Ei, pe drumul de întoarcere l-a sunat un vecin de la Rădești să reconfirme faptul că vor merge a doua zi la Aiud, așa cum obișnuiesc în fiecare marți, pentru a face terapia Bowen. Tatăl meu a reconfirmat, iar întrebat ce mai face, i-a răspuns că se întoarce de la băi, căci a venit „Băiatul de la București”. Mi-a sunat interesant și am simțit o emoție ca aceea de la bancă, atunci când m-a întrebat o consilieră, locul și anul nașterii. Iar eu, emoționat brusc, am spus: Cugir, județul Alba. Și am simțit într-o singură pronunțare, vă jur, un rezumat al anilor de grădiniță, de școală generală și de liceu. M-am văzut venind și revenind săptămână de săptămână de la Alba, apoi de la București. Mi-am revăzut prietenii copilăriei și pe cei ai primei tinereți, apoi bulevardul, dealurile, stadioanele, Prislopul, Cetatea, râurile și focurile de tabără, grătarele cu disc, am auzit până și râsetele, sub forma unor ecouri tot mai stinse și pierdute în pădurile Cugirului.

30 octombrie 2025 

Post-ul Băiatul de la București  apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Tată! apare prima dată în Literatura de azi.

Cred că recunoștința se cultivă în familia de origine. Mama și tatăl meu, Flavia și Constantin Predescu, ambii părinți, mi-au cultivat recunoștința față de oameni care au contribuit la formarea mea. Să vă dau un exemplu. Un om m-a ajutat să înțeleg mai repede și mai bine lumea în care trăiesc. Totodată m-a și ajutat material, iar mama mea a spus: acest om te-a ajutat mai mult decât te-au ajutat mama și tatăl tău, să nu uiți asta. Și am înțeles perfect la ce se refera, la faptul că, în mod concret, a recupera anumite decalaje educaționale sau a fi beneficiarul unui bust motivațional, datorită bunăvoinței unui „străin” , care nu avea nicio obligație, poate însemna foarte mult. Tocmai de aceea, vorba mamei mi-a rămas întipărită în memorie și îi dau dreptate.

A nu-i uita pe cei care ne-au ajutat este un lucru care ar trebui să fie ceva obișnuit, dar este, din păcate, o excepție. Vorba „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită” înglobează psihologia unui recul inexplicabil: atunci când faci un bine, nu musai să te aștepți la ceva rău din partea celui pe care l-ai ajutat, dar să iei în calcul că gestul respectiv s-ar putea întoarce împotriva ta.

Sunt dese situațiile în care cei ajutați au reproșat ulterior binefăcătorului evenimentele care au urmat după acel ajutor. Sau a mai apărut întrebarea: așa și? Și ce dacă m-a ajutat? Nu eram și eu capabil să fac singur cele pe care am urmat să le fac dacă eram plasat în contextul în care este el?

Sau, dacă a fost vorba de un loc de muncă, ajutatul întreabă: și ce, a lucrat el în locul meu? Ori nu este vorba despre asta, ci despre o formă de obligație morală a ta față de persoana respectivă, ceva ca un gând bun, că dintre cei care au trecut cu indiferență pe lângă tine în viața asta, mai ales în momente grele, el a fost cel care a căutat soluții să te scoată la liman. Știu, vei spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, dacă ai credință, dar oamenii aceia prin care lucrează Dumnezeu nu sunt nelimitați și nici nu se găsesc pe toate gardurile. Și ce să fac acum, să-i amintesc zilnic că ce recunoscător sunt că m-a ajutat? Nu, nu este vorba despre asta, ci despre dragoste și poate un feedback temporal: bă, mersi că atunci ai fost disponibil și ai făcut tot posibilul să găsesc drumul în contextul de atunci, când altora nu le păsa tu dădeai telefoane și îmi arătai cv-ul meu altora, iar mie îmi chiorăiau mațele de foame sau aveam aritmie de stres,  luptai ca mie să-mi fie mai bine.

Eu zic că ar conta pentru unul care face bine să primească niște recunoștință, dacă nu verbală, măcar atitudinală pentru gestul făcut. Nimeni nu-ți cere ție cel ajutat să faci la fel, să preiei modelul, căci a ajuta este o trăsătură de caracter, nu un reflex,  dar măcar arată-ți prețuirea ca o formă de gimnastică a memoriei și mențineți viu respectul față de respectivul.

 Cred că o genuflexiune de recunoștință ți-ar prelungi viața spirituală.

                                                                        București, 10 octombrie 2025

Post-ul O genuflexiune de recunoștință apare prima dată în Literatura de azi.

Acum te pupă toată lumea, acum te înjură toți, uitând atât de natural toate lucrurile bune pe care le-ai făcut.

În ochii unor dătători de simbol „râs” de profesie, care simbol ascunde un amestec de durere sufletească și prostie, dacă îl folosești când nu trebuie sau din principiu, la lucruri serioase, Ianis era de râs. Că e prost, că e slab, că e fiul lui taică-su. Că nu va fi niciodată, că hi hi hi și ha ha ha…

El a și mărturisit într-un interviu: „eu de mic am fost învățat să îmi iau hate (ură), pentru că mă chema cum mă chema și…”.

Stai liniștit, Ianise, că și noi tot de mici am fost obișnuiți să ne luăm hate, dar nu suntem atât de expuși public ca tine.

Așa e poporul nostru, are mulți oameni care, zdrobiți generațional de o lipsă crasă a stimei de sine, propagă în societate o grămadă de ură.

Pe șosele, în săli de clasă, la locuri de muncă, pe rețele sociale și în propriile case, exersează zilnic, mai pe față sau tacit, împroșcatul cu ură. Deși totul se întoarce la ei, tot nu învață nimic din asta. Problema e la alții, numai la ei, nu.

Așa că spațiul public, mai ales virtual, e dominat de acești indivizi „anonimizați” și, deci, iresponsabili, agresivi și solidari mutual în prostia și în răutatea lor.

Că Ianis e prost, că Ianis n-are echipă, că Ianis orice… nimic de bine, mereu numai de rău, o vorbă bună nu au spus despre el vreodată, aceștia care-l înjură. Și atunci ai fi putut pune un preț pe judecata lor părtinitoare.

De fapt, asta este una dintre problemele țării noastre. Nu atât că are imbecili vocali și agresivi, ci că oamenii cu bun-simț tac, întorc spatele, nu reacționează, nu se bagă, „nu e treaba lor”, „n-au observat”, fără să își dea seama că, astfel, lasă vocea publică și reacția socială în mâinile unor indivizi răi, stupizi și răniți deopotrivă.

Iar în acest climat social vor trebui să își crească copiii.

Felicitări tuturor oamenilor care, într-un fel sau altul, au și reacții sociale și care își dau seama că bunăstarea propriului cămin începe în afara intimității acestuia și că nu va putea fi niciodată un climat bun, într-o casă particulară, dacă acea casă va fi imersată la nesfârșit într-o societate bolnavă de ură și de nepăsare.

În ultimele două meciuri, din trei goluri câte a înscris România, Ianis Hagi, fiul lui Gheorghe și al Marilenei, a dat unul și centrările pentru celelalte. Evident că „haterii” de profesie abia așteptă să spună că totul a fost o întâmplare, la prima greșeală. Ura lor nu va rămâne tăcută pentru multă vreme. Deși nu e prima dată când prestațiile individuale ale lui Ianis salvează echipa.

Păcat, domnule Mircea Lucescu, pentru luarea acestor decizii de schimbare atât de târziu, cum bine ați recunoscut.

Asta era și ideea, atunci când ați venit, să schimbați ceva. Dar niște schimbări pe termen lung, nu să preluați cu copy/paste formula de start a predecesorului.

Da, la fotbal și la politică ne pricepem toți, pentru că ele seamănă izbitor în dinamica lor și în accesul pe care ne iluzionăm că îl avem spre ele. Doar că unii ne pricepem mai mult și alții mai puțin, la ambele sau la una dintre ele.

De exemplu, pe tot parcursul meciului de aseară, mi-am mângâiat și privit cicatricile de pe picioare, rezultate din visele copilăriei, când jucând pentru echipa CSS Cugir, într-un meci la Aiud, în 1994, unii mi-au spart apărătoarele și m-au umplut de sânge.

 Țin minte fața antrenorului care s-a strâmbat de imaginea pe care o vedea. Voia să mă înlocuiască, eu nu voiam să ies, dar nu se mai putea. Sângele curgea șiroaie, pătase jambierele, iarba.

Așa fuseseră învățați niște copii naivi, că adversarul trebuie rupt, omorât.

Unii antrenori (!!!) așa considerau că trebuie să-și învețe elevii, în fragezii ani de juniorat, că sportul înseamnă intimidare, ură, durere și competitivitate, și nu că înseamnă înainte de toate joc, apoi sănătate psihică, fizică și cooperare.

Felicitări tuturor tricolorilor, fără de care Ianis nu putea face nimic, dar felicitări mai ales lui Ianis, care face față unei presiuni uriașe, pentru reziliența psihică și pentru bunul-simț pe care nu doar că îl are, ci și răspândește acest mod de a gândi în jurul său, iar asta îmbunătățește atmosfera în tot lotul de jucători. Merită să fie căpitan.

E un profesionist desăvârșit care, prin antrenamente și sacrificiu, va căuta ce caută orice mare sportiv, artist, antreprenor, manager etc.: constanța în performanță. Acesta este sensul oricărei pasiuni.

(foto preluată de pe Pexels)

Post-ul Despre Ianis Hagi, dar nu numai apare prima dată în Literatura de azi.

Se făcea că în pandemie, în primăvara-vara lui 2020, o tânără profesoară de limba română a fost chemată la TVR să vorbească despre unele dintre poeziile lui Eminescu. Și dl Ștefănescu, care se considera (singura, în mintea domniei sale) autoritate în materie, a insultat-o public pe biata femeie. Tocmai el, mereu galant cu reprezentantele sexului frumos.

Acest lucru m-a făcut să-i răspund în cadrul unui comentariu pe pagina sa de Facebook, similar celui pe care Fluierașul fermecat îl spune oamenilor din orașul Hamelin: „Sunteți răi și netrebnici și desigur e păcat, căci copiii de la voi n-au nimica de-nvățat!”. A se adapta la singular. M-am luat de omul Alex Ștefănescu, în contextul dat. Nu de tot omul și cu atât mai puțin de opera lui. M-am luat de fapta lui, dar l-am și apostrofat scriindu-i că este abuziv și infatuat, ceva de genul. Acest lucru l-a determinat, tras de mânecă de cineva, sunt 100% sigur, să apeleze la sprijinul lui Daniel Cristea-Enache, pe atunci director de comunicare la Uniunea Scriitorilor din România.

Îi scrisese un e-mail din care reieșea că abia cu ocazia acelui comentariu a aflat că eu lucrez la Luceafărul de dimineață. (Deși el era redactor-șef al acelei publicații, atenție!) Asta arată cât de mult era dl Alex implicat în viața revistei. Eu nu l-am văzut vreodată la vreo ședință a Luceafărului de dimineață. L-am cunoscut în biroul lui Nicolae Manolescu, unde ne-am întâlnit de câteva ori. Mi-a rămas în minte că într-o vară a venit să-i aducă cireșe. Era curtenitor, jovial, dar în interiorul său era muncit de multe dureri. Nu doar fizice. Așa l-am perceput.

În fine, Daniel m-a abordat foarte diplomatic și eu i-am spus că-mi voi șterge comentariul. Dar nu cred că am fost singurul care, în acel context, l-am criticat pe Alex Ștefănescu. Înțelept, Daniel nu a văzut critica la adresa unuia din prietenii și colegii săi, cât gestul meu de revoltă pentru respectiva insultă. A catalogat atitudinea mea drept „cavalerească” și totul s-a încheiat acolo.

Asta nu m-a împiedicat să recunosc meritele literare și stilistice ale lui Alex Ștefănescu. Avea o fermecătoare capacitate de autodezvăluire. Când citeam România literară, imediat după scrierile lui Nicolae Manolescu, citeam cronicile „celui mai iubit dintre critici”.  În schimb, când îi citeam comentariile sau atitudinile politice intram în depresie. Exagera meritele celor pe care-i simpatiza și îi denigra pe cei cu opinii politice diferite, fără  gram de remușcare.

Este interesant cum își încheia Alex Ștefănescu e-mailul către Daniel, citez din memorie: „înțeleg să se ia de opera mea, dar nu de caracterul meu”. Asta arată că era un om sensibil, dar nu prea empatic. Altfel, sensibilitatea lui ar fi lucrat și în favoarea tinerei profesoare pe care o tratase extrem de dur.

La apariția cărții de convorbiri cu Alex Ștefănescu, de Daniel Cristea-Enache, am fost printre primii care au scris o cronică despre ea („Cei doi Alex Ștefănescu”, Luceafărul de dimineață, februarie 2025) și cred că a fost singura evocare a acestuia în numărul publicat chiar la un an de la dispariția „celui mai iubit dintre critici”.

De undeva dintr-o altă dimensiune, sunt sigur că Alex Ștefănescu a învățat lecția valabilă pentru noi toți, aceea că, într-o medie, lumea nu te va trata nici mai bine, nici mai rău decât o tratezi, ci exact la fel.

București, 6 octombrie 2025

Post-ul Alex Ștefănescu s-a supărat pe mine apare prima dată în Literatura de azi.

Așa erau obișnuiți, săracii. Sunt ființe nevinovate, săracele, nu sunt ei de vină, bieții. Așa gândește omul „democratic” despre ființele acestei planete. Unele sunt „săracele”, „bietele”, „nevinovatele”, iar cele bune de mâncat: porcul, găina, curcanul, iepurele, mielul, vițelul, ori de vânat: căprioara, fazanul sunt caracterizate… în sânge, mai bine făcute sau trofee, după preferință. Așa că să mă scutești, măi, omule, de felul tău de-a gândi și de a evalua lucrurile. Nu sunt vegetarian. Și nici porumbeii nu sunt răi de mâncat, dar am auzit că se mănâncă de pui, altfel sunt ațoși. Ei trebuie să fie fragezi și procedura de-ai aduce în „stare de mâncare” este prin frângerea gâtului.

Nu sunt vegetarian. Așa că încercam să înfulec șunca și cașcavalul ascunse într-o scobitură de cocă, pășind pe excremente de porumbel de care se lipiseră pene. Acesta era Cișmigiul. Iar în preajma mea, „pinguinii” , „pigeonii”, de care eram atât de atașat în copilărire și pe care îi creșteam cu atâta dragoste și speranță. Sincer să vă spun cu aceia n-am nimic. Cu cei crescuți pentru zbor, ca pasiune. Nici cu aceștia din parcuri n-aș avea dacă nu ar fi atât de mulți și dacă nu ar face un așa dezastru ecologic și estetic.

Existența lor marginalizează însăși rolul unui parc, acela de a fi spațiu de recreere. Locurile de joacă pentru copii sunt pline de caca de porumbel, iar copiii se joacă, n-au de ales, urcă și coboară pe scări murdărite, se învârt pe roți „pictate” în culori proaspete și aleargă pe covorul pestilențial.

Dacă spui ceva, ești rău, lipsit de iubire, insensibil. În timp ce înfulecă din alte animale procesate, oamenii miloși aruncă pungi de mei, firimituri nesfârșite, chiar pâini întregi am văzut, bietelor zburătoare, influențați de feedbackul imediat și de iluzia domesticirii sau a prieteniei.

Nu știu ce resorturi psihologice stau în spatele acestei „nevoi de a oferi” , dar știu că și indiferența autorităților joacă un rol în acest haos.

A devenit Bucureștiul o crescătorie de porumbei? Aceasta este întrebarea. Sau poate că Bucureștiul este un oraș al porumbeilor printre care mai trăiesc și oameni?

București, 30 septembrie 2025

Post-ul O crescătorie de porumbei numită București apare prima dată în Literatura de azi.

Ce se vede într-o fotografie pe Facebook, este doar încremenirea unei clipe. În spatele cortinei, în viața de zi cu zi, sunt multe momente pline de încercări, de oboseală care nu mai sfârșește, de renunțări la ceea ce erai până atunci, de creativitate și mult efort. De exemplu, eu și Roxana n-am mai văzut un film împreună, acasă, din 2019, dar asta nu ne transformă în niște eroi.

Am avut un sprijin constant în mama și bunica Roxanei, iar acest lucru ne-a dat posibilitatea să decupăm din cotidian unele momente în care am plecat pentru două nopți din țară sau la o nuntă, în Ardeal, în 2022, iar pentru asta le suntem recunoscători.

A avea familie solicită multă activitate și neodihnă și o permanentă luptă cu conștientizarea. Cel puțin aceasta este concluzia mea după aproape cinci ani în rolul de tată.

Ideea de familie cu copii n-ar trebui să sperie cuplurile, dar e util să forțeze să vadă realist cât efort stă în spatele creșterii copiilor. Vad familia ca având un rol fundamental între sensul existenței noastre ca oameni și cel al îngrijirii și dezvoltării spațiului comun, care ține de aparența la un popor și vorbirea aceleiași limbi. Mai simplu spus: e bine să ai o țară, căci uitați-vă ce se întâmplă în jur, dar e bine, mai ales, să cauți să ai grijă de ea.

Când ai copii, te gândești mai profund la felul în care va arată școala, cât de sigure sunt șoselele, care este situația locurilor de muncă. Asta nu înseamnă că cei care nu au vrut, nu au putut sau n-au venit încă vremea să aibă copii sunt mai puțin lipsiți de sens și responsabilitate. Din contră, mulți dintre aceștia devin adevărați administratori ai societății și sunt de un real sprijin în varii domenii de pe urma cărora beneficiază copii sau părinți. Astfel, prejudecățile nu ar trebui să aibă loc între cei cu copii și cei fără copii. Un pod de empatie a unora față de ceilalți, în toate situațiile posibile, ar ajuta pe toată lumea și ne-ar face tuturor viața mai ușoară.

Aseară m-a sunat maică-mea să mă întrebe cum ne simțim în preajma acestui nou început și printre altele, fără legătură cu motivul pentru care a sunat, mi-a spus că îi este dificil să mai converseze cu oameni care înșiră nesfârșite probleme. Aș completa-o spunând că, din păcate, tocmai acești oameni care le înșiră, nu caută să le și rezolve cu adevărat, ci doar își prelungesc agonia, ori chiar nemulțumirea este forma lor de comunicare preferată.

Singurele probleme reale pe care le văd sunt cele de sănătate și de siguranță. Restul sunt rezolvabile.

Și m-am bucurat pentru ceea ce mi-a spus, pentru că mi-am dat seama că de la ea și de la taică-meu am preluat această mentalitate de om activ care caută balanța între optimism și realism, dar dă un măcar 5% în plus optimismului, obligatoriu pentru a merge înainte.

Școala se bazează mult pe credința că studiul are un rost, dezvoltarea relațiilor cu ceilalți și exercițiile de pregătire pentru societate au un rost. O spune asta un fost elev timid, care a înțeles, cum era și firesc, ceva mai târziu utilitatea unor experiențe, atât pozitive, cât și negative, ale primilor ani de viață și de școală.

Trăim momente în care destui reprezentanți ai mediului parental a pus și pun o presiune extraordinară pe breasla dascălilor. Nu știu dacă este bine sau rău. Pentru unii presiunea poate fi bună, ajutându-i să fie extrem de buni în profesie, pentru alții, poate cu vocație și ei, poate fi distructivă, determinându-i să o abandoneze.

Dascălul e tot un om care, da, a ales (sau a fost nevoit) să se facă dascăl, dar care trebuie evaluat mai întâi și întâi pentru felul în care se poartă cu copiii, abia apoi din alte puncte de vedere. Iar părinții pot cădea uneori sun influențele efectului de turmă și ale generalizărilor, spunând: „ăla e cel mai bun, toată lumea la el, ăla e cel mai slab, toată lumea să fugă de el”, dar postura aceasta de judecători nu-i va avantaja în relație cu societatea și chiar cu proprii copii. Părinții trebuie să admită că nu le știu pe toate și că nu se pot suprapune unei entități în care nu au calificare. O spune asta un simplu om, fără să mă folosesc de calitatea de absolvent de psihologie și științele educației, sau deținător de masterat în intervenție psihologică în domeniul educațional la Universitatea București.

Să ne bazăm pe bun simț și atunci când nu înțelegem o situație să încercăm să o simplificăm cât mai mult. Acesta este instrumentul meu de analiză cel mai eficient, simplificarea.

Mult succes tuturor copiilor, cadrelor didactice, să nu uităm nici de cei auxiliari, îngrijitori, bucătari, paznici, asistenți etc, fără de care Școala, includ aici tot, n-ar putea exista. Să le explicăm copiilor rolurile fiecăruia în societate, astfel încât să nu-i înlănțuim cu prejudecăți și ambiții inutile și nici să le inducem sentimentul de rușine. Ei trebuie să crească liberi în gândire și să caute să înțeleagă rostul lucrurilor.

Post-ul A început apare prima dată în Literatura de azi.

Nici să vreau nu pot face parte din tagma pesimiștilor. Vreau să văd partea plină a paharului și mă bucur când aud că se repară sau se refac total căi ferate, șosele, poduri, aeroporturi. Să recunoaștem, am fi putut fi într-un context mai nefericit. Uitați-vă la unii dintre vecinii noștri. Reflexul unora este de a generaliza și de-a vorbi fără o documentare prealabilă, vehiculând ideea fiind că la noi nu s-ar fi putut, totuși, întâmpla. Situația României de astăzi este însă rodul tuturor succesiunilor de oameni politici, de la înființarea statului și până în zilele noastre. Poporul a fost cel care i-a emanat. Așa cum a fost el, cu bunele și relele sale, cu contexte, cu alianțe sau decizii mai mult sau mai puțin inspirate ale reprezentanților populari, politicienii. Literatura surprinde istoria noastră exact cum a fost ea. Romanele lui Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Radu Tudoran, Petru Popescu, Dumitru Popescu, Breban, Buzura, Gabriel Chifu, altora și chiar și ale mele, de ce nu, surprind realitatea românească, evoluția psihologică a poporului român și multe alte aspecte cât se poate de adevărate în filonul lor, dar una literaturizată.

De ce nu suntem în situația Ucrainei? Citește romane românești, multe dintre ele surprinse în Lista Canonică rezultată din opiniile unor reputați critici, cu ocazia Centenarului. În schimb, sunt sigur că putem desluși multe aspecte psihologice ale relației dintre Ucraina și Rusia citind literatură ucraineană și rusă.

Îmi propusesem să scriu despre locurile de joacă din parcuri, unde sunt destui copii care, prin nesupraveghere și nonintervenție parentală, devin agresivi și nesimțiți. Ba chiar capătă un tupeu extraordinar, împingându-ți copilul de față cu tine și țipând la el, intimidându-l. Ei bine, de multe ori am vrut să intervin, dar Roxana mi-a făcut semn și mi-a explicat apoi că atâta timp cât nu este un pericol real, de agresiune, să nu mă bag. „Ei trebuie să vadă toate tipologiile și să învețe să se ferească”, mi-a spus ea cu îngăduință. Așa este, dar știți reel-urile alea în care o mâță lovește peste cap o altă mâță? Sublimarea și umorul ajută.

Un roșcovan în obraji, foarte sigur pe el, văzând-o pe Miruna în căsuța de la locul de joacă din Parcul Nicolae Iorga, de pe Calea Victoriei, a început să țipe să iasă afară că aia e casa lor. Miruna a fugit ca la un cutremur. O lungime de braț mi-a lipsit să înșfac mucosul și să-l catapultez până la părinții lui corporatiști în brațe, cu urme de șiret pe posterior. Din priviri, Roxana făcea terapie cu mine. Apoi, după un minut, Vlăduț voia să se dea pe un tobogan pe care alți doi mucoși urcau de jos în sus. Făceau semne agresive să nu coboare nimeni că urcă ei. Alunecau, dar insistau cu disperare să facă exact invers de cum se face. L-am luat verbal pe unul dintre ei de mânecă și l-am întrebat unde sunt părinții lui. Mi-a spus că acolo și a făcut un gest nepăsător cu mâna într-o direcție. I-am spus să se dea la o parte că altfel îl trimit direct la ei, încât le vor sări telefoanele pe asfalt. Nici că-i păsa. S-au ferit o clipă, a coborât băiatul, apoi și-au reluat icnind strădaniile de cârlani fără minte și fără supraveghere.

Post-ul Pe contrasensul toboganului și al istoriei apare prima dată în Literatura de azi.

Eh, dragă cititorule, n-am mai scris de două săptămâni nimic și iată că a venit vremea ca măcar câteva rânduri să încropesc pentru a-ți povesti ce s-a mai întâmplat în universul celor mici, acolo unde lucrurile nu stau o clipă. Din amintiri selective, căci am pierdut cronologia. Am continuat cursul de teatru cu Vlăduț, dar am mers și la înot. Am observat că apa îl atrage foarte mult, ancestrală amintire inconștientă a fiecăruia dintre noi, încă de dinaintea nașterii.

Mai întâi am trecut cu Miruna pe la Decathlon, de unde am luat cască de înot pentru copii, papuci, slip, prosop și alte cele, pentru frățiorul ei multiubit. Ea i-a ales și slipul, un model interesant cu caracatițe și pești.

Aveam ceva emoții, dar băiatul mă surprinde mereu cu seriozitatea și conștiinciozitatea de care dă dovadă. Doamna de la recepție ne-a sfătuit să nu facem abonament, până nu știm sigur că nu va abandona și iată că am fost de două ori până acum și nu a abandonat.

La cursul de teatru, doamna Lavinia l-a întâmpinat cu o îmbrățișare, iar gestul a avut darul să-i topească inhibiția specifică începutului de curs, mai ales că mă înfipsesem și eu puțin în el. Nu sunt mândru de mine când și după ce îl cert, dar pe lângă faptul că întârziasem, mi se părea că tocmai când să ajungem acolo încerca să tragă de timp. De fapt, el voia să creeze un ritual. Data anterioară intrase și pe la toaleta din clădire, înainte de a merge la curs, iar acum, deși nu-l scăpa pipi, voia să repete gestul. Eu mi-am dat seama abia mai târziu, când am reconstituit povestea. L-am invitat să facă pipi pe roată, dar nici pomeneală de pipi. Astfel că i-am spus, „bine, tati, dar dacă nu te scapă pipi, nu trebuie să te forțezi, mai mult, iată, întârziem”. Și el se uita derutat la mine. Mă rog, mi-am cerut scuze la sfârșitul cursului și m-am simțit eliberat când i-am văzut zâmbețelul.

Copiii sunt atât de buni și de curați, așa cum ar vrea Dumnezeu să fim și noi adulții, care, odată cu trecerea timpului, tindem să devenim agresivi, prefăcuți, răzbunători și etc., alte și alte „calități” care ne și țin în stările în care ne țin. Desigur, nu generalizăm.

Miruna a avut otită, fapt care a ținut-o la domiciliu, iar eu am decis să stau cu ea, Roxana fiind ocupată cu un eveniment doctoral. Ne-am înțeles de minune, chiar dacă au fost două momente în care a vrut-o pe mami, dar și-a revenit. Totul cu multe explicații, desigur.

Ambii au stat în weekend cu bunicii, cât timp părinții au făcut o vizită fulger în Țara Crișurilor, la un eveniment privat. Ne-am întors și am luat viața de la capăt, recunoscători că totul a decurs bine, atât într-o parte, cât și în cealaltă.

Pe 21 mai, Miruna Elena și-a cinstit colegii de grădiniță cu ocazia zilei onomastice. A fost înduioșător să văd fotografiile în care ea îi trece în revistă, ducând bolul cu ciocolățele și primind la schimb pupici.

Vlad a fost într-o nouă excursie, undeva aproape de IKEA, unde se fac felurite experimente. Și cu el am văzut fotografii în tot felul de roluri. Ba era pompier, ba casier, medic sau te miri ce altceva. În concluzie, nimeni n-a avut timp să se plictisească.

București, 23 mai 2024

(foto din arhiva personală)

Post-ul N-avem timp să ne plictisim apare prima dată în Literatura de azi.

Dragă cititorule, de la ultima pagină de jurnal și până astăzi, multe s-au întâmplat, încât m-am străduit să le rezum, să nu te plictisesc. Ultima sâmbătă a lunii aprilie a fost dedicată unei premiere, participarea lui Vlad la un meci de fotbal, în tribună. Nu că ar fi urmărit prea multe la televizor, dar poate a fost mai bine așa. Venirea lui Ducu la București, tocmai de la Cugir, însoțit de părinții săi Radu și Iulia, a determinat și acest eveniment inedit. Cu mai bine de zece ani în urmă, când nu reușeam să disting mai nimic prin ceața viitorului, dar speram, îmi imaginam că va veni o zi în care voi avea un băiețel și voi merge cu el la meciuri de rugby pe stadionul Arcul de Triumf. În anii care au urmat, viața mi-a dat mai mult de atât.

De ce mă gândeam tocmai la rugby, n-aș ști să spun. Erau pur și simplu gânduri. Ei bine, visul de reverie sau cu ochii deschiși, cum mai este numit, poate fi considerat un fel de hârtie a destinului. Faceți acest exercițiu și așterneți pe o foaie lucruri pe care doriți să le puneți în aplicare și o să vedeți că, în pofida unor inexactități nesemnificative, ele se vor înfăptui. Așa că, am ajuns să merg și cu fiul din viitorul anilor 2012-2013, pe stadion.

Radu, vechi prieten cugirean, încă de la începutul anilor 2000, m-a anunțat că va veni cu familia să vadă partida dintre FCSB și Farul Constanța, pentru a-i face un cadou băiețelului lor, Radu Ștefan (Ducu). Așa că am mers cu prietenii noștri într-o excursie tematică, pentru că Ducu nu mai fusese cu metroul, iar Vlad nu mai fusese pe un stadion. Am pornit de la stația Gorjului și am schimbat la Eroilor, apoi nu ne-am mai oprit până la Piața Muncii. Copiii erau deja emoționați, fiecare din motive diferite. Pentru câteva stații, Iulia chiar l-a ținut de mână pe Vlăduț, pentru a-i transmite o stare de siguranță. Și am coborât astfel la Piața Muncii, unde ne-am împrietenit cu alți microbiști care mergeau spre stadion, încât am străbătut la pas drumul spre Arena Națională, împrejmuită de Parcul Național, unde nu cu mult timp în urmă am fost cu nașii, episod relatat într-un jurnal anterior.

Cu cât ne apropiam de arenă, cu atât se simțea mai bine atmosfera de meci. Băiețeii au mâncat negrese și banane, noi am tras un fum, apoi ne-am avântat în templul fotbalului românesc, reunindu-ne la finalul partidei. La întoarcere aveam în plan și mijloace de transport, dar ne-am hotărât să luăm un Bolt, întrucât jandarmii închiseseră un drum pentru a putea evacua galeria echipei oaspete. Un fapt amuzant a fost că șoferul de Bolt era tobă de fotbal, pe parcursul călătoriei oferind tot felul de exemple cu nume de fotbaliști, meciuri și scoruri. Copiii erau încântați și participau la discuție depunând mărturie că au văzut și ei meciurile despre care se vorbea cu atâta pasiune.

La reuniunea de a doua zi, în jurul unui foc de grătar, Miruna a fost cam mofturoasă, dar băiețeii au exersat câteva pase și niște șuturi în poartă, la propriu.

Așa cum v-am spus, s-au întâmplat multe în ultimele zile. Am mai fost o dată la Therme, unde ne-am întâlnit și cu Raluca Oprean, vecină a mea de bloc, de la Cugir, din perioada 1981-2000. Era împreună cu soțul ei, tot cugirean. Raluca și Nicu trăiesc în București de două decenii și au doi copii adolescenți. Vlad și Miruna au fost mai timizi la început, dar nu după mult timp au depășit momentul.

În altă zi, am mers în Parcul Carol, unde fetița și-a plimbat în cărucior păpușa preferată, iar ficiorul a pedalat la tractorul lui verde cu remorcă. Vremea a fost cam ploioasă, dar asta nu ne-a împiedicat să mâncăm înghețată. Așa cum am făcut-o și în sâmbăta de dinaintea meciului de fotbal, când am fost la Grădina Botanică, la picnic, cu coșul făcut din nuiele împletite și capace la fel. Atunci am hrănit rațele și am luptat cu porumbeii pe care i-am numit roboței, întrucât nimic nu părea să-i clintească din tendința de a ne invada, în timp ce copiii se străduiau cu niște sandviciuri.

Ei bine, s-a mers și la locul de joacă din Plaza România, pentru că vremea de afară nu oferea prea multe alternative.

Am fost o zi și la apartament, unde au început să se deblocheze tot felul de emoții stocate la grădiniță, probabil, spre exasperarea Roxanei care a contabilizat lungile zile de vacanță, în care atât Miruna, cât și fratele său se află în puseuri de creștere. La apartament chiar a fost o fază amuzantă, intrigat că nu-i spun cum preferă, băiatul m-a anunțat că se va duce la aprozar să-și schimbe numele în Vladimir.

În fine, în Vinerea Mare am ajuns chiar și pe la Mănăstirea Ghighiu, lângă Ploiești, unde am luat-o cu noi și pe Mamaie, bunica Roxanei, care s-a bucurat nespus. Acolo au găsit un loc de joacă și au trecut prin culoarul boltit de glicină, care duce spre izvor, s-au jucat într-o căsuță și pe o proră de corabie, unde au învârtit cârma împreună cu un băiețel.

Desigur, Săptămâna Mare fiind, am fost și Denii, cu Vlad chiar în Miercurea Mare, mai întâi la Biserica Sfântul Elefterie Nou, unde am stat în pod, apoi la Domnița Bălașa, de unde am dat fuga în parcul din apropiere. Un delfin cu arc, un fel de balansoar, a luat rolul de mașină de gunoi, spre bucuria micului Predescu.

Cu câteva zile în urmă, s-au făcut și plimbări cu bicicleta. Una, pe faleza Lacului Morii, iar alta nocturnă, la Profi.

Pe 1 mai, am făcut derogare de la post și am mâncat mici la grătar. Ficiorul meu m-a asistat și, atunci când Miruna și Roxana s-au dus în casă, el le-a urmat și după câteva secunde s-a întors spunându-mi că nu putea să mă lase singur. Pentru asta a primit mici „la botul calului” și s-a delectat cu turte făcute pe grătar și dovlecei copți.

Și 2 mai a fost o zi importantă, pentru că au fost în vizită la Mimi, unde le-au cunoscut pe colegele ei și au stat să ia masa. La plecare, Vlăduț a vrut să o ia pe Mimi cu el, la pachet.

Ar mai fi multe de scris, dar nu vreau să devin repetitiv, căci viața cu copiii are o dinamică a ei, iar rutina este o constantă care trebuie respectată. Altfel te poți trezi cu factori neprevăzuți, cum ar fi accesele de furie, amenințările sau chiar câte-o lovitură spontană.

București, 4 mai 2024

Post-ul La meci cu Ducu și la aprozar „să-mi schimb numele” apare prima dată în Literatura de azi.