Apărându-i pe alții am rămas ca biblicul Adam: gol în fața lumii!
Iar cerul îmi părea o imensă gaură albastră care înghițea zi de zi și veac după veac omenirea… Ghinionul înălțării îi păștea pe toți: geniile și sfinții fiind primele victime.
În picioare sau în genunchi fiecare urma același traseu indubitabil. Toți fiind marcați cu stigmatul desăvârșirii interioare sfârșeau în ceruri din ce în ce mai absconse…
…din ceas dedus adâncul acestei calme creste…

Pereții poeziei (4)

M-am întors cu fața la perete: cerul a curs în odaia mea. Eram invadat de albastru.
Libertatea ia totul

Steaua cum să doarmă
are parcă insomnii
iat-o pe-un pat de armă
exploda-va-n zori de zi

Are parcă insomnii
stea arzând în cușcă
condamnată la a fi
o cătușă viața-i mușcă

Stea arzând în cușcă
iat-o pe-un pat de armă
a mâncat praf de pușcă
steaua n-o să doarmă

Are Doamne insomnii
între-a fi și a nu fi

… viața: hipnoză și deziluzie

(din volumul Citadela în roz, roman în lucru)

Post-ul Tavanul perforat & Pereții poeziei apare prima dată în Literatura de azi.

Tavanul perforat (3)

   Ploaia a spălat cerul; curat, seninul înconjoară întreg pământul. Picăturile întârziate lăcrimează fața zilei de iulie. Zăduful se îndepărtează spre margini.

   N-am cum să mai fiu singur, orice zbatere face pământul să geamă înfundat. Parcă l-ar înghionti Dumnezeu: să se trezească odată! Să se pregătească pentru ziua cea mare. Cea mai mare zi a istoriei se scaldă totuși în scepticism!

   Am strâns toate lumânările din casă, aruncându-le, cu ciudă parcă, la gunoi!

Începând de mâine, cuvântul va lumina. Numai Cuvântul!

Pereții poeziei (3)

   Cine nu vede, să-și deschidă ochii: să poată zbura! Azi, treptele se opresc în cer.

O, voi care n-aveți pic de viață-n voi să muriți, oare, moartea pe cine va sluji?

   Cine se desparte de propria viață este ucigaș de două ori: o dată pentru trecut, și-o dată pentru viitor.

   Altfel, nimeni n-ar putea să se încalțe cu apa morților! Apa morții lor.

(din romanul în lucru Clepsidra în roz)

Post-ul Citadela în roz (3) apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Lancea din rastel apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Pro erezia apare prima dată în Literatura de azi.

Cuvintele trebuie să te exprime, nu să te conducă. (Antoine de Saint-Exupery)

TAVANUL PERFORAT (2)

   Îl văd pe tatăl meu strecurându-se-n pământ, cu Pământul în spate, ca pe cea mai scumpă bocceluță a vieții, furându-mi viitorul, cu tot cu trecut, din păcate!

Răzbunându-se nu pe mine ci pe cea care i-a fost soție o viață: mama mea!

   Totul a început într-o dimineață de vară. Era duminica, în fața poieții: eu, mama și tata. O lumină blândă învăluia totul. Auzeam cocoșul cântând de zor, iar găinile imitându-l care mai de care! Eu aveam vreo cinci anișori, cu tot cu hainele ușoare de pe mine: pantalonii scurți și o bluză cu mânecuțe până la coate. În rest, toți aveam gurile până la urechi de bună-dispoziție!

   La marginea orizontului, parcă se zărea și Dumnezeu, zâmbind.

Ce mai, lumea era pseudonimul iubirii universale!

…Brusc, o pietricică mi-a intrat cum-necum în papucelul piciorului stâng și când am pășit l-am simțit direct în inimioara mea de copilaș!

Doamne, ce-aș mai fi înjurat dacă aș fi știut! Însă, la momentul respectiv, ignoranța era bine-venită și, implicit, mult-folositoare! Așa că n-am scos nici pâs! -nesimțitul de mine! Ca și cum durerea nici n-ar fi fost inventată! Pe vremea aceea, durerea era doar un vis! Poate cel mai frumos vis al copilăriei! Ce mai, eram un copil model, înainte de-a fi copil!

Și, restul lumii nu mă interesa. Părinții mei puteau să fie mulțumiți de ce-au adus pe lume.

   Dar nu de ce. Nu de ce, oare? Habar n-am, pentru că, încă, nu pusesem nicio întrebare. Eu, pur și simplu, eram fericit. Restul nu mă interesa!

Poate de vecina de peste drum îmi păsa. Ori de cealaltă vecină, mai brunetă și mai de la soare-răsare! Oricum, eram total nehotărât: amândouă erau cele mai frumoase ființe din lume, după Mama!

Dreptatea este o alegere, mi-a spus tatăl meu; de aceea mulți preferă să meargă unde-i împinge valul: spre largul incertitudinii umane! E mai puțin obositor și mai comod.

(Doamne, simt că se naște un nou tată! Poate adevăratul meu tată!

Adevărul se confirmă, primul, pe sine, nu-i așa? Cum să nu: adevărul are nevoie de confirmare, minciuna, nu. De, fiecare cu legile-i care-i convin!)

Ce prefer? Lenea extremă, cu somnu-i obositor de lung, ori munca pe brânci, ridicând cetate după cetate: din nimic și iarbă verde!

PEREȚII POEZIEI (2)

   Cuvintele voastre ajung în mine poezie. Restu-i talentul, și, uneori , geniul meu.

Chiar și atunci când poate vă insult, eu nu fac altceva decât să vă duc mai departe.

Dacă obosesc, nu înseamnă că am renunțat, dimpotrivă, îmi potrivesc în felul meu alambicat , cuvintele, arma mea de fiecare zi!

Dar nu ucid decât fantomele nimicniciei cotidiene, de oriunde ar veni: trecut ori viitor!

   Fantome care nu mă împiedică să merg mai departe, oricât de poticnit mi-ar fi pasul! Nu tac! Nu mai tac! Urlu din rărunchii poeziei: simțiți? Mai simțiți?

Poezia mă arde ca un foc!

   Din cenușa poeziei înălța-voi statuia poetului!

Dar poezia nu-i a mea, a celui care a scris-o, ci a acelora care-o recită, îndrăgostiți de frumusețea cuvântului!

  Nu doar trecutul, ci și viitorul este plin de munca și creație mea.

Poate copiii, copiii mei sunt trecutul , iar eu sunt viitorul lor!

   Nu fugiți: timpu-i peste tot! Urmați-vă încet! Nu locul, ci timpul contează!

Și nici acela măcar! Ci numai dorința de-a merge mai departe. Un pas cât toată omenirea!

Iar iubita care nu  trăiește pentru dragostea ta, nici nu există! Oriunde ai căuta-o!

Nu mai răspunde la niciun nume! Pur și simplu. Așa că poți să taci și tu! Dar numai în numele tău.

…Nimicul nu zidește nimic…

(din romanul aflat în lucru Citadela în roz)

Post-ul Citadela în roz (2) apare prima dată în Literatura de azi.

Plouă parcă din cuvinte
călimara dă pe-afară
sfârie-un poem fierbinte
sufletul e foc și pară

Călimara dă pe-afară
cu înscrisuri și demersuri
zorile se varsă-n seară
plouă parcă dintre versuri

Plouă parcă din cuvinte
– soarele nu-l mai țin minte

(din volumul CEZ(E)ISME II)

Post-ul Bacovia apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Condoleanțe, hoțule apare prima dată în Literatura de azi.

       Cuvintele trebuie să te exprime, nu să te conducă. (Antoine de Saint- Exupery)

Capitolul 1

De aici a început: „De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se.” (ASE)

Pas cu pas, literă cu literă, cuvânt lângă cuvânt, tăcere înconjurată de tăcere: muzică.

Armonia supremă. Dumnezeu.

TAVANUL PERFORAT (1)

Privesc în sus și mă văd pe mine în oglinda tavanului. Văd cerul înstelat. Aș putea să mă mir, dar îmi amintesc că sunt în pat și tac. Nu vreau să-mi obosesc visele înainte de vreme. Încă nu a apărut niciun înger. Mai sunt pe pământ.

Merg din carte în carte, din rană în rană.

Aud parcă din ceruri:

Învață să mori fără profesor

e șansa ta

de repetat

repetă numai nemuritorii

noi

ceilalți

murim

gălăgios

și

mediocru

Ce-i asta? Întreb, fără grai. E poezie, nu simți? Nu. Nu simt nimic. Atunci, e bine. Chiar foarte bine. Înseamnă că suntem contemporani. Contemporani autentici.

Azi am fost la biserică: mi-am încărcat bateriile pentru o săptămână. E duminică. Mai. Luna mai.

Cred că am să-mi fac o cafea. Azi n-am băut. Și se simte: în aer, vag; în gură, persistent.

…Prin venele mele curge sânge de vultur: sunt un Zăgan, ultimul vultur bărbos al Europei!

PEREȚII POEZIEI (1)

…N-au înmormântat un om, ci au pus în pământ o stea: la încolțit!

La primăvară, vor ieși în aerul rece razele verzi ale unei noi speranțe.

În căutarea esenței lucrurilor mărunte, îți pierzi, clipă de clipă, viața, esența esențelor! Și nu poți face nimic. Nu mai poți face nimic! Toate-s făcute deja. Toate-s spuse!

Și-atunci, te târăști odată cu speranța zilei de mâine: în genunchi și pe coate!

Și parcă vezi lucrurile altfel: mai pline de miez și, de aproape, sub o altă formă.

Forma dezamăgirii!

Și-ți pare rău: deci, ai fost și tu!  Acum, câteva clipe…câteva ore…câteva zile…câțiva ani…

Câte veacuri au trecut de-atunci?

Deocamdată, niciun veac.

Deocamdată.

Nu afli cine-a fost un om doar citindu-i biografia: nașterea, copilăria, maturitate și bătrânețea. Senectutea, frate! Și, eventual cimitirul în care-și trăiește posteritatea.

Dar, esența unui om sunt copiii. Și pașii care-i poartă spre viitor.

Scriitorul are și copii de hârtie, nu doar de carne și sânge. Operele literare cam asta sunt: copii de hârtie, ai lui Homer, ori ai lui Shakespeare.

Ori cartea asta care tocmai se naște. Chinuitor de frumoasă!

din Citadela în roz (roman în lucru)

Post-ul Citadela în roz apare prima dată în Literatura de azi.

să nu

trandafirul

înflorește

fără

nicio

rațiune

fericit

de

trei

ori

fericit

cine-l

vede

și

îngenunchează

ca-n

fața

plutonului

de

execuție

(din volumul Hiperbole blitz, Editura Axa, Botoșani, 2005)

Post-ul Linie de ochire apare prima dată în Literatura de azi.

Pământul s-a întors acasă
apa ajuns-a până la sonet
uite-o ciocârlie de clasă
am timp primăvara-s poet

Apa ajuns-a până la sonet
poetul are cuvânt și fler
să dea moartea mai încet
ploile s-au retras în cer

Pământul s-a întors acasă
și poetul visează fără plasă

(din volumul CEZ(E)ISME II)

Post-ul Circuitul poeziei în natură apare prima dată în Literatura de azi.