Flaviu George PredescuCărțile de convorbiri, cele mai multe dintre ele, sunt construite pe o diferență de rol și pe o asimetrie între cel care pune întrebările și cel care răspunde la ele, în calitate de protagonist. În Convorbiri cu Marin Preda a lui Florin Mugur, de pildă, personajul central este scriitorul care dă răspunsurile, iar nu scriitorul care formulează întrebările.
Există însă și cărți dialogate în care cei doi autori se plasează și se mențin într-un raport de egalitate, ca doi coechipieri într-o partidă de tenis la dublu sau în orice alt sport de echipă. Prima temă ar fi tocmai aceasta: de ce poate fi considerată ca semnificativă, importantă, chiar necesară o carte-dialog între un scriitor și un critic literar? (D.C.-E.)
*
O carte-dialog între doi oameni cu preocupări generale comune este interesantă din principiu. De altfel, cred că scrisul, ca formă de comunicare, are puterea de a conserva idei care, dacă s-ar consuma numai în dialoguri orale, s-ar pierde. Și, de-a lungul timpului, atât de multe discuții interesante cu buni prieteni, printre care nu mă sfiesc să-l amintesc pe George Maior, dar și cu prieteni de la prima sau a doua facultate. De pildă, cu cineva te potrivești să vorbești despre politică, dar cu altcineva despre sport, ei bine, dragă Daniel, noi acoperim o gamă mai largă de subiecte. În ceea ce privește literatura, eu sunt învățăcelul. Am trecut în preajma ta, în cei câțiva buni ani de când ne cunoaștem, prin diferite stări, în general pozitive și „inspiraționale”, ca să folosesc un cuvânt la modă. Nu ascund faptul că te consider cel mai important critic literar în viață și nici că întrezăresc faptul că ai un loc în Olimpul acestei frumoase îndeletniciri. Reiau doar sumar argumentele. Ți-ai consacrat aproape întreaga viață literaturii, dacă punem la socoteală și debutul carierei tale de cititor, copil fiind. Apoi, nenumăratele realizări pe care le-ai avut în profesie, dar și tenacitatea cu care ți-ai urmărit obiectivele și, apoi, recunoașterea breslei. Cele mai mari nume ale criticii literare, dar și cei mai mulți dintre scriitori ți-au recunoscut sau îți recunosc meritele.
Apoi, dincolo de toate acestea, ai o carieră academică remarcabilă, scrii la o istorie a literaturii și faci zilnic un apostolat al literaturii pe rețelele de socializare, acolo unde duci o luptă (ca audiență) cu râuri de imagini și de mesaje non-intelectuale, în general axate pe alerte emoționale. Asta face din tine un luptător pe care-l admir. Ești un veritabil și neobosit intelectual, care construiește permanent. Mereu ești pe șantierul literaturii. Îmi și imaginez un răspuns care ar putea fi potrivit, la o întrebare adresată Alinei: unde este Daniel? Pe șantier. Ei bine, acest șantier al literaturii, unde mereu este câte ceva de construit, te găsește în postura de inginer al literaturii române, lasă că nici de cea universală nu ești străin. Mai mult, ești un om care are nu doar câteva „clădiri” înălțate și predate la cheie locatarilor-cititori sau studenților tăi, ci câteva străzi, în ritmul acesta un oraș: Orașul Literar Daniel Cristea-Enache. Ai vrea, dragă cititorule, să locuiești în Orașul Literar Daniel Cristea-Enache? Îți putem face câteva oferte interesante. În acest oraș există și o străduță cu numele meu.
Dar până la a construi cartiere și orașe, să ne aplecăm puțin asupra necesității, nu atât a unui dialog între un critic literar și un scriitor, ci a lui Daniel Cristea-Enache și Flaviu Predescu, care într-adevăr se manifestă social și în particular în rolurile respective. Cred că va fi fuziunea a două tipuri de cunoaștere și de evoluție. De pildă, o astfel de carte îi forțează pe ambii protagoniști la o sinceritate totală. Dacă este tratată cu seriozitate, dar și cu umor, va scoate untul intelectual și caracterial din fiecare. În ce măsură sunt interesați cititorii de biografiile și experiențele noastre, nu îmi pot da seama. Cert este că autenticitatea fiecăruia, dar mai ales experiențele dobândite și împletite cu aceasta pot aduce o călătorie plăcută prin lectura cărții. Din multe puncte de vedere noi suntem doi oameni care ne-am format total diferit. Tu ai fost elevul eminent, eu nu. Am trăit pe parcursul anilor de școală o tristețe inexplicabilă cu privire la statutul meu de elev. De altfel am și ficționalizat în Perechea dragoste, perechea moarte și în Paraclis 1980 aspecte pe care n-am avut curaj să le spun în eventuale interviuri sau să le cuprind în cărți de eseuri. După anii căminului (așa i se spunea grădiniței), adică 1984-1988, în care am avut o mare bucurie să mă aflu în sistemul educațional, au venit anii școlii elementare 1988-1992. Țin minte bine că ieșisem din cadă, eram într-un halat, când tatăl meu m-a chemat să-mi prezinte pe cineva. O femeie slabă și cu părul mare care rânjea. (Un copil își dă întotdeauna seama când cineva zâmbește sau rânjește.) Ei bine, mi-a prezentat-o pe viitoarea învățătoare. A fost, cred, antipatie la prima vedere. N-am avut nicio putere de decizie în ceea ce privește viitorul meu educațional, din perspectiva centrării pe persoană, ca să folosesc un termen rogersian. Țin să precizez că nu am nimic personal cu fosta mea învățătoare, mai ales acum, când am absolvit de ani buni cu atâta responsabilitate o școală a iertării, cum este facultatea de psihologie. Dar o să vorbim și despre iertare. Concluziile mele, acum, la vârsta de aproape 45 de ani și trecut prin atâtea și atâtea experiențe de viață, este că mi s-ar fi potrivit o învățătoare mai blândă și care să fi avut copii. Din păcate, începutul nu a fost bun pentru mine și am resimțit atât agresivitate emoțională, cât și fizică. Toate acestea m-au afectat. Iar lucrurile nu s-au oprit nici în gimnaziu. Dar să rămânem în perioada primilor ani. Lipsa chimiei cu învățătoarea m-a făcut puțin performant educațional, dar și mai rău, timorat și lipsit de motivație. Apoi emoțiile de acasă. Recent l-am întrebat pe fratele meu, mai mare cu șapte ani, de ce mă lua de la cămin la ora 12, ca să mă aducă acasă și să se chinuie cu îngrijirea mea. Fă o socoteală. Când eu aveam 4 ani el avea 11, 5 ani – 12 ani, 6 ani – 13 ani. Ajuns părinte, într-o zi am auzit formula „minorii nu pot lua copii de la grădiniță”. Bine ar fi fost să nu se fi putut asta nici în anii ‘80.
Fratele meu nici măcar nu ajunsese adolescent pe parcursul anilor mei de grădiniță, ci era încă un copil timorat și responsabilizat să aibă grijă de mine. De ce nu aș fi putut sta eu bine-mersi la cămin, unde să dorm până la 3, împreună cu ceilalți copii? apoi să fiu adus acasă după venirea părinților. Cred că ar fi fost pentru toată lumea mai ușor. Nu îi învinuiesc pe părinți de nimic. Erau destui care făceau la fel. Îmi pare rău mai ales pentru fratele meu, un copil împovărat care devenea adesea agresiv, depășit de situație, și agresivitatea lui se răsfrângea asupra mea. Dacă am avut o educatoare foarte bună și blândă, nu același lucru se poate afirma despre învățătoare și diriginta din gimnaziu. Așa că, o spun cu tristețe, nu am fost un elev performant tocmai pentru că nu m-am simțit bine la școală. Perioada mea favorită din tot ciclul celor 12 ani au fost clasele a XI-a și a XII-a. De altfel am și performat la bacalaureat, la un colegiu național foarte bun la vremea respectivă, Colegiul Național „David Prodan” din Cugir. Era un etalon pentru învățământul din Alba, în anul 2000, când am susținut examenul maturității. Am obținut peste media 9, iar la Literatura română, 10 la oral și 9.40 la scris. Începeam să-mi revin.
De ce am făcut toate aceste incursiuni? Să rămână scris. Este o formă de asumare. Sinceritatea mi-a fost vindecare în toate situațiile de viață în care oricum nu se mai putea face nimic. Pe de altă parte, am vrut să trasez niște aspecte biografice care mi-au putut influența evoluția. Recapitulând: n-am avut note (nu neapărat rezultate) bune pe parcursul mai multor ani. Evoluția mea școlară a fost uneori marcată de improvizații, unele involuntare. Adevărata maturitate în relație cu educația formală am dobândit-o mult mai târziu, când am făcut masterat, o nouă facultate, studii universitare, dar și, așa cum am spus, anii de liceu. Cu toate acestea, am înțeles despre ce este vorba la școală și nu de puține ori am preferat să înot contra curentului, adică dacă nu pot să fac ceva în stilul meu, măcar să nu mă pierd.
Relația mea cu scrisul și cititul este una veche. Din copilărie. Intenționat nu le-am așezat în ordinea în care a făcut-o Nicolae Manolescu. El transmite ideea în minunata carte Cititul și scrisul că numai cine citește poate scrie. Sunt de acord și pare logic. Deși, în mod funcțional, noi nu prea știm să citim înainte de a învăța literele, pe care le învățăm scriindu-le.
Drept care, în cazul meu, pornirea de a organiza cărți, de a face o revistă de formă, nu de conținut, apoi de a face, tot de formă, cărticele, s-a petrecut înainte de acumularea unor lecturi. Erau niște cărți minuscule, dar conținând propoziții naive. Ce vreau să subliniez este faptul că nu acumularea de informații sau întregirea unor liste de cărți citite te fac scriitor, ci chemarea. Sunt cititori vicioși care nu au devenit scriitori. Astfel, cine are chemarea scrisului, începe să devină scriitor din chemare, din împletirea experiențelor de viață, care devin forma de bază a viitorului său statut și lecturile care devin forma soft. Apoi mai e ceva. Caracterul celui care scrie și maturitatea pe care o are, manifestată în simțul realității și memoria faptelor. Nu în ultimul rând, capacitatea de a fi sincer și sensibilitatea la freamătul cotidian, reziliența și tenacitatea reprezintă alte trăsături care nu trebuie să-i lipsească scriitorului. Preocupările politice și civice n-ar trebui să-i fie străine.
Și ca să închei cu aceste caracteristici, aș mai spune că angrenarea la o rutină a scrisului, eu, de pildă, închei al zecelea an de când scriu jurnal. Îi mulțumesc încă o dată venerabilului coleg Radu Igna, de la Uniunea Scriitorilor din România, care m-a sfătuit să scriu jurnal. Mai scrisesem în liceu, de pildă, mi-am jurnalizat sumar anul 1999, dar sub forma telegrafică a unor notații. Dar de un deceniu scriu și scriu zilnic, indiferent cât de obosit sunt sau în ce stare sufletească mă aflu. Tu cum faci? Care au fost și sunt instrumentele tale de bază, publice și secrete, care te fac importantul critic literar care ești azi?
Și dacă tot am vorbit despre sincope în plan școlar, în interacțiunea cu ceilalți, să menționez și reușite: profesorul care m-a examinat la bacalaureat, la proba orală, Gheorghe Dăncilă, din Alba, mi-a devenit coleg de filială la Uniunea Scriitorilor Alba-Hunedoara. În gimnaziu, o profesoară de limba și literatura română, doamna Veronica Mumătă, mi-a remarcat expresivitatea stilistică la o compunere, iar acest lucru mi-a dat aripi.
Ce să mai vorbim, anii tranziției au fost grei. În cazul meu, o împletire a anilor tranziției cu anii adolescenței a reprezentat ceva împovărător. Aveam, recunosc, un fel de oroare să merg la școală. Cu adevărat o mare bucurie era să merg și să joc fotbal cu ceilalți. De la fotbal am învățat foarte multe. Îți spun mai încolo. Am fost performant, și pentru mine fotbalul a reprezentat o școală importantă.
Da, o carte-dialog între un critic literar ca Daniel Cristea-Enache provenind dintr-un cartier bucureștean și un scriitor născut și crescut într-un oraș industrial din Ardeal, ca subsemnatul, poate crea o experiență interesantă cititorului.
26.11.-2. 12 2025
