De ce am scris (și) trei romane

Cât din biografia proprie a intrat în cărțile scriitorului și în cele ale criticului literar? Au existat praguri, tabuuri, limite? Dacă da, de ce natură?

Ce se poate pierde prin ficționalizarea unor experiențe proprii de viață? Și ce se poate câștiga? (D.C.-E.)

*

Dragă Daniel, ai propus o nouă temă care ne scoate din cochilie. Ușor, ușor cartea se îndreaptă spre zona de memorii, dar acest lucru nu este neapărat ceva rău. Este limpede că la romane, dar și la poezie, încărcătura biografică își lasă amprenta. În toate cele trei romane pe care le-am publicat aceleași personaje migrează din unul în celălalt, cum spunea Nicolae Breban. M-am inspirat din ce am văzut. Este un amalgam al trăsăturilor de personalitate pe care le dictează inconștientul și le atribuie unui tipar. De pildă, în romanul meu de debut, Softul GE, pe care l-am dedicat lui George Maior, după experiența celor opt ani de lucru în SRI, am simțit să scriu, influențat și de noile studii pe care le făceam, un roman care să surprindă psihologia puterii, dar mai ales personalitatea deosebită a omului pe care îl admiram. Astfel, pornind de sentimentul de sinceră prețuire, am creionat un personaj cum este Poetul GE. Voiam să scriu la cald despre ceva nescris de alții înaintea mea – psihologia personajelor la vârful puterii. Nu era un roman scris la răzbunare sau cu intenția de a pedepsi pe cineva, dar nici unul encomiastic, ci pur și simplu o amprentă literară a propriei experiențe. De exemplu, și o spun fără vreun fel de laudă, nu cred că mulți scriitori au avut șansa de a acumula o experiență într-o structură de o asemenea amplitudine. Chiar dacă rolul meu nu a fost unul atât de complex din punct de vedere funcțional, eu fiind în realitate mai degrabă un fel de secretar, drept să spun și acela destul de izolat. Dar simplul fapt că am putut interacționa zilnic cu oameni despre care unii doar au auzit sau pe care i-au văzut la televizor, cunoscându-i mai mult după faima lor publică, este un avantaj în creionarea psihologiei personajelor. Este adevărat și sunt sută la sută de acord, că așa cum bine spui în exemplul cu Sadoveanu, pe care îl dai adesea, care după ce a jucat table toată excursia a descris peisajul cel mai bine, există și mari talente care n-au nevoie de interacțiuni la cel mai înalt nivel al puterii, ca să îi creioneze firele invizibile.

În cazul meu, preocupat de scris literatură din adolescență, interacțiunea cu diversele domenii s-a petrecut având ca variabilă independentă scrisul și nu mediile felurite prin care am trecut. De pildă, am fost preocupat de scris din clasele elementare, dar am trecut apoi prin gimnaziu, liceu și facultate și tot preocupat de scris am rămas. La fel și la locurile de muncă. Lucram nu știu unde, scriam independent de locul respectiv. Nu mă apucase scrisul în funcție de mediu, ci stăpâneam mediul știind că pot scrie. Asta ca să lămuresc ferm că nu m-a apucat dragostea de scris după ce am plecat dintr-un loc sau altul, pentru a scrie despre respectiva experiență.

Scrisesem până în 2016, când am publicat Softul GE, o carte de eseuri politice, Început de drum, în 2004, vreo câteva plachete de poezii și două cărți de eseuri: Chezășie pentru libertate, în 2012 și Poetul merge mai departe – eseuri despre iubire, în 2013. La mine proza scurtă a fost reprezentată de aceste trei cărți, completate de O dimineață de sâmbătă, dar în 2021. Ele pot fi considerate antrenament pentru roman. Așa că, în 2016, am scris exact în șase luni o carte destul de criptată, așa cum este Softul GE, un roman distopic. Este amuzant acum, atunci nu a fost, cum unele persoane care s-au regăsit sau cărora li s-ar fi șoptit că sunt zugrăvite în personaje, s-au alarmat și au determinat întârzierea publicării cărții cu un an și ceva. Eu am terminat-o în octombrie 2015 și voiam să o public în toamna acelui an, la Gaudeamus, și a apărut exact peste un an, în noiembrie 2016. Acum zâmbesc, dar la vremea respectivă m-am frustrat. Acumulasem o experiență destul de mare și am început o nouă facultate, așa cum am mai scris, dar funcțional era un fel de luat de la zero, deși aveam 34 de ani. Eram liber și voiam să îmi valorific libertatea în sensul care îmi face plăcere și nu pentru a aduce daune cuiva.

Ca să conchid, nu m-am creionat într-un personaj în acest roman, ci am creat un personaj hibrid din punctul de vedere al trăsăturilor de personalitate, aflat într-o postură oarecum marginală. El observă niște chestiuni, este un confident (mai mult la greu) al personajului principal, dar nu îl sprijină pe naratorul omniscient. Mă refer la Lukas. N-am mai recitit Softul GE, dar sunt sigur că m-aș amuza să-l recitesc, la un deceniu de la scrierea lui.

În Perechea dragoste, perechea moarte, cel de-al doilea roman, publicat în 2018, nu m-am autoficționalizat. În schimb, a migrat un personaj, ca un actor care a primit al rol. Poetul GE și profesorul Cristoph Georgescu, dar atât de diferiți în roluri diferite. Este incredibilă puterea inconștientului care a structurat și rafinat atitudini și trăsături pornite de la o persoană pe care o cunoșteam bine, care în roluri diferite a căpătat fațete diferite. Una este să inspiri un rol principal, alta este să fii secundar, dar nu mai puțin important.

În fine, vine și anul 2020 când mă apuc de scris Paraclis 1980. Era pandemie, lucram deja la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”. Era născut doar Vlad când m-am apucat de scris, care avea vreo zece luni. Până am terminat romanul s-a născut și Miruna. Iar când l-am lansat, în 10 decembrie 2022, Miruna avea 4 luni. Problemă de matematică, întreb: cât am scris la acest roman? N-are nicio importanță. Important este cât din biografia proprie a intrat în cartea scriitorului. Mult, aș spune. Poate nu este un avantaj de PR să afirmi asta, dar acest roman a fost scris tocmai cu intenția de a-mi povesti acel fragment biografic.

Ar fi interesant, dragă Daniel, dacă ți-ai găsi, la un moment dat, timp să faci o comparație între romanele Paraclis 1980 și Delirul, din perspectiva personajelor Paul George Ionescu și Ștefan Paul. Îți mărturisesc că eu n-am citit Delirul înainte de a scrie Paraclis 1980, dar există similitudini biografice și de construcție prozastică între ce a creionat Marin Preda și ce am scris. Ștefan Paul, în care Preda a recunoscut că s-a creionat, vine la București la 19 ani. Nimic de zis până aici. Neverosimilul despre care tu mi-ai vorbit adesea, pe când eu nu citisem romanul, poate veni din felul în care ajunge el un fel de apropiat, că nu este chiar mână dreaptă, al lui Grigore Patriciu, personajul în care este creionat Pamfil Șeicaru. La 19 ani pare cam devreme. Dar am înțeles că Marin Preda și-a asumat acest aspect și le-a combinat ficțional, așa cum eu am făcut ca Paul George Ionescu să se lipească biografic de Eusebiu Iordan, în care l-am zugrăvit cu mare fidelitate biografică (profesională) pe inginerul Eugeniu Iordăchescu.

Ei bine, acest Paul George Ionescu vine la București nu la 19, ci la 26 de ani, adus de Diplomat. Ei aveau deja un istoric, apucaseră să lucreze în arondismentul în care Diplomatul avusese alte sarcini profesionale, premergătoare funcției de ministru, postură în care îl găsim încă de la începutul Paraclis 1980. Ei bine, la lectură îți poți forma o idee dacă la mine este mai verosimil decât la Preda. Eu am încercat să nu exagerez cu nimic, ba chiar aș spune că am diminuat prozastic vibrația valului care s-a creat în viața și cariera mea dintr-o dată. E drept, Paul George Ionescu nu umblă cu pistolul real la brâu, dar și el, într-un fel, chiar prin propriul sacrificiu, își salvează șeful de forțe malefice. Și nu doar șeful.

A lui Parizianu (Ștefan Paul) trăiește niște dezamăgiri umane, când Paraschiv Moromete îi prevede eșecul, dacă nu vine să se angajeze și el la atelierele CFR Grivița.

Lui Paul George Ionescu nu i-am atribuit detaliile unor dezamăgiri cauzate de balanța așteptări-realitate. Am început însă romanul cu un exemplu de situație care s-a petrecut cam la șase luni de când eu, viitorul autor, mă mutasem la București:

„2007

Chiar la petrecerea prilejuită de ziua tatălui Diplomatului, Paul George Ionescu îndrăzni să zguduie discuțiile mărunte, small talk, cu o problemă de muncă. Invitații părură interesați și, atunci, Paul George Ionescu își dădu frâu liber: îi spuse șefului său că o anumită funcționară din minister, mai exact chiar șefa de personal, greșește actele angajaților. Ținu să explice că lucrurile se întâmplă așa pentru ca aceștia să nu primească drepturile cuvenite, ori pentru a fi puși în situații profesionale delicate. Asta n-ar fi fost o problemă dacă s-ar fi oprit aici, dar el se arătă dispus chiar să detalieze.”

Asta arată că nu era chiar prima zi de muncă. Nu asta are importanță. Viața lui Ștefan Paul este, într-un fel, mult mai riscantă decât cea a lui Paul George Ionescu. Unul este ziarist în 41-42, când legionarii luau puterea, altul este consilierul unui ministru care conducea unul dintre cele mai importante ministere din România. Când? În anul 2007, considerat un fel de sfârșitul tranziției de la comunism la democrație. Cu toate acestea, pericolele psihologice sunt asemănătoare, atât la unul cât și la celălalt.

Ce se poate pierde prin ficționalizarea unor experiențe proprii de viață? Și ce se poate câștiga? Aici nu că e greu de răspuns, dar cred că depinde de experiența și maturitatea fiecărui cititor. Divulgând prea mult cred că se poate pierde misterul. Dar la ce bun misterul dacă nu explică și niște situații istorice și scriitorul nu asumă prin creația sa niște trăsături bine direcționate? Spunea cineva că dacă vrei să înveți istorie trebuie să citești romane. Eu cred că cineva care citește cele trei romane pe care le-am scris (și îți mulțumesc nespus că ai scris și ai vorbit despre ele) poate înțelege o bucată din psihologia politicului românesc, din anii de după intrarea în Uniunea Europeană, când societatea românească își căuta un drum. Mai mult, cât de mult contează personalitățile mari ajunse în funcții de conducere, în a contracara „împuțirea” întregului pește și care sunt mecanismele psihologice ale oamenilor care interacționează în diverse situații de viață, cu impact asupra celorlalți, dar și a societății. Poate sună puțin complicat, dar prin tema pe care ai propus-o, m-ai făcut să scriu despre un subiect pe care în mod normal nu l-aș fi abordat niciodată.

București, 21-22 ianuarie 2026