Costel ZăganUneori, visez literar. Nu-i un reproș. Ci un fel de autentificare a destinului. Prin mine, drumul adevărului devine mai uman. Însă la fel de drastic.
„Așa cum Beethoven a scris SIMFONIA DESTINULUI într-o fază grea a vieții sale , la fel și Costel Zăgan încearcă să-și calce rănile în picioare și să se înalțe din abisul tristeții. ” (G.D., Nepotul lui Kafka sunt eu…)
Teama de-a visa
Dragă Kitty aștept să mă înțepe inspirația
să pot spune și eu lucrurilor pe nume
dacă nu mi-e frică
păi frica-i cel mai la îndemână curaj
de asta nu mai visezi tu din teamă
nu se nasc feți-frumoși ci monștri
Felicitări pentru volum, pe care-l consider o radiografiere a trecutului și prezentului acestei lumi. Felicitări!
Mulțumesc!
Pereții poeziei (5)
Sunt în Volmerange, la Ioana-Loredana. România-i, literar, cu mine. La fel și nevastă-mea și cele două fete: Lory și Monica.
Verde spre roșu
Destine sfărmate-n mii de bucăți
roșul pur sau impur niște absurdități
murdărite cu sânge nevinovat
libertate egalitate fraternitate
îngerii sau demonii conduc lumea
Doamne vine primăvara degeaba
ce roșie-i iarba și ce verde era odată
Am deschis ochii și mi se pare că visez: unde sunt oare, Doamne?
– Ești cu Mine, visează mai departe!
– Mai departe de Franța, Doamne?
– Taci și visează, omule!
– Visez, am să tac mâine!
Se-aude o Glorie treierând spicele Franței .
La mulți ani, Dragă Franță!
La mulți ani, poezie, soră a patriei mele!
– din volumul Citadela în roz (5) –
