent, am descoperit cărțile lui Norman Vincent Peale, în special The Power of Positive Thinking, tradusă la noi Forța gândirii pozitive. Mi-a revoluționat felul de a mă ruga. Sunt atât de bucuros că am descoperit cărțile lui Peale, încât n-am cuvinte. Și totul de la un exemplu pe care l-a dat Gabor Maté în Mitul normalității. Îi mulțumesc.

În ceea ce privește cititul, sunt în acord cu Nicolae Manolescu: „Am nevoie să citesc așa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineața, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutindeni şi oricând citesc.” (Cititul și scrisul).

Rutina scrisului mi s-a consolidat cu adevărat atunci când am început să scriu jurnal. În ianuarie 2016. Iată că la data scrierii acestor rânduri s-au împlinit deja mai bine de zece ani. Această rutină, deși uneori banală din punctul de vedere al conținutului, este necesară pentru a te menține antrenat. O respect și mă țin de ea. Am deja vreo douăzeci de agende pline cu relatarea unor fapte și gânduri, păreri și cu emoții zugrăvite narativ din ultimele 3 700 de zile.

Apoi vine rutina specifică perioadei în care te afli. Cândva, pe când nu aveam soție și copii, ieșeam mai spontan în oraș, în Centrul Vechi, de exemplu. Și acum ies, am rutina de a merge la restaurant, fie doar eu cu Roxana, fie și împreună cu copiii. Văd ieșitul la restaurant, plimbările, mersul la cinematograf, la teatru, ca fiind foarte importante pentru omul care trăiește în mediul urban. Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, atât acasă, la grătar, cât și la pub sau restaurant sau la alte activități, cum ar fi cele culturale. Dar asta s-a mai estompat în ultimul timp, pentru că aproape fiecare avem copii și încă nu mari, iar programul cu ei și mai ales lăsarea lor în grija altor persoane poate fi uneori complicată. Dar este bine, sunt mulțumit de cum merg lucrurile și în etapa aceasta de viață. Afirm răspicat că este cea mai frumoasă din viața mea de până acum. Rutina îngrijirii și socializării vieții de „tată implicat” nu este ușoară, cum, desigur, nu este nici aceea (mai ales) de mamă implicată, dar ambele sunt frumoase. Cred că trebuie privite în ansamblu. Îmi place să petrec timp cu Vlad și Miruna, să-i văd, să-i ascult și să vorbesc cu ei. Desigur, să ieșim împreună sau să facem excursii. Miracolul vieții și al creșterii este ceva greu de descris prin măreția și tainele lui.

În ceea ce privește rutina profesională, vocea interioară îmi spune și mi-a spus mereu că, dacă îi voi trișa pe alții, mă voi trișa pe mine. Încerc să nu pun presiune prea mare pe mine și să iau lucrurile în mod natural, dar fără o planificare prealabilă nu prea iese mare lucru. În general, am performat pe unde am lucrat și consider că mă potrivesc bine unor funcții de management pentru că îmi place să mă implic centrându-mă pe om. Fără o conexiune cu persoana care face parte din echipa ta este foarte greu să performezi. Ei bine, n-am mai fost într-o astfel de funcție din martie 2014, dar acest aspect nu m-a deranjat foarte tare, din contră. Am știut mereu să mă adaptez.

De prin 2016-2017 am transformat în rutină și donatul de sânge și am ajuns undeva pe la cota 40 de donări. Atunci când mi-am schimbat cariera, în acei ani 2016 și 2017, bonurile de masă de la donare m-au ajutat să trec peste o săptămână. Câți au curajul să afirme asta? Mai ales dintre cei care veneau după ani și ani în care au avut mașină cu șofer la scară? Dar vezi, dragă Daniel, am privit acele perioade ca pe ceva trecător. „Și asta va trece!”, cum a spus părintele Gabriel Cazacu, parohul Bisericii Cașin, la o emisiune la care l-am avut invitat. Era o pildă despre un rege care a cerut să i se facă o bijuterie care să-l facă și fericit, și trist când se uită la ea. Iar bijutierul i-a făcut un inel pe care a scris: „Și asta va trece!”, îndemnându-l astfel să conștientizeze și să nu uite că atât momentele de putere, dar și cele de slăbiciune sau deznădejde sunt trecătoare.

„Ai încredere în viață, este o spirală ascendentă!”, mi-a scris Iulia Nanu, o colegă de liceu de la Cugir, pe spatele fotografiei de la finalul clasei a XII-a. Oare de ce n-am uitat ce mi-au scris trei fete, din 27 câte erau de toate? Pentru că fie că anii care au urmat au confirmat ce au scris, fie că m-au descris așa cum eram, trăsătură care mi-a influențat destinul. Claudia Petrușel (1981-2005), singura colegă care a plecat dintre noi, la patru ani de la terminarea liceului și care a dovedit un caracter foarte puternic, apărându-mă când mi-a fost greu, în procesul meu de adaptare la un nou colectiv, mi-a scris că m-a respectat și admirat mereu pentru că mi-am spus punctul de vedere indiferent cât m-a costat. Anii care au urmat, 21 de atunci, au confirmat sau nu ce a scris, pe verso-ul unei fotografii, draga de Claudia?

București, 9-10 februarie 2026

Post-ul Ce fac și cum fac apare prima dată în Literatura de azi.

Ce se poate pierde prin ficționalizarea unor experiențe proprii de viață? Și ce se poate câștiga? (D.C.-E.)

*

Dragă Daniel, ai propus o nouă temă care ne scoate din cochilie. Ușor, ușor cartea se îndreaptă spre zona de memorii, dar acest lucru nu este neapărat ceva rău. Este limpede că la romane, dar și la poezie, încărcătura biografică își lasă amprenta. În toate cele trei romane pe care le-am publicat aceleași personaje migrează din unul în celălalt, cum spunea Nicolae Breban. M-am inspirat din ce am văzut. Este un amalgam al trăsăturilor de personalitate pe care le dictează inconștientul și le atribuie unui tipar. De pildă, în romanul meu de debut, Softul GE, pe care l-am dedicat lui George Maior, după experiența celor opt ani de lucru în SRI, am simțit să scriu, influențat și de noile studii pe care le făceam, un roman care să surprindă psihologia puterii, dar mai ales personalitatea deosebită a omului pe care îl admiram. Astfel, pornind de sentimentul de sinceră prețuire, am creionat un personaj cum este Poetul GE. Voiam să scriu la cald despre ceva nescris de alții înaintea mea – psihologia personajelor la vârful puterii. Nu era un roman scris la răzbunare sau cu intenția de a pedepsi pe cineva, dar nici unul encomiastic, ci pur și simplu o amprentă literară a propriei experiențe. De exemplu, și o spun fără vreun fel de laudă, nu cred că mulți scriitori au avut șansa de a acumula o experiență într-o structură de o asemenea amplitudine. Chiar dacă rolul meu nu a fost unul atât de complex din punct de vedere funcțional, eu fiind în realitate mai degrabă un fel de secretar, drept să spun și acela destul de izolat. Dar simplul fapt că am putut interacționa zilnic cu oameni despre care unii doar au auzit sau pe care i-au văzut la televizor, cunoscându-i mai mult după faima lor publică, este un avantaj în creionarea psihologiei personajelor. Este adevărat și sunt sută la sută de acord, că așa cum bine spui în exemplul cu Sadoveanu, pe care îl dai adesea, care după ce a jucat table toată excursia a descris peisajul cel mai bine, există și mari talente care n-au nevoie de interacțiuni la cel mai înalt nivel al puterii, ca să îi creioneze firele invizibile.

În cazul meu, preocupat de scris literatură din adolescență, interacțiunea cu diversele domenii s-a petrecut având ca variabilă independentă scrisul și nu mediile felurite prin care am trecut. De pildă, am fost preocupat de scris din clasele elementare, dar am trecut apoi prin gimnaziu, liceu și facultate și tot preocupat de scris am rămas. La fel și la locurile de muncă. Lucram nu știu unde, scriam independent de locul respectiv. Nu mă apucase scrisul în funcție de mediu, ci stăpâneam mediul știind că pot scrie. Asta ca să lămuresc ferm că nu m-a apucat dragostea de scris după ce am plecat dintr-un loc sau altul, pentru a scrie despre respectiva experiență.

Scrisesem până în 2016, când am publicat Softul GE, o carte de eseuri politice, Început de drum, în 2004, vreo câteva plachete de poezii și două cărți de eseuri: Chezășie pentru libertate, în 2012 și Poetul merge mai departe – eseuri despre iubire, în 2013. La mine proza scurtă a fost reprezentată de aceste trei cărți, completate de O dimineață de sâmbătă, dar în 2021. Ele pot fi considerate antrenament pentru roman. Așa că, în 2016, am scris exact în șase luni o carte destul de criptată, așa cum este Softul GE, un roman distopic. Este amuzant acum, atunci nu a fost, cum unele persoane care s-au regăsit sau cărora li s-ar fi șoptit că sunt zugrăvite în personaje, s-au alarmat și au determinat întârzierea publicării cărții cu un an și ceva. Eu am terminat-o în octombrie 2015 și voiam să o public în toamna acelui an, la Gaudeamus, și a apărut exact peste un an, în noiembrie 2016. Acum zâmbesc, dar la vremea respectivă m-am frustrat. Acumulasem o experiență destul de mare și am început o nouă facultate, așa cum am mai scris, dar funcțional era un fel de luat de la zero, deși aveam 34 de ani. Eram liber și voiam să îmi valorific libertatea în sensul care îmi face plăcere și nu pentru a aduce daune cuiva.

Ca să conchid, nu m-am creionat într-un personaj în acest roman, ci am creat un personaj hibrid din punctul de vedere al trăsăturilor de personalitate, aflat într-o postură oarecum marginală. El observă niște chestiuni, este un confident (mai mult la greu) al personajului principal, dar nu îl sprijină pe naratorul omniscient. Mă refer la Lukas. N-am mai recitit Softul GE, dar sunt sigur că m-aș amuza să-l recitesc, la un deceniu de la scrierea lui.

În Perechea dragoste, perechea moarte, cel de-al doilea roman, publicat în 2018, nu m-am autoficționalizat. În schimb, a migrat un personaj, ca un actor care a primit al rol. Poetul GE și profesorul Cristoph Georgescu, dar atât de diferiți în roluri diferite. Este incredibilă puterea inconștientului care a structurat și rafinat atitudini și trăsături pornite de la o persoană pe care o cunoșteam bine, care în roluri diferite a căpătat fațete diferite. Una este să inspiri un rol principal, alta este să fii secundar, dar nu mai puțin important.

În fine, vine și anul 2020 când mă apuc de scris Paraclis 1980. Era pandemie, lucram deja la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”. Era născut doar Vlad când m-am apucat de scris, care avea vreo zece luni. Până am terminat romanul s-a născut și Miruna. Iar când l-am lansat, în 10 decembrie 2022, Miruna avea 4 luni. Problemă de matematică, întreb: cât am scris la acest roman? N-are nicio importanță. Important este cât din biografia proprie a intrat în cartea scriitorului. Mult, aș spune. Poate nu este un avantaj de PR să afirmi asta, dar acest roman a fost scris tocmai cu intenția de a-mi povesti acel fragment biografic.

Ar fi interesant, dragă Daniel, dacă ți-ai găsi, la un moment dat, timp să faci o comparație între romanele Paraclis 1980 și Delirul, din perspectiva personajelor Paul George Ionescu și Ștefan Paul. Îți mărturisesc că eu n-am citit Delirul înainte de a scrie Paraclis 1980, dar există similitudini biografice și de construcție prozastică între ce a creionat Marin Preda și ce am scris. Ștefan Paul, în care Preda a recunoscut că s-a creionat, vine la București la 19 ani. Nimic de zis până aici. Neverosimilul despre care tu mi-ai vorbit adesea, pe când eu nu citisem romanul, poate veni din felul în care ajunge el un fel de apropiat, că nu este chiar mână dreaptă, al lui Grigore Patriciu, personajul în care este creionat Pamfil Șeicaru. La 19 ani pare cam devreme. Dar am înțeles că Marin Preda și-a asumat acest aspect și le-a combinat ficțional, așa cum eu am făcut ca Paul George Ionescu să se lipească biografic de Eusebiu Iordan, în care l-am zugrăvit cu mare fidelitate biografică (profesională) pe inginerul Eugeniu Iordăchescu.

Ei bine, acest Paul George Ionescu vine la București nu la 19, ci la 26 de ani, adus de Diplomat. Ei aveau deja un istoric, apucaseră să lucreze în arondismentul în care Diplomatul avusese alte sarcini profesionale, premergătoare funcției de ministru, postură în care îl găsim încă de la începutul Paraclis 1980. Ei bine, la lectură îți poți forma o idee dacă la mine este mai verosimil decât la Preda. Eu am încercat să nu exagerez cu nimic, ba chiar aș spune că am diminuat prozastic vibrația valului care s-a creat în viața și cariera mea dintr-o dată. E drept, Paul George Ionescu nu umblă cu pistolul real la brâu, dar și el, într-un fel, chiar prin propriul sacrificiu, își salvează șeful de forțe malefice. Și nu doar șeful.

A lui Parizianu (Ștefan Paul) trăiește niște dezamăgiri umane, când Paraschiv Moromete îi prevede eșecul, dacă nu vine să se angajeze și el la atelierele CFR Grivița.

Lui Paul George Ionescu nu i-am atribuit detaliile unor dezamăgiri cauzate de balanța așteptări-realitate. Am început însă romanul cu un exemplu de situație care s-a petrecut cam la șase luni de când eu, viitorul autor, mă mutasem la București:

„2007

Chiar la petrecerea prilejuită de ziua tatălui Diplomatului, Paul George Ionescu îndrăzni să zguduie discuțiile mărunte, small talk, cu o problemă de muncă. Invitații părură interesați și, atunci, Paul George Ionescu își dădu frâu liber: îi spuse șefului său că o anumită funcționară din minister, mai exact chiar șefa de personal, greșește actele angajaților. Ținu să explice că lucrurile se întâmplă așa pentru ca aceștia să nu primească drepturile cuvenite, ori pentru a fi puși în situații profesionale delicate. Asta n-ar fi fost o problemă dacă s-ar fi oprit aici, dar el se arătă dispus chiar să detalieze.”

Asta arată că nu era chiar prima zi de muncă. Nu asta are importanță. Viața lui Ștefan Paul este, într-un fel, mult mai riscantă decât cea a lui Paul George Ionescu. Unul este ziarist în 41-42, când legionarii luau puterea, altul este consilierul unui ministru care conducea unul dintre cele mai importante ministere din România. Când? În anul 2007, considerat un fel de sfârșitul tranziției de la comunism la democrație. Cu toate acestea, pericolele psihologice sunt asemănătoare, atât la unul cât și la celălalt.

Ce se poate pierde prin ficționalizarea unor experiențe proprii de viață? Și ce se poate câștiga? Aici nu că e greu de răspuns, dar cred că depinde de experiența și maturitatea fiecărui cititor. Divulgând prea mult cred că se poate pierde misterul. Dar la ce bun misterul dacă nu explică și niște situații istorice și scriitorul nu asumă prin creația sa niște trăsături bine direcționate? Spunea cineva că dacă vrei să înveți istorie trebuie să citești romane. Eu cred că cineva care citește cele trei romane pe care le-am scris (și îți mulțumesc nespus că ai scris și ai vorbit despre ele) poate înțelege o bucată din psihologia politicului românesc, din anii de după intrarea în Uniunea Europeană, când societatea românească își căuta un drum. Mai mult, cât de mult contează personalitățile mari ajunse în funcții de conducere, în a contracara „împuțirea” întregului pește și care sunt mecanismele psihologice ale oamenilor care interacționează în diverse situații de viață, cu impact asupra celorlalți, dar și a societății. Poate sună puțin complicat, dar prin tema pe care ai propus-o, m-ai făcut să scriu despre un subiect pe care în mod normal nu l-aș fi abordat niciodată.

București, 21-22 ianuarie 2026

Post-ul De ce am scris (și) trei romane apare prima dată în Literatura de azi.

În ceea ce te privește, care au fost întâlnirile și despărțirile decisive care ți-au marcat destinul? Și, te rog, dacă poți, să faci un exercițiu de imaginație și să povestești cum ar fi fost viața ta fără ca unele și celelalte să se petreacă. (F.G.P.)

Despărțiri decisive n-au fost acelea de oameni dragi, ci de oameni pe care i-ai iubit sau pe care ai crezut că-i iubești și care te-au pregătit, fără voia lor, pentru a deveni mai bun și mai puternic. De exemplu, nicio trecere de la o etapă evolutivă la alta nu a fost lipsită de lecții dure. După mutarea la București, în anul 2007, am trecut prin anumite experiențe personale foarte apăsătoare. Țin minte că trăisem deja niște neîmpliniri și găsisem o persoană care nu avea niciun fel de constrângere în a începe o viață în doi. Eu nu găseam niciun motiv pentru care să nu fim împreună. Era liberă, eram liber, trecuserăm amândoi prin experiențe diverse, astfel că ne puteam forma o părere despre ce dorim de la viață și de la celălalt. Toate păreau, din punct de vedere logic, bine, pe toate planurile, mai mult, percepeam că fata mă place. Cu toate astea, mereu vorbea numai despre despărțire și chiar punea în fapt acest proces dureros de separare, mai ales când lucrurile mergeau din ce în ce mai bine. Stau și mă gândesc acum că, așa cum era ea în vremea aceea, era tot ce aveam și asta mă făcea să țin cu dinții de un om care nu era bine. Un lucru e cert, fără să vrea, fata cu pricina m-a reînvățat să plâng. Această vărsare de lacrimi eliberatoare de tensiune îmi fusese suprimată încă din copilărie – băieții nu plâng sau „nu fi pișe-plânge!”, mi se spunea. De aceea concluzionez și o numesc așa: Fata Care M-a Învățat Să Plâng Din Nou. N-a fost vina ei, pot spune acum. Dar atunci? De ce nu a fost mai clară? mă pot întreba tot acum. Ce era cu ea? mă întrebam atunci. De ce nu ne puteam pune salariile laolaltă și să ne luăm „o casă”, i-am propus într-o seară și mi-a zis jenată să nu mai spun asta niciodată. N-avea planuri cu mine și nu cred că avea planuri cu cineva anume. Nu știa ce vrea, dar știa ce nu vrea, mi-a spus altădată, și m-am simțit extrem de rănit. Asta până într-o zi, când cineva din anturajul nostru i-a spus unui prieten foarte bun să aibă grijă de mine, căci dacă o mai țin mult așa n-o să ajung bine. Apoi i-a explicat, și el, la rândul lui, mi-a explicat, chiar științific, faptul că și eu și cea pe care o doream pentru totdeauna aveam răni de atașament total diferite, dar complementare în toxicitatea lor. Ea avea „frică de angajamente”, „fear of commitment”, eu aveam de despărțire. Asta ducea la o catastrofă relațională. Mai simplu spus, când lucrurile mergeau bine între noi, ea voia să se despartă și chiar făcea totul să provoace o despărțire (am suportat vreo 25 de despărțiri decisive pe parcursul unui an!), iar eu aveam reflexul de a mă împăca, orice ar fi, numai să nu rămân singur. Spunea că asta mi se trage de la relația cu un îngrijitor care a fost mai sever și cu care firește că mă împăcam, pentru că îmi era ori părinte, ori frate etc. Ea, după ce se vedea despărțită și distanțată, căuta să se reapropie, că doar mă plăcea, vorba aia, dincolo de trauma ei. Și am ținut-o așa cam un an și trei luni, în total. Desigur, pe lângă faptul că am învățat să plâng din nou, am și scris mai adânc, mai puternic, atât poezii, cât și proză. De exemplu, Noapte bună, iubire: Ne întâlnim şi ne purtăm oficial./ Mai avem câteva lucruri să ne dăm:/ Ba tu o carte, ba eu un ruj…/ Ascundem pozele fine/ În care zâmbim fericiți./ Nu se aruncă nimic la coșul de gunoi,/ Deși nu ni-e uşor să mai păstrăm/ tot ce are legătură cu noi./ Tu ai mai avea ceva de reproşat/ Eu la rândul meu, ceva de explicat,/ Clepsidra întâlnirii noastre curge pe tăcute/ Şi doare, dându-ne un sentiment ciudat./ Te ating uşor pe mâna fragilă;/ Ai tendinţa să te retragi contrariată/ Realizezi însă că o fac natural/ Şi-mi faci „concesia” să te laşi mângâiată./ Vorbind de părinţi şi de fraţi,/ Ne răspundem că sunt bine şi se gândesc,/ ai fiecăruia, la amândoi/ Şi că se întreabă resemnaţi şi trişti,/ Cum de nu ne-am înţeles tocmai noi?/ „O să fie bine”, îmi spui/ Şi te uiţi la mine cu mult drag./ „Da, o să fie”, îţi confirm,/ Deşi ar mai rămâne loc/ pentru un „dar…”/ Cazi într-un fel de tristeţe,/ Cad într-un zâmbet amar./ În final, facem exact la fel/ Ce-am făcut formal, la prima întâlnire:/ Ne evităm gurile şi căutăm obrajii,/ „Noapte bună, iubire”,/ „Bună dimineaţa, amintire!

Acum să-ți spun despre o întâlnire foarte decisivă, cea cu George Maior. Această întâlnire mi-a schimbat radical destinul, pentru că a însemnat două lucruri importante, atât în plan personal, cât și profesional. În ianuarie 2005 m-a angajat la cabinetul său senatorial, la Alba Iulia, unde eu locuiam din anul 2000 și unde fusesem student la Drept, între 2000 și 2004. Eram implicat în activități politice încă de elev, de la Cugir, unde m-am născut și am trăit între 1981 și 2000, fără ultimele 3 luni ale anului 1996, când am locuit în Sebeș.

Ei bine, George Maior m-a angajat la cabinetul său și nici prin cel mai ascuns gând nu mi-a trecut vreodată (și nici lui, la momentul angajării) că va avea un mandat senatorial de numai 1 an și 10 luni. PSD-ul era în opoziție, el fusese secretar de stat la Ministerul Apărării între 2000 și 2004, dar la guvernare era alianța formată din PD–PNL și PUR. Președintele țării era Traian Băsescu, iar premier, Călin Popescu Tăriceanu. Cine s-ar fi gândit că, după mai multe sincope în activitatea serviciilor de informații, vine o demitere a directorilor care erau în funcții atunci și, într-o zi de final de septembrie, Băsescu îl nominalizează pentru șefia SRI pe tânărul în vârstă de 38 de ani, George Maior, membru PSD. În acel an și 10 luni cât am lucrat împreună, am avut norocul ca dl Maior să mă aprecieze și chiar să ne împrietenim. Rămâne antologică prima mea întâlnire cu el, pe care am mai scris-o sau am povestit-o într-un interviu. Ajunși față în față în sălița destinată organizației de tineret din sediul PSD Alba, aflat în clădirea Palatului Gisella, în centru, mi-a făcut semn să iau loc și să mă prezint. Pentru că eram în politică și instinctul îmi spunea că s-a consultat și cu alții înainte de întâlnirea cu mine, am început cu posibile lucruri rele care se spun despre mine. Practic, am vorbit despre defecte și responsabilitate. Așa că am zis: despre mine se spune asta, dar e fals. Sau se spune asta, e parțial adevărat. Se mai spune și asta. Din păcate, e adevărat, eu am greșit, puteam fi mai atent. Am mers total pe cartea sincerității și asta mi-a schimbat destinul. Fără să urmăresc asta, l-am făcut să zâmbească și să conchidă: „Mi-ai spus mai multe lucruri rele despre tine decât alții de pe aici!”. Pe fond, acele lucruri așa-zis rele erau niște copilării, pentru că nu făcusem nimic grav. Eram un tânăr de 23 de ani, ales cel mai tânăr consilier județean din România, în vara lui 2004, cu mandat până în vara lui 2008. Eram încă președinte al studenților social-democrați din Alba și vicepreședinte la nivel național, dar aveam și minusuri. O să le abordez mai pe larg atunci când vom vorbi despre greșeli și calități.

Până la numirea lui la SRI s-au consumat multe alte momente interesante. Am debutat poetic datorită lui George Maior. Pasionat de literatură și în special de poezie, când a aflat că am multe caiete pline cu poeme create de mine, mi-a spus să-i duc să citească cinci. I-au plăcut și m-a ajutat să public primul volum. De la primul volum și până la „cel mai recent”, în 2014, s-au scurs exact 9 ani. În politică am stat tot 9 ani, între decembrie 1998 și martie 2007, iar în SRI am lucrat 8 ani, între 2007 și 2015. Deci nu s-a mai împlinit ciclul de 9 ani, dar am fost pe aproape. Este sau nu este, întâlnirea cu George Maior, o întâlnire decisivă?

Primul volum de versuri, dar mai ales încrederea lui. Apoi, mutarea la București și schimbarea carierei. Să nu crezi, dragă Daniel, că la București G.M. m-a ținut în brațe. Chiar m-a avertizat că nu voi avea o viață ușoară. Dar și despre acest aspect aș vrea să scriu separat, pentru a nu consuma spațiul dedicat întâlnirilor decisive. Ei bine, în mod indirect, de la această venire la București derivă alte întâlniri, fără a avea legătură în mod direct cu George Maior. Cea cu Nicolae Manolescu, cea cu tine și cu toți cei care au jucat roluri importante în viața mea. De pildă, și despre acestea două menționate mai sus aș vrea să scriu mai pe larg. Dar în mod cert ele fac parte din sfera întâlnirilor decisive. Fără ideea ta nu apărea De Ce Citim, și așa am ajuns să fac aproape săptămână de săptămână emisiuni la DCNews, deși vedem amândoi cât de greu este atât cu automobilul, cât și cu un 41 arhiplin, fie și numai o dată pe săptămână. Apoi am realizat multe alte emisiuni, cum au fost cele cu diaspora, uneori și trei pe săptămână, care tot de aici derivă, din ideea ta cu De Ce Citim, căci la De Ce Citim mi-am făcut mâna de moderator.

Nu în ultimul rând, o întâlnire decisivă a fost cea cu Roxana Negrilă. Tânăra cu ochii mari, cu fața luminoasă, pe care din prima clipă de când am văzut-o, mi-am spus: aceasta este soția mea. Constatam, nu îmi făcusem un obiectiv. Și am rămas îngândurat, neștiind nici eu cum era posibil să o întâlnesc chiar atunci și acolo, fiind colegi de facultate, eu la a doua, la Psihologie, la Universitatea București. A venit să mă invite să iau o bomboană. Împlinea 19 ani. Eu i-am dăruit după vreo două zile cartea Timp și destin, de C. Rădulescu-Motru. Voiam să fac o legătură între numele amfiteatrului unde studiam aproape zilnic și al celui care l-a dat. Dar iată că nu Motru, ci titlul cărții pe care o alesesem la întâmplare a fost concludent.

Și despre Roxana va trebui să povestesc pe larg, pentru că merită din plin. Ea este recompensa mea sufletească după toate patimile prin care, sper, am achitat greșeli generaționale și, de ce nu, lacune în educația mea sufletească și intimă. Dar mărturisesc deschis, am fost mânat de bună credință în toate întâlnirile de până la ea, mai mult sau mai puțin decisive.

9-12 decembrie 2025

(foto din arhiva personală)

Post-ul Despărțiri și întâlniri decisive apare prima dată în Literatura de azi.

Nu mai lungesc vorba, căci aș putea scrie un tratat. Dar mama revine și îmi spune ce a făcut în ziua cu pricina și faptul că, printre altele, s-a spovedit. Ce frumos! Nu ți-ar strica nici ție, îmi spune și iarăși mă tensionez. Afirmația mă aduce aproape în situația de a înjura de cele sfinte, eu care sunt și credincios, și religios. Atât cât pot și cât mă pricep, nu mă trufesc.

În ce stadiu de imaturitate s-a blocat relația noastră și cine e vinovat, eu sau ea? Nu trebuie să-mi răspundeți acum, pentru că nici eu nu știu. Caut să aflu. De-a lungul timpului am fost etichetat, în general, ca fiind needucat, chiar de către educatorii mei primari, pentru faptul că spuneam verde în față ce simțeam. Probabil căutam o formă de a-mi exprima tensiunea, și ea nu întrunea criteriile estetice ale unui mod respectuos. Dar ce să faci? Nu îți poți controla nervii când inconștientul începe să îți dea cu tigaia în cap.

În schimb, când stau liniștit sau chiar înfrunt situații de viață care necesită echilibru sau niște înțelepciune, îmi aduc aproape întotdeauna aminte de vorbe de la mama: „toate au rezolvare, în final sau cu răbdare vei găsi o soluție etc.” Și mă ajută. Deci părinții nu trebuie să nu mai existe ca să-i citez, cum de multe ori se activează omul când „vede ce a pierdut”. Nu dragii mei, le am aici în cap și în suflet și le folosesc. Dar ciocnirea dintre imperativ și încurajare îmi va da bătăi de cap „emoționale” atât timp cât voi avea părinți. Cred că un cum te mai simți pe un ton neutru mă face să mă deschid mai mult. S-ar putea ca abia atunci să vreau să mărturisesc interlocutorului ce am, cu ce mă confrunt. Sau în loc de ar trebui să te spovedești și tu, m-ar ajuta simpla ta afirmație și descrierea felului în care te simți tu că te-ai spovedit.

Desigur că un „o, lua-m-ar…, că nu mai zic niciodată nimic! Nu te mai întreb nimic! Uită-te la mine de nu-i pentru  ultima dată!” Nu se mai întâmplă acum, dar se mai întâmpla uneori în copilărie. A trecut…

În situații de compătimire, mă enervez și scot până la urmă un adevăr: mă enervează agresivitatea din acest oraș și din acest cartier. Nu mai suport să aud perdele trase și ferestre deschise cu: auziți, nu mai parcați acolo! Sau te miri ce alte bazaconii verbale, izvorâte din „dragostea frățească” din cartierul Militari sau din te miri ce alt cartier. Și răbufnesc, pretinzând bună ziua și cerându-le altora, prin metoda comparației cu cefe late și tatuate, să nu mai aibă atâta curaj cu mine, că uneori pot „mușca”. Și că am cerere de parcare și că tu vorbești, care parchezi tot ilegal? Tu ai cerere, că NU, eu am! Și tot așa…

Apoi, aud în cap: toate au rezolvare, inclusiv cu locul de parcare, fac o rimă și mă destind.

București

14 decembrie 2025

Post-ul Sfaturi și vorbe de la mama apare prima dată în Literatura de azi.

Există însă și cărți dialogate în care cei doi autori se plasează și se mențin într-un raport de egalitate, ca doi coechipieri într-o partidă de tenis la dublu sau în orice alt sport de echipă. Prima temă ar fi tocmai aceasta: de ce poate fi considerată ca semnificativă, importantă, chiar necesară o carte-dialog între un scriitor și un critic literar? (D.C.-E.)

 *

O carte-dialog între doi oameni cu preocupări generale comune este interesantă din principiu. De altfel, cred că scrisul, ca formă de comunicare, are puterea de a conserva idei care, dacă s-ar consuma numai în dialoguri orale, s-ar pierde. Și, de-a lungul timpului, atât de multe discuții interesante cu buni prieteni, printre care nu mă sfiesc să-l amintesc pe George Maior, dar și cu prieteni de la prima sau a doua facultate. De pildă, cu cineva te potrivești să vorbești despre politică, dar cu altcineva despre sport, ei bine, dragă Daniel, noi acoperim o gamă mai largă de subiecte. În ceea ce privește literatura, eu sunt învățăcelul. Am trecut în preajma ta, în cei câțiva buni ani de când ne cunoaștem, prin diferite stări, în general pozitive și „inspiraționale”, ca să folosesc un cuvânt la modă. Nu ascund faptul că te consider cel mai important critic literar în viață și nici că întrezăresc faptul că ai un loc în Olimpul acestei frumoase îndeletniciri. Reiau doar sumar argumentele. Ți-ai consacrat aproape întreaga viață literaturii, dacă punem la socoteală și debutul carierei tale de cititor, copil fiind. Apoi, nenumăratele realizări pe care le-ai avut în profesie, dar și tenacitatea cu care ți-ai urmărit obiectivele și, apoi, recunoașterea breslei. Cele mai mari nume ale criticii literare, dar și cei mai mulți dintre scriitori ți-au recunoscut sau îți recunosc meritele.

Apoi, dincolo de toate acestea, ai o carieră academică remarcabilă, scrii la o istorie a literaturii și faci zilnic un apostolat al literaturii pe rețelele de socializare, acolo unde duci o luptă (ca audiență) cu râuri de imagini și de mesaje non-intelectuale, în general axate pe alerte emoționale. Asta face din tine un luptător pe care-l admir. Ești un veritabil și neobosit intelectual, care construiește permanent. Mereu ești pe șantierul literaturii. Îmi și imaginez un răspuns care ar putea fi potrivit,  la o întrebare adresată Alinei: unde este Daniel? Pe șantier. Ei bine, acest șantier al literaturii, unde mereu este câte ceva de construit, te găsește în postura de inginer al literaturii române, lasă că nici de cea universală nu ești străin. Mai mult, ești un om care are nu doar câteva „clădiri” înălțate și predate la cheie locatarilor-cititori sau studenților tăi, ci câteva străzi, în ritmul acesta un oraș: Orașul Literar Daniel Cristea-Enache. Ai vrea, dragă cititorule, să locuiești în Orașul Literar Daniel Cristea-Enache? Îți putem face câteva oferte interesante. În acest oraș există și o străduță cu numele meu.

Dar până la a construi cartiere și orașe, să ne aplecăm puțin asupra necesității, nu atât a unui dialog între un critic literar și un scriitor, ci a lui Daniel Cristea-Enache și Flaviu Predescu, care într-adevăr se manifestă social și în particular în rolurile respective. Cred că va fi fuziunea a două tipuri de cunoaștere și de evoluție. De pildă, o astfel de carte îi forțează pe ambii protagoniști la o sinceritate totală. Dacă este tratată cu seriozitate, dar și cu umor, va scoate untul intelectual și caracterial din fiecare. În ce măsură sunt interesați cititorii de biografiile și experiențele noastre, nu îmi pot da seama. Cert este că autenticitatea fiecăruia, dar mai ales experiențele dobândite și împletite cu aceasta pot aduce o călătorie plăcută prin  lectura cărții. Din multe puncte de vedere noi suntem doi oameni care ne-am format total diferit. Tu ai fost elevul eminent, eu nu. Am trăit pe parcursul anilor de școală o tristețe inexplicabilă cu privire la statutul meu de elev. De altfel am și ficționalizat în Perechea dragoste, perechea moarte și în Paraclis 1980 aspecte pe care n-am avut curaj să le spun în eventuale interviuri sau să le cuprind în cărți de eseuri. După anii căminului (așa i se spunea grădiniței), adică 1984-1988, în care am avut o mare bucurie să mă aflu în sistemul educațional, au venit anii școlii elementare 1988-1992. Țin minte bine că ieșisem din cadă, eram într-un halat, când  tatăl meu m-a chemat să-mi prezinte pe cineva. O femeie slabă și cu părul mare care rânjea. (Un copil își dă întotdeauna seama când cineva zâmbește sau rânjește.) Ei bine, mi-a prezentat-o pe viitoarea învățătoare. A fost, cred, antipatie la prima vedere. N-am avut nicio putere de decizie în ceea ce privește viitorul meu educațional, din perspectiva centrării pe persoană, ca să folosesc un termen rogersian. Țin să precizez că nu am nimic personal cu fosta mea învățătoare, mai ales acum, când am absolvit de ani buni cu atâta responsabilitate o școală a iertării, cum este facultatea de psihologie. Dar o să vorbim și despre iertare. Concluziile mele, acum, la vârsta de aproape 45 de ani și trecut prin atâtea și atâtea experiențe de viață, este că mi s-ar fi potrivit o învățătoare mai blândă și care să fi avut copii. Din păcate, începutul nu a fost bun pentru mine și am resimțit atât agresivitate emoțională, cât și fizică. Toate acestea m-au afectat. Iar lucrurile nu s-au oprit nici în gimnaziu. Dar să rămânem în perioada primilor ani. Lipsa chimiei cu învățătoarea m-a făcut puțin performant educațional, dar și mai rău, timorat și lipsit de motivație. Apoi emoțiile de acasă.  Recent l-am întrebat pe fratele meu, mai mare cu șapte ani, de ce mă lua de la cămin la ora 12, ca să mă aducă acasă și să se chinuie cu îngrijirea mea. Fă o socoteală. Când eu aveam 4  ani el avea 11, 5 ani – 12 ani, 6 ani – 13 ani. Ajuns părinte, într-o zi am auzit formula „minorii nu pot lua copii de la grădiniță”. Bine ar fi fost să nu se fi putut asta nici în anii ‘80.

Fratele meu nici măcar nu ajunsese adolescent pe parcursul anilor mei de grădiniță, ci era încă un copil timorat și responsabilizat să aibă grijă de mine. De ce nu aș fi putut sta eu bine-mersi la cămin, unde să dorm până la 3, împreună cu ceilalți copii? apoi să fiu adus acasă după venirea părinților. Cred că ar fi fost pentru toată lumea mai ușor. Nu îi învinuiesc pe părinți de nimic. Erau destui care făceau la fel. Îmi pare rău mai ales pentru fratele meu, un copil împovărat care devenea adesea agresiv, depășit de situație, și agresivitatea lui se răsfrângea asupra mea. Dacă am avut o educatoare foarte bună și blândă, nu același lucru se poate afirma despre învățătoare și diriginta din gimnaziu. Așa că, o spun cu tristețe, nu am fost un elev performant tocmai pentru că nu m-am simțit bine la școală. Perioada mea favorită din tot ciclul celor 12 ani au fost clasele a XI-a și a XII-a. De altfel am și performat la bacalaureat, la un colegiu național foarte bun la vremea respectivă, Colegiul Național „David Prodan” din Cugir. Era un etalon pentru învățământul din Alba, în anul 2000, când am susținut examenul maturității. Am obținut peste media 9, iar la Literatura română, 10 la oral și 9.40 la scris. Începeam să-mi revin.

De ce am făcut toate aceste incursiuni? Să rămână scris. Este o formă de asumare. Sinceritatea mi-a fost vindecare în toate situațiile de viață în care oricum nu se mai putea face nimic. Pe de altă parte, am vrut să trasez niște aspecte biografice care mi-au putut influența evoluția. Recapitulând: n-am avut note (nu neapărat rezultate) bune pe parcursul mai multor ani. Evoluția mea școlară a fost uneori marcată de improvizații, unele involuntare. Adevărata maturitate în relație cu educația formală am dobândit-o mult mai târziu, când am făcut masterat, o nouă facultate, studii universitare, dar și, așa cum am spus, anii de liceu. Cu toate acestea, am înțeles despre ce este vorba la școală și nu de puține ori am preferat să înot contra curentului, adică dacă nu pot să fac ceva în stilul meu, măcar să nu mă pierd.

Relația mea cu scrisul și cititul este una veche. Din copilărie. Intenționat nu le-am așezat în ordinea în care a făcut-o Nicolae Manolescu. El transmite ideea în minunata carte Cititul și scrisul că numai cine citește poate scrie. Sunt de acord și pare logic. Deși, în mod funcțional, noi nu prea știm să citim înainte de a învăța literele, pe care le învățăm scriindu-le.

Drept care, în cazul meu, pornirea de a organiza cărți, de a face o revistă de formă, nu de conținut, apoi de a face, tot de formă, cărticele, s-a petrecut înainte de acumularea unor lecturi. Erau niște cărți minuscule, dar conținând propoziții naive. Ce vreau să subliniez este faptul că nu acumularea de informații sau întregirea unor liste de cărți citite te fac scriitor, ci chemarea. Sunt cititori vicioși care nu au devenit scriitori. Astfel, cine are chemarea scrisului, începe să devină scriitor din chemare, din împletirea experiențelor de viață, care devin forma de bază a viitorului său statut și lecturile care devin forma soft. Apoi mai e ceva. Caracterul celui care scrie și maturitatea pe care o are, manifestată în simțul realității și memoria faptelor. Nu în ultimul rând, capacitatea de a fi sincer și sensibilitatea la freamătul cotidian, reziliența și tenacitatea reprezintă alte trăsături care nu trebuie să-i lipsească scriitorului. Preocupările politice și civice n-ar trebui să-i fie străine.

Și ca să închei cu aceste caracteristici, aș mai spune că angrenarea la o rutină a scrisului, eu, de pildă, închei al zecelea an de când scriu jurnal. Îi mulțumesc încă o dată venerabilului coleg Radu Igna, de la Uniunea Scriitorilor din România, care m-a sfătuit să scriu jurnal. Mai scrisesem în liceu, de pildă, mi-am jurnalizat sumar anul 1999, dar sub forma telegrafică a unor notații. Dar de un deceniu scriu și scriu zilnic, indiferent cât de obosit sunt sau în ce stare sufletească mă aflu. Tu cum faci? Care au fost și sunt instrumentele tale de bază, publice și secrete, care te fac importantul critic literar care ești azi?

Și dacă tot am vorbit despre sincope în plan școlar, în interacțiunea cu ceilalți, să menționez și reușite: profesorul care m-a examinat la bacalaureat, la proba orală, Gheorghe Dăncilă, din Alba, mi-a devenit coleg de filială la Uniunea Scriitorilor Alba-Hunedoara. În gimnaziu, o profesoară de limba și literatura română, doamna Veronica Mumătă, mi-a remarcat expresivitatea stilistică la o compunere, iar acest lucru mi-a dat aripi.

Ce să mai vorbim, anii tranziției au fost grei. În cazul meu, o împletire a anilor tranziției cu anii adolescenței a reprezentat ceva împovărător. Aveam, recunosc, un fel de oroare să merg la școală. Cu adevărat o mare bucurie era să merg și să joc fotbal cu ceilalți. De la fotbal am învățat foarte multe. Îți spun mai încolo. Am fost performant, și pentru mine fotbalul a reprezentat o școală importantă.

Da, o carte-dialog între un critic literar ca Daniel Cristea-Enache provenind dintr-un cartier bucureștean și un scriitor născut și crescut într-un oraș industrial din Ardeal, ca  subsemnatul, poate crea o experiență interesantă cititorului.

26.11.-2. 12  2025

Post-ul Felul în care îți povestești rănile dă formă scrisului apare prima dată în Literatura de azi.

De multe ori m-am gândit că aproape  fiecare bărbat ar trebui să aibă mai întâi o fetiță, ca să poată învăța cum să se poarte cu o femeie.

Simt această relație ca pe o școală a vieții și nu mă mai mir când ființa aceea cu corp mic și suflet uriaș îmi dăruiește totul, fără să ezite.

Sunt sigur că nu e doar un atribut al copilăriei, această dărnicie. Mai degrabă identific urma unei trăsături din viitoarea personalitate a unui om bun.

Și atunci rugăciunile mele de tată, sporesc, încercând să dizolve anxietățile și toate formele de îngrijorare.

Te bucuri și te miri, privind ca pe o scenă, dar cu ochi de elev de clasă primară, cum propriul copil îți predă arta de a fi părinte. Și nu știi cum de a fost posibil și când s-a petrecut acest schimb de roluri.

21 noiembrie 2025

Post-ul Lecții de la Miruna apare prima dată în Literatura de azi.