Flaviu George PredescuÎn viața unui om, rutina joacă un rol important atât în activitățile personale, cât și în cele profesionale. Dacă ar fi să creionezi rutina zilnică și cea profesională, ce ai consemna și, mai ales, cum te simți când faci lucrurile respective? Ce îți place foarte mult și ce îți displace? (F.G.P.)
*
Rutina, bat-o vina! Este importantă în atingerea performanțelor profesionale, dar și în plan personal. Așa cum, la fel de mult, este importantă ieșirea din zona de confort, fie că se petrece prin acțiuni spontane sau planificate. Ca să mă refer la rutina zilnică în plan personal, mai întâi trebuie să scriu despre niște obiceiuri pe care le-am dobândit documentându-mă, nu de puține ori, din reeluri de calitate de pe rețelele de socializare. De exemplu, dimineața, îndată ce mă trezesc, încep să beau apă. Lent, cu înghițituri mici. Beau un pahar mare de apă fie cu puțin bicarbonat de sodiu, fie cu lămâie. Le alternez. Iar de ceva timp beau o cană de apă caldă în care storc jumătate de lămâie, apoi beau paharul mare cu apă la temperatura camerei. În niciun caz nu beau cafea pe stomacul gol. Nu mai fac asta din prima facultate, de prin anii 2000-2004. Oricum, niciodată nu mi-a făcut bine să beau cafea pe stomacul gol. După ce beau apa, obligatoriu mănânc micul-dejun. Acesta constă fie dintr-o omletă, fie ouă fierte, mai rar ouă-ochiuri. Brânză, de multe ori, și bineînțeles legume, în general ardei. De ceva timp am renunțat la pâine, dar mai fac excepții și prefer, în general, pâinea neagră. Alteori mănânc și mâncare gătită la micul-dejun. De exemplu, varză călită și cu bucățele de carne, pui sau porc, făcută de soacra mea. Mai sunt situații în care încalc regulile interdicției carbohidraților și mănânc o felie-două de pizza rămase de seara. Tot mai rar am mâncat mezeluri. Îmi place mult fasolea frecată (Ardeal), bătută (Sud), uneori în combinație cu omleta. Așa cum, în alte contexte, combinația piure cu varză călită este dumnezeiască. Merge și combinația omletă cu salată de sfeclă roșie.
Apropo de faptul că rețelele de socializare pot fi și bune, cum ai spus tu mereu, Daniel. Am analizat și descoperit multe mesaje utile, în general venite dinspre zona medicală, găsite pe Facebook, Instagram sau TikTok, în care oameni avizați, medici, explicau consecințele sau beneficiile unor mâncăruri, obiceiuri etc. Nu sar nici peste prânz, dar ora lui variază în funcție de cum am de lucru. De exemplu, folosind criteriul proximității, pot fi tentat să mănânc nesănătos dacă mănânc undeva pe lângă locul unde lucrez. Alteori aștept să ajung acasă, dar distanța dintre micul-dejun și prânz se poate mări considerabil, așa că mai mănânc un fruct-două, în funcție de sezon. Am redus cu 99% covrigeii, sticksurile sau sandviciurile, tot după ce am citit articole și am văzut filmulețe cu efectele unor ingrediente. Recunosc faptul că mai iau câte o ciocolată fără zahăr. La ceea ce descriu, ar trebui să fiu un munte de sănătate, dar semnale de alarmă am primit chiar de la analizele de sânge, măsurându-mi trigliceridele și colesterolul, care nu de puține ori au ieșit cu valori mai mari. Evident că am și minusuri. O vreme am băut vin aproape în fiecare seară, dar acest obicei, deși plăcut, nu trebuie lăsat să prindă rădăcini prea adânci. Am lăsat-o mai moale și mi-am propus să mă canalizez mai mult pe aprofundarea aromelor, bând vin mai rar, dar mai de calitate și mai divers. Cu berea am terminat-o de mult. Pe cea clasică o evit aproape total, iar singura excepție pe care o fac este berea Guinness. Apropo de întoarcerea mea recentă din Irlanda. Dar o să povestim mai mult atunci când o să vorbim despre călătorii și despre experiențele trăite în diverse țări.
Acum, referindu-mă la rutina spirituală, pot spune că mă rog încă din fragedă copilărie. Mama și bunicii materni au fost cei care mi-au insuflat atașamentul față de religie și credință. În anii ‘80, bunica ne dădea mie și fratelui meu câte 50-100 de lei să mergem la biserică. Acum, un consilier de parenting ar da ochii peste cap. Ei bine, în cazul nostru a funcționat și amândoi am rămas atașați de credință și chiar de biserică, atât la propriu, cât și la figurat. Desigur, au contribuit mai mulți factori, dar și acesta. Bunica făcea tot ce ținea de ea să ajungem în „spațiul bisericii”, iar de acolo, ca să fac un joc de cuvinte, ne prelua Dumnezeu. Cred că mulți părinți/îngrijitori (cum li se spune în psihologie celor care cresc copii, dar nu sunt părinții biologici) ar trebui să urmeze această strategie. Fă tot ce ține de tine pentru a expune copilul unor medii și activități relevante pentru el (nu pentru tine, ca încercare de vindecare de frustrări și neîmpliniri). Bunica putea merge la biserică și fără noi, dar voia să ne ducă acolo unde sunt rugăciunea, alinarea și răspunsul. Ea era în doliu de puțin timp, căci fiica ei cea mică, sora mamei mele, Liliana, murise la 18 ani, la finalul anului 1980.
Eu cu fratele meu, mai mare ca mine cu 7 ani și mai mic decât tine cu vreo două luni, nu conștientizam, probabil, că dorința ei de a ne apropia de biserică era, poate, și o măsură de siguranță pentru viitorul nostru. Am mai auzit povești că în anii comunismului se descuraja mersul la biserică. Cu amintirile pe care le mai am din primii ani de viață, dar hai să zic a doua jumătate a anilor ‘80, am văzut biserica din Rădești, județul Alba, tot plină. La slujbă stăteam în pod. Acolo bunicul meu Nicolae, zis Chițu, era cantor alături de un unchi „Verjil” (Virgil) și alții, printre care Todorel, un bărbat falnic, cu o voce incredibilă. De Bobotează, când Todorel intra în curte și începea cu vocea-i puternică și melodioasă: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat…”, vibra sufletul în noi. Dar uite unde am derapat, spre ce amintiri… Poate vorbim mai pe larg atunci când vom aborda tema credinței. Aici își au originea momentele mele de conexiune cu divinitatea în rutina zilnică, dar mai ales mersul la biserică. Pe parcursul vieții, în ultimii 30 de ani, am mai avut suișuri și coborâșuri. Nu m-au ocolit momentele de îndoială, răzvrătirile, Cioran și ale sale idei etc. Mă bucur însă că am citit Biblia povestită copiilor la timpul potrivit și că am găsit un sens în vorbele mamei, care m-a încurajat permanent să cred. Mai recent, am descoperit cărțile lui Norman Vincent Peale, în special The Power of Positive Thinking, tradusă la noi Forța gândirii pozitive. Mi-a revoluționat felul de a mă ruga. Sunt atât de bucuros că am descoperit cărțile lui Peale, încât n-am cuvinte. Și totul de la un exemplu pe care l-a dat Gabor Maté în Mitul normalității. Îi mulțumesc.
În ceea ce privește cititul, sunt în acord cu Nicolae Manolescu: „Am nevoie să citesc așa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineața, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutindeni şi oricând citesc.” (Cititul și scrisul).
Rutina scrisului mi s-a consolidat cu adevărat atunci când am început să scriu jurnal. În ianuarie 2016. Iată că la data scrierii acestor rânduri s-au împlinit deja mai bine de zece ani. Această rutină, deși uneori banală din punctul de vedere al conținutului, este necesară pentru a te menține antrenat. O respect și mă țin de ea. Am deja vreo douăzeci de agende pline cu relatarea unor fapte și gânduri, păreri și cu emoții zugrăvite narativ din ultimele 3 700 de zile.
Apoi vine rutina specifică perioadei în care te afli. Cândva, pe când nu aveam soție și copii, ieșeam mai spontan în oraș, în Centrul Vechi, de exemplu. Și acum ies, am rutina de a merge la restaurant, fie doar eu cu Roxana, fie și împreună cu copiii. Văd ieșitul la restaurant, plimbările, mersul la cinematograf, la teatru, ca fiind foarte importante pentru omul care trăiește în mediul urban. Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, atât acasă, la grătar, cât și la pub sau restaurant sau la alte activități, cum ar fi cele culturale. Dar asta s-a mai estompat în ultimul timp, pentru că aproape fiecare avem copii și încă nu mari, iar programul cu ei și mai ales lăsarea lor în grija altor persoane poate fi uneori complicată. Dar este bine, sunt mulțumit de cum merg lucrurile și în etapa aceasta de viață. Afirm răspicat că este cea mai frumoasă din viața mea de până acum. Rutina îngrijirii și socializării vieții de „tată implicat” nu este ușoară, cum, desigur, nu este nici aceea (mai ales) de mamă implicată, dar ambele sunt frumoase. Cred că trebuie privite în ansamblu. Îmi place să petrec timp cu Vlad și Miruna, să-i văd, să-i ascult și să vorbesc cu ei. Desigur, să ieșim împreună sau să facem excursii. Miracolul vieții și al creșterii este ceva greu de descris prin măreția și tainele lui.
În ceea ce privește rutina profesională, vocea interioară îmi spune și mi-a spus mereu că, dacă îi voi trișa pe alții, mă voi trișa pe mine. Încerc să nu pun presiune prea mare pe mine și să iau lucrurile în mod natural, dar fără o planificare prealabilă nu prea iese mare lucru. În general, am performat pe unde am lucrat și consider că mă potrivesc bine unor funcții de management pentru că îmi place să mă implic centrându-mă pe om. Fără o conexiune cu persoana care face parte din echipa ta este foarte greu să performezi. Ei bine, n-am mai fost într-o astfel de funcție din martie 2014, dar acest aspect nu m-a deranjat foarte tare, din contră. Am știut mereu să mă adaptez.
De prin 2016-2017 am transformat în rutină și donatul de sânge și am ajuns undeva pe la cota 40 de donări. Atunci când mi-am schimbat cariera, în acei ani 2016 și 2017, bonurile de masă de la donare m-au ajutat să trec peste o săptămână. Câți au curajul să afirme asta? Mai ales dintre cei care veneau după ani și ani în care au avut mașină cu șofer la scară? Dar vezi, dragă Daniel, am privit acele perioade ca pe ceva trecător. „Și asta va trece!”, cum a spus părintele Gabriel Cazacu, parohul Bisericii Cașin, la o emisiune la care l-am avut invitat. Era o pildă despre un rege care a cerut să i se facă o bijuterie care să-l facă și fericit, și trist când se uită la ea. Iar bijutierul i-a făcut un inel pe care a scris: „Și asta va trece!”, îndemnându-l astfel să conștientizeze și să nu uite că atât momentele de putere, dar și cele de slăbiciune sau deznădejde sunt trecătoare.
„Ai încredere în viață, este o spirală ascendentă!”, mi-a scris Iulia Nanu, o colegă de liceu de la Cugir, pe spatele fotografiei de la finalul clasei a XII-a. Oare de ce n-am uitat ce mi-au scris trei fete, din 27 câte erau de toate? Pentru că fie că anii care au urmat au confirmat ce au scris, fie că m-au descris așa cum eram, trăsătură care mi-a influențat destinul. Claudia Petrușel (1981-2005), singura colegă care a plecat dintre noi, la patru ani de la terminarea liceului și care a dovedit un caracter foarte puternic, apărându-mă când mi-a fost greu, în procesul meu de adaptare la un nou colectiv, mi-a scris că m-a respectat și admirat mereu pentru că mi-am spus punctul de vedere indiferent cât m-a costat. Anii care au urmat, 21 de atunci, au confirmat sau nu ce a scris, pe verso-ul unei fotografii, draga de Claudia?
București, 9-10 februarie 2026
