Despărțiri și întâlniri decisive

Unul dintre factorii determinanți în evoluția unui om îl reprezintă întâlnirile și despărțirile. Sunt destine a căror traiectorie s-a schimbat de la întâlniri sau despărțiri decisive.

În ceea ce te privește, care au fost întâlnirile și despărțirile decisive care ți-au marcat destinul? Și, te rog, dacă poți, să faci un exercițiu de imaginație și să povestești cum ar fi fost viața ta fără ca unele și celelalte să se petreacă. (F.G.P.)

Despărțiri decisive n-au fost acelea de oameni dragi, ci de oameni pe care i-ai iubit sau pe care ai crezut că-i iubești și care te-au pregătit, fără voia lor, pentru a deveni mai bun și mai puternic. De exemplu, nicio trecere de la o etapă evolutivă la alta nu a fost lipsită de lecții dure. După mutarea la București, în anul 2007, am trecut prin anumite experiențe personale foarte apăsătoare. Țin minte că trăisem deja niște neîmpliniri și găsisem o persoană care nu avea niciun fel de constrângere în a începe o viață în doi. Eu nu găseam niciun motiv pentru care să nu fim împreună. Era liberă, eram liber, trecuserăm amândoi prin experiențe diverse, astfel că ne puteam forma o părere despre ce dorim de la viață și de la celălalt. Toate păreau, din punct de vedere logic, bine, pe toate planurile, mai mult, percepeam că fata mă place. Cu toate astea, mereu vorbea numai despre despărțire și chiar punea în fapt acest proces dureros de separare, mai ales când lucrurile mergeau din ce în ce mai bine. Stau și mă gândesc acum că, așa cum era ea în vremea aceea, era tot ce aveam și asta mă făcea să țin cu dinții de un om care nu era bine. Un lucru e cert, fără să vrea, fata cu pricina m-a reînvățat să plâng. Această vărsare de lacrimi eliberatoare de tensiune îmi fusese suprimată încă din copilărie – băieții nu plâng sau „nu fi pișe-plânge!”, mi se spunea. De aceea concluzionez și o numesc așa: Fata Care M-a Învățat Să Plâng Din Nou. N-a fost vina ei, pot spune acum. Dar atunci? De ce nu a fost mai clară? mă pot întreba tot acum. Ce era cu ea? mă întrebam atunci. De ce nu ne puteam pune salariile laolaltă și să ne luăm „o casă”, i-am propus într-o seară și mi-a zis jenată să nu mai spun asta niciodată. N-avea planuri cu mine și nu cred că avea planuri cu cineva anume. Nu știa ce vrea, dar știa ce nu vrea, mi-a spus altădată, și m-am simțit extrem de rănit. Asta până într-o zi, când cineva din anturajul nostru i-a spus unui prieten foarte bun să aibă grijă de mine, căci dacă o mai țin mult așa n-o să ajung bine. Apoi i-a explicat, și el, la rândul lui, mi-a explicat, chiar științific, faptul că și eu și cea pe care o doream pentru totdeauna aveam răni de atașament total diferite, dar complementare în toxicitatea lor. Ea avea „frică de angajamente”, „fear of commitment”, eu aveam de despărțire. Asta ducea la o catastrofă relațională. Mai simplu spus, când lucrurile mergeau bine între noi, ea voia să se despartă și chiar făcea totul să provoace o despărțire (am suportat vreo 25 de despărțiri decisive pe parcursul unui an!), iar eu aveam reflexul de a mă împăca, orice ar fi, numai să nu rămân singur. Spunea că asta mi se trage de la relația cu un îngrijitor care a fost mai sever și cu care firește că mă împăcam, pentru că îmi era ori părinte, ori frate etc. Ea, după ce se vedea despărțită și distanțată, căuta să se reapropie, că doar mă plăcea, vorba aia, dincolo de trauma ei. Și am ținut-o așa cam un an și trei luni, în total. Desigur, pe lângă faptul că am învățat să plâng din nou, am și scris mai adânc, mai puternic, atât poezii, cât și proză. De exemplu, Noapte bună, iubire: Ne întâlnim şi ne purtăm oficial./ Mai avem câteva lucruri să ne dăm:/ Ba tu o carte, ba eu un ruj…/ Ascundem pozele fine/ În care zâmbim fericiți./ Nu se aruncă nimic la coșul de gunoi,/ Deși nu ni-e uşor să mai păstrăm/ tot ce are legătură cu noi./ Tu ai mai avea ceva de reproşat/ Eu la rândul meu, ceva de explicat,/ Clepsidra întâlnirii noastre curge pe tăcute/ Şi doare, dându-ne un sentiment ciudat./ Te ating uşor pe mâna fragilă;/ Ai tendinţa să te retragi contrariată/ Realizezi însă că o fac natural/ Şi-mi faci „concesia” să te laşi mângâiată./ Vorbind de părinţi şi de fraţi,/ Ne răspundem că sunt bine şi se gândesc,/ ai fiecăruia, la amândoi/ Şi că se întreabă resemnaţi şi trişti,/ Cum de nu ne-am înţeles tocmai noi?/ „O să fie bine”, îmi spui/ Şi te uiţi la mine cu mult drag./ „Da, o să fie”, îţi confirm,/ Deşi ar mai rămâne loc/ pentru un „dar…”/ Cazi într-un fel de tristeţe,/ Cad într-un zâmbet amar./ În final, facem exact la fel/ Ce-am făcut formal, la prima întâlnire:/ Ne evităm gurile şi căutăm obrajii,/ „Noapte bună, iubire”,/ „Bună dimineaţa, amintire!

Acum să-ți spun despre o întâlnire foarte decisivă, cea cu George Maior. Această întâlnire mi-a schimbat radical destinul, pentru că a însemnat două lucruri importante, atât în plan personal, cât și profesional. În ianuarie 2005 m-a angajat la cabinetul său senatorial, la Alba Iulia, unde eu locuiam din anul 2000 și unde fusesem student la Drept, între 2000 și 2004. Eram implicat în activități politice încă de elev, de la Cugir, unde m-am născut și am trăit între 1981 și 2000, fără ultimele 3 luni ale anului 1996, când am locuit în Sebeș.

Ei bine, George Maior m-a angajat la cabinetul său și nici prin cel mai ascuns gând nu mi-a trecut vreodată (și nici lui, la momentul angajării) că va avea un mandat senatorial de numai 1 an și 10 luni. PSD-ul era în opoziție, el fusese secretar de stat la Ministerul Apărării între 2000 și 2004, dar la guvernare era alianța formată din PD–PNL și PUR. Președintele țării era Traian Băsescu, iar premier, Călin Popescu Tăriceanu. Cine s-ar fi gândit că, după mai multe sincope în activitatea serviciilor de informații, vine o demitere a directorilor care erau în funcții atunci și, într-o zi de final de septembrie, Băsescu îl nominalizează pentru șefia SRI pe tânărul în vârstă de 38 de ani, George Maior, membru PSD. În acel an și 10 luni cât am lucrat împreună, am avut norocul ca dl Maior să mă aprecieze și chiar să ne împrietenim. Rămâne antologică prima mea întâlnire cu el, pe care am mai scris-o sau am povestit-o într-un interviu. Ajunși față în față în sălița destinată organizației de tineret din sediul PSD Alba, aflat în clădirea Palatului Gisella, în centru, mi-a făcut semn să iau loc și să mă prezint. Pentru că eram în politică și instinctul îmi spunea că s-a consultat și cu alții înainte de întâlnirea cu mine, am început cu posibile lucruri rele care se spun despre mine. Practic, am vorbit despre defecte și responsabilitate. Așa că am zis: despre mine se spune asta, dar e fals. Sau se spune asta, e parțial adevărat. Se mai spune și asta. Din păcate, e adevărat, eu am greșit, puteam fi mai atent. Am mers total pe cartea sincerității și asta mi-a schimbat destinul. Fără să urmăresc asta, l-am făcut să zâmbească și să conchidă: „Mi-ai spus mai multe lucruri rele despre tine decât alții de pe aici!”. Pe fond, acele lucruri așa-zis rele erau niște copilării, pentru că nu făcusem nimic grav. Eram un tânăr de 23 de ani, ales cel mai tânăr consilier județean din România, în vara lui 2004, cu mandat până în vara lui 2008. Eram încă președinte al studenților social-democrați din Alba și vicepreședinte la nivel național, dar aveam și minusuri. O să le abordez mai pe larg atunci când vom vorbi despre greșeli și calități.

Până la numirea lui la SRI s-au consumat multe alte momente interesante. Am debutat poetic datorită lui George Maior. Pasionat de literatură și în special de poezie, când a aflat că am multe caiete pline cu poeme create de mine, mi-a spus să-i duc să citească cinci. I-au plăcut și m-a ajutat să public primul volum. De la primul volum și până la „cel mai recent”, în 2014, s-au scurs exact 9 ani. În politică am stat tot 9 ani, între decembrie 1998 și martie 2007, iar în SRI am lucrat 8 ani, între 2007 și 2015. Deci nu s-a mai împlinit ciclul de 9 ani, dar am fost pe aproape. Este sau nu este, întâlnirea cu George Maior, o întâlnire decisivă?

Primul volum de versuri, dar mai ales încrederea lui. Apoi, mutarea la București și schimbarea carierei. Să nu crezi, dragă Daniel, că la București G.M. m-a ținut în brațe. Chiar m-a avertizat că nu voi avea o viață ușoară. Dar și despre acest aspect aș vrea să scriu separat, pentru a nu consuma spațiul dedicat întâlnirilor decisive. Ei bine, în mod indirect, de la această venire la București derivă alte întâlniri, fără a avea legătură în mod direct cu George Maior. Cea cu Nicolae Manolescu, cea cu tine și cu toți cei care au jucat roluri importante în viața mea. De pildă, și despre acestea două menționate mai sus aș vrea să scriu mai pe larg. Dar în mod cert ele fac parte din sfera întâlnirilor decisive. Fără ideea ta nu apărea De Ce Citim, și așa am ajuns să fac aproape săptămână de săptămână emisiuni la DCNews, deși vedem amândoi cât de greu este atât cu automobilul, cât și cu un 41 arhiplin, fie și numai o dată pe săptămână. Apoi am realizat multe alte emisiuni, cum au fost cele cu diaspora, uneori și trei pe săptămână, care tot de aici derivă, din ideea ta cu De Ce Citim, căci la De Ce Citim mi-am făcut mâna de moderator.

Nu în ultimul rând, o întâlnire decisivă a fost cea cu Roxana Negrilă. Tânăra cu ochii mari, cu fața luminoasă, pe care din prima clipă de când am văzut-o, mi-am spus: aceasta este soția mea. Constatam, nu îmi făcusem un obiectiv. Și am rămas îngândurat, neștiind nici eu cum era posibil să o întâlnesc chiar atunci și acolo, fiind colegi de facultate, eu la a doua, la Psihologie, la Universitatea București. A venit să mă invite să iau o bomboană. Împlinea 19 ani. Eu i-am dăruit după vreo două zile cartea Timp și destin, de C. Rădulescu-Motru. Voiam să fac o legătură între numele amfiteatrului unde studiam aproape zilnic și al celui care l-a dat. Dar iată că nu Motru, ci titlul cărții pe care o alesesem la întâmplare a fost concludent.

Și despre Roxana va trebui să povestesc pe larg, pentru că merită din plin. Ea este recompensa mea sufletească după toate patimile prin care, sper, am achitat greșeli generaționale și, de ce nu, lacune în educația mea sufletească și intimă. Dar mărturisesc deschis, am fost mânat de bună credință în toate întâlnirile de până la ea, mai mult sau mai puțin decisive.

9-12 decembrie 2025

(foto din arhiva personală)