să mori de râs nu alta

(din volumul Hiperbole blitz, Editura Axa, Botoșani, 2005)

Post-ul Cimitirul hazliu apare prima dată în Literatura de azi.

Am întors noaptea pe toate părțile, doar-doar voi găsi vreo urmă din fericirea zilei ce-o încheiasem la toți nasturii posibilului!

Însă m-am chinuit degeaba. Ce-a fost a dispărut pentru totdeauna!

Mă simțeam golit de jumătate din viața mea: jumătatea vizibilă.

Mă simțeam jefuit în plină zi!

Iar cine mi-o făcuse ia-l de unde nu-i! Hoțul se făcuse nevăzut pentru totdeauna.

Cui să mă plâng?

Cine să mă redea zilei următoare?

O jumătate de mine era blocată în trecut.

Auzeam și înțelegeam totul înjumătățit.

Ce puteam face?

Nimic.

O doime de nimic.

Pereții poeziei (7)

Poezie în haine de protecție

Unde te-ai mutat copilărie

unde-s pașii tăi de aur

restul lumii mi-l dai mie

doar necazu-i meșter faur

Unde-s pașii tăi de aur

strălucesc toate în lume

din arenă fuge-un taur

norii-l șterg parcă de spume

Strălucesc toate în lume

restu-restul mi-l dai mie

ca Păcală-s pus pe glume

unde te-ai mutat copilărie

Unde-s pașii tăi de aur

nori aduni în ce tezaur

(din volumul Citadela în roz)

Post-ul Tavanul perforat & Pereții poeziei apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul De toamnă apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Tavanul perforat (6) apare prima dată în Literatura de azi.

„Așa cum Beethoven a scris SIMFONIA DESTINULUI într-o fază grea a vieții sale , la fel și Costel Zăgan încearcă să-și calce rănile în picioare și să se înalțe din abisul tristeții.  ” (G.D., Nepotul lui Kafka sunt eu…)

Teama de-a visa

Dragă Kitty aștept să mă înțepe inspirația

să pot spune și eu lucrurilor pe nume

dacă nu mi-e frică

păi frica-i cel mai la îndemână curaj

de asta nu mai visezi tu din teamă

nu se nasc feți-frumoși ci monștri

Felicitări pentru volum, pe care-l consider o radiografiere a trecutului și prezentului acestei lumi. Felicitări!

Mulțumesc!

Pereții poeziei (5)

Sunt în Volmerange, la Ioana-Loredana. România-i, literar, cu mine. La fel și nevastă-mea și cele două fete: Lory și Monica.

Verde spre roșu

Destine sfărmate-n mii de bucăți

roșul pur sau impur niște absurdități

murdărite cu sânge nevinovat

libertate egalitate fraternitate

îngerii sau demonii conduc lumea

Doamne vine primăvara degeaba

ce roșie-i iarba și ce verde era odată

Am deschis ochii și mi se pare că visez: unde sunt oare, Doamne?

– Ești cu Mine, visează mai departe!

– Mai departe de Franța, Doamne?

– Taci și visează, omule!

– Visez, am să tac mâine!

Se-aude o Glorie treierând spicele Franței .

La mulți ani, Dragă Franță!

La mulți ani, poezie, soră a patriei mele!

– din volumul Citadela în roz  (5) –

Post-ul Tavanul perforat (5) apare prima dată în Literatura de azi.

Apărându-i pe alții am rămas ca biblicul Adam: gol în fața lumii!
Iar cerul îmi părea o imensă gaură albastră care înghițea zi de zi și veac după veac omenirea… Ghinionul înălțării îi păștea pe toți: geniile și sfinții fiind primele victime.
În picioare sau în genunchi fiecare urma același traseu indubitabil. Toți fiind marcați cu stigmatul desăvârșirii interioare sfârșeau în ceruri din ce în ce mai absconse…
…din ceas dedus adâncul acestei calme creste…

Pereții poeziei (4)

M-am întors cu fața la perete: cerul a curs în odaia mea. Eram invadat de albastru.
Libertatea ia totul

Steaua cum să doarmă
are parcă insomnii
iat-o pe-un pat de armă
exploda-va-n zori de zi

Are parcă insomnii
stea arzând în cușcă
condamnată la a fi
o cătușă viața-i mușcă

Stea arzând în cușcă
iat-o pe-un pat de armă
a mâncat praf de pușcă
steaua n-o să doarmă

Are Doamne insomnii
între-a fi și a nu fi

… viața: hipnoză și deziluzie

(din volumul Citadela în roz, roman în lucru)

Post-ul Tavanul perforat & Pereții poeziei apare prima dată în Literatura de azi.

Tavanul perforat (3)

   Ploaia a spălat cerul; curat, seninul înconjoară întreg pământul. Picăturile întârziate lăcrimează fața zilei de iulie. Zăduful se îndepărtează spre margini.

   N-am cum să mai fiu singur, orice zbatere face pământul să geamă înfundat. Parcă l-ar înghionti Dumnezeu: să se trezească odată! Să se pregătească pentru ziua cea mare. Cea mai mare zi a istoriei se scaldă totuși în scepticism!

   Am strâns toate lumânările din casă, aruncându-le, cu ciudă parcă, la gunoi!

Începând de mâine, cuvântul va lumina. Numai Cuvântul!

Pereții poeziei (3)

   Cine nu vede, să-și deschidă ochii: să poată zbura! Azi, treptele se opresc în cer.

O, voi care n-aveți pic de viață-n voi să muriți, oare, moartea pe cine va sluji?

   Cine se desparte de propria viață este ucigaș de două ori: o dată pentru trecut, și-o dată pentru viitor.

   Altfel, nimeni n-ar putea să se încalțe cu apa morților! Apa morții lor.

(din romanul în lucru Clepsidra în roz)

Post-ul Citadela în roz (3) apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Lancea din rastel apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Pro erezia apare prima dată în Literatura de azi.

Cuvintele trebuie să te exprime, nu să te conducă. (Antoine de Saint-Exupery)

TAVANUL PERFORAT (2)

   Îl văd pe tatăl meu strecurându-se-n pământ, cu Pământul în spate, ca pe cea mai scumpă bocceluță a vieții, furându-mi viitorul, cu tot cu trecut, din păcate!

Răzbunându-se nu pe mine ci pe cea care i-a fost soție o viață: mama mea!

   Totul a început într-o dimineață de vară. Era duminica, în fața poieții: eu, mama și tata. O lumină blândă învăluia totul. Auzeam cocoșul cântând de zor, iar găinile imitându-l care mai de care! Eu aveam vreo cinci anișori, cu tot cu hainele ușoare de pe mine: pantalonii scurți și o bluză cu mânecuțe până la coate. În rest, toți aveam gurile până la urechi de bună-dispoziție!

   La marginea orizontului, parcă se zărea și Dumnezeu, zâmbind.

Ce mai, lumea era pseudonimul iubirii universale!

…Brusc, o pietricică mi-a intrat cum-necum în papucelul piciorului stâng și când am pășit l-am simțit direct în inimioara mea de copilaș!

Doamne, ce-aș mai fi înjurat dacă aș fi știut! Însă, la momentul respectiv, ignoranța era bine-venită și, implicit, mult-folositoare! Așa că n-am scos nici pâs! -nesimțitul de mine! Ca și cum durerea nici n-ar fi fost inventată! Pe vremea aceea, durerea era doar un vis! Poate cel mai frumos vis al copilăriei! Ce mai, eram un copil model, înainte de-a fi copil!

Și, restul lumii nu mă interesa. Părinții mei puteau să fie mulțumiți de ce-au adus pe lume.

   Dar nu de ce. Nu de ce, oare? Habar n-am, pentru că, încă, nu pusesem nicio întrebare. Eu, pur și simplu, eram fericit. Restul nu mă interesa!

Poate de vecina de peste drum îmi păsa. Ori de cealaltă vecină, mai brunetă și mai de la soare-răsare! Oricum, eram total nehotărât: amândouă erau cele mai frumoase ființe din lume, după Mama!

Dreptatea este o alegere, mi-a spus tatăl meu; de aceea mulți preferă să meargă unde-i împinge valul: spre largul incertitudinii umane! E mai puțin obositor și mai comod.

(Doamne, simt că se naște un nou tată! Poate adevăratul meu tată!

Adevărul se confirmă, primul, pe sine, nu-i așa? Cum să nu: adevărul are nevoie de confirmare, minciuna, nu. De, fiecare cu legile-i care-i convin!)

Ce prefer? Lenea extremă, cu somnu-i obositor de lung, ori munca pe brânci, ridicând cetate după cetate: din nimic și iarbă verde!

PEREȚII POEZIEI (2)

   Cuvintele voastre ajung în mine poezie. Restu-i talentul, și, uneori , geniul meu.

Chiar și atunci când poate vă insult, eu nu fac altceva decât să vă duc mai departe.

Dacă obosesc, nu înseamnă că am renunțat, dimpotrivă, îmi potrivesc în felul meu alambicat , cuvintele, arma mea de fiecare zi!

Dar nu ucid decât fantomele nimicniciei cotidiene, de oriunde ar veni: trecut ori viitor!

   Fantome care nu mă împiedică să merg mai departe, oricât de poticnit mi-ar fi pasul! Nu tac! Nu mai tac! Urlu din rărunchii poeziei: simțiți? Mai simțiți?

Poezia mă arde ca un foc!

   Din cenușa poeziei înălța-voi statuia poetului!

Dar poezia nu-i a mea, a celui care a scris-o, ci a acelora care-o recită, îndrăgostiți de frumusețea cuvântului!

  Nu doar trecutul, ci și viitorul este plin de munca și creație mea.

Poate copiii, copiii mei sunt trecutul , iar eu sunt viitorul lor!

   Nu fugiți: timpu-i peste tot! Urmați-vă încet! Nu locul, ci timpul contează!

Și nici acela măcar! Ci numai dorința de-a merge mai departe. Un pas cât toată omenirea!

Iar iubita care nu  trăiește pentru dragostea ta, nici nu există! Oriunde ai căuta-o!

Nu mai răspunde la niciun nume! Pur și simplu. Așa că poți să taci și tu! Dar numai în numele tău.

…Nimicul nu zidește nimic…

(din romanul aflat în lucru Citadela în roz)

Post-ul Citadela în roz (2) apare prima dată în Literatura de azi.