Costel Zăgan Tatăl meu s-a certat și s-a certat și s-a împăcat cu mama mea, prin mine. Ultima oară s-au certat și n-au mai apucat să se împace.
Încerc să-i aduc eu pe linia de plutire a amintirilor.
– Costele, vezi că într-o zi o să mă duc și eu!…N-avem ce face…nici eu…nici tu…nici taică-tu!…
Acesta-i mersul lucrurilor: după viață, urmează moartea…Ce-o mai fi după, Dumnezeu știe! Sau…o va lămuri…poate…moarte!
– Mamă, te rog!
– Nu pe mine trebuie să mă rogi, copile! Dumnezeu încă mai ascultă gândurile voastre: ale copiilor!
El hotărăște totul: prezentul și viitorul!
– Trecutul noi l-am hotărât?
– Noi doar l-am făcut!
Mâinile se opriră pe capul înfierbântat al copilului.
”Ce foc arde înăuntru, Doamne, ce foc!”
– gândi mama, pe fața-i înseninată trecu parcă un nor: nu știa de unde.Din trecut? Din viitor? Micul om o să vadă ce-i de făcut! Dar o să bănuiască măcar o clipă (a lui în totalitate!) că totul depinde numai și numai de decizia sa?!
Afi sau a nu fi Dumnezeu: acesta-i destinul!
– Copile, văd o scânteie în ochii tăi: ai grijă ce-o să aprinzi cu ea: sufletul ori numai trupul!?
Viața n-o poți opri din drum, decât numai dacă ești bolnav sau -Doamne-ferește! -criminal!
Pereții poeziei (6)
Apă nu mai am să plâng
apă nu mai am să spăl
ochiul drep parcă e stâng
din rai m-am urcat în măr
Conștient sau inconștient, ținta vieții rămâne țintă! Însă, tată, astăzi, numai răul ne mai apropie.
Din păcate!
(din romanul aflat în lucru Citadela în roz)
