Din păcate sau din fericire n-am avut un astfel de model atunci când m-am apucat de scris. La mine acest lucru a venit în mod atipic, poate, căci în sfera scrisului și a cititului m-am imaginat de la cele mai fragede vârste. De pildă, în clasele I-IV făceam cărți și reviste, dar mă preocupa în primul rând forma. Desigur, ele conțineau și mesaje scrise și mi se părea fascinant ca ceva făcut de tine să conțină un mesaj scris. Acum aș putea găsi niște explicații la toate acestea. Eu am prins clasele primare în perioada 1988-1992. Practic în cel de-al doilea trimestru al clasei a II-a eram deja trecuți prin Revoluție. Tatăl meu, Constantin Predescu, era pe atunci un mare cititor de ziare. Știu că avea și abonament la Adevărul, la care scriau în acele timpuri Dumitru Tinu, Bogdan Chirieac, Cristian Tudor Popescu sau mai tânărul Val Vîlcu. Cine s-ar fi gândit că într-o zi o să fac emisiuni împreună cu Bogdan Chirieac, cum au fost cele în care l-am intervievat pe George Maior, la DCNews, de exemplu? Sau că o să scriu analiză politică la DCNews, așa cum am intrat în „viața” site-ului, în perioada 2015-2017.

 Să ne întoarcem la literatură și la mentori. Nu am avut. Nu dintre cei contemporani. Când m-am apucat eu de scris, prin 1993, eram cu mult înaintea apariției internetului pe scară largă și nu știam, de pildă, de existența lui Aurel Pantea, ca să dau un exemplu la întâmplare. Primul scriitor contemporan pe care l-am văzut de aproape a fost poetul Gheorghe Dăncilă, din Alba Iulia. El a venit la noi la liceu și a prezentat un volum de versuri care se numea Scara la cer. Mi s-a părut interesant demersul și am fost printre cei care l-au cumpărat. Iată că se citea de mic în mine cumpărătorul de cărți care aveam să devin, pentru că îți mărturisesc, dragă Daniel, că și acum, în zilele noastre, nu trece o lună fără ca să fi alocat minimum 400-500 de lei pe cărți. Iar Roxana, cititoare de cursă lungă, mai ceva ca mine, mă felicită când fac achiziții. Mai demult, când eram la începutul relației noastre, am și postat pe Facebook ceva de genul: „Roxana mi-a spus astăzi: toți banii tăi se duc pe vin și pe cărți!” Știu că a stârnit multă simpatie și amuzament citatul.

Ei bine, îl mai știam pe scriitorul Ion Mărgineanu, din Alba Iulia. Pe care îl vedeam pe la manifestări culturale și comemorative, dar nu îmi căzuse în mâini nicio carte scrisă de el. Cu amândoi, cu domnii Mărgineanu și Dăncilă, am devenit în 2012 coleg în Uniunea Scriitorilor, filiala Alba-Hunedoara.

Aspectul acesta cu citirea contemporanilor n-a fost atât de încurajat în vremea copilăriei mele. Nu am fost departe de generațiile de astăzi, dintre care numeroși copii cred că toți scriitorii sunt morți. Auzisem de contemporani ca Ana Blandiana, despre care mai târziu am aflat că se numește Otilia Coman și că are ca pseudonim numele satului mamei sale, care se află peste dealurile Cugirului. Despre satul Blandiana știam, probabil tot înainte de a ști de doamna Coman. Apoi, sper să nu greșesc, dar mare lucru dacă nu am auzit de Nicolae Manolescu mai întâi ca om politic, apoi ca literat. Pentru că ne întoarcem iarăși la vârsta mea din perioada 1992, de exemplu – clasa a IV-a. Când ar fi trebuit să aud de domnul Manolescu? Probabil în liceu, nu? Păi până în 1996, când am început liceul am auzit de nenumărate ori despre PAC și simbolul partidului care era mărul. Taică-meu, care a profesat și încă profesează la data scrierii acestor rânduri jurnalismul, își aduce aminte de Nicolae Manolescu în campanie electorală, la Cugir și cum la conferința de presă a pus mere pe masă, transmițând astfel un mesaj.

Cred că și de Alex Ștefănescu am auzit mai întâi într-un context în care exprima opinii politice, mai degrabă decât literare. Așa că iată, dragul meu Daniel, cum, deși nu am avut îndrumători literari contemporani, fiind mai mult autodidact, am auzit de așa mari personalități literare, pe care știu că și tu le-ai prețuit și le prețuiești mult (mă refer la Nicolae Manolescu, Ana Blandiana sau Alex Ștefănescu) în contexte politice. Dar am recuperat mult.

Îndrumători clasici mi-au fost Victor Hugo și Thomas Hardy, pe care i-am citit cu admirație și din care am copiat expresii pentru a le putea împrumuta în scrierile mele.

Odată cu venirea mea la București, încep să aud de tine și să te citesc. Aveam deja 26 de ani. Tot de-atunci, intrând în universul României literare îl citesc constant pe Nicolae Manolescu. Dar primul critic de care am auzit, în calitatea lui de memorialist, a fost Eugen Simion, căci printre cărțile bibliotecii tatălui meu era și Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnalul parizian al unei personalități pe care aveam s-o întâlnesc și cu care să schimb niște vorbe. De exemplu, pe Eugen Simion l-am cunoscut la Biblioteca Centrală Universitară, la un eveniment, pe vremea când nu lucram încă acolo, prin 2016. S-a pus problema să-l duc cu mașina acasă, dar nu știu ce a apărut și l-a dus altcineva. Cred că am fi avut o discuție interesantă. Iar ceva mai târziu, în debutul lui 2019, pe când eram colaborator al Muzeului Național al Literaturii Române, am moderat un eveniment la care a fost invitat să vorbească. Am și o fotografie foarte frumoasă chiar din timpul discuțiilor, în care domnul Simion este foarte atent la ce spun. Pune la socoteală că eu pe vremea aceea aveam deja o vechime în buna relație cu Nicolae Manolescu, pe care îl vizitam frecvent la Uniunea Scriitorilor și cu care am ieșit la vreo două-trei cine și niște prânzuri. Ce vremuri! Nu le idealizez, dar mi se pare că poartă în spiritul lor niște momente de înrămat. Și le-am și înrămat, le înrămez și acum, împreună cu tine, prin cartea pe care o scriem, prin consemnarea amintirilor care sunt încă proaspete și clare.

Astfel, din punct de vedere literar, domnul Manolescu și cu tine ați devenit pentru mine ceea ce în psihologie se numește supraeu. În psihanaliza freudiană, instanța morală și critică a personalității, care reprezintă interiorizarea normelor, regulilor, valorilor sociale (aici literare) și idealurilor. Acționează ca un „cenzor” inconștient, pedepsind Eul prin vinovăție sau rușine atunci când regulile nu sunt respectate, fiind opus Sinelui (instinctelor). Mai simplu spus, ați devenit, fără voia și știrea voastră, modelul de exigență literară al unui om care scrie. Culmea, deși au fost momente în viață când puteam să fiu complexat pe termen lung, am învins complexul prin recunoașterea valorii celuilalt, și nu prin comparații inutile ori prin frustrare.

Și ca să fiu total cinstit cu istoria personală, pasul spre a publica literar l-am făcut datorită lui George Maior. Am mai povestit asta de multe ori, încât până și eu m-am săturat, darămite cei care citesc a nu știu câta oară. Unde am greșit? Când am amestecat lucrurile. Eu traversam, premergător publicării primului meu volum de versuri, o perioadă nefastă politic, deși eram cel mai tânăr consilier județean, deși lucram la Senat, cu carte de muncă, începusem să fiu marginalizat politic pentru că felul meu de a fi deranjase un personaj negativ care, după o cădere politică, reușise să revină. Trăiam încă la Alba Iulia. Vorbim acum despre anul 2005. Așa că simțeam că nu va fi „a bună” cu viitorul meu. Și atunci, deși George Maior a fost cel care m-a încurajat să public, eu m-am grăbit, n-am dat poemele „în lucru” unei persoane avizate.

Spun doar pentru a înțelege contextul, filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor urma să se înființeze în anul următor, printr-un proiect de hotărâre la care am luat parte în calitate de consilier județean și pe care l-am susținut. Dar acesta este un subiect la care o să mă refer altădată, când vom aborda alt subiect. Și atunci, am amestecat lucrurile, pentru că am confundat o carte politică, așa cum a fost Început de drum, cea cu care debutasem în 2004, cu una literară – Răsfoindu-mi adolescența.

De ce spun că era important să ai niște repere ale unei infrastructuri literare, așa cum este o asociație scriitoricească? Pentru că ai fi avut, de exemplu, la cine să te duci să-ți ofere și o părere profesionistă sau cât de cât rezultată din niște exigențe. Or, vremurile de la începuturile anilor 2000 erau departe de ceea ce avem astăzi: filiale scriitoricești, concurenți ai acestora, pretendenți la statutul de scriitor, evenimente literare și parteneriate cu universități sau cu alte asociații, dezbateri. Pe atunci era ceva intangibil, un templu sacru: Uniunea Scriitorilor (de la București) care era într-o altă galaxie, din punct de vedere perceptiv și care în imaginarul multora, nu numai al meu, se confunda cu nume de legendă ale literaturii. Culmea, chiar și pe Mircea Dinescu, primul președinte al Uniunii de după Revoluție, l-am știut mai întâi tot datorită (sau din cauza?) implicării lui în politică.

Pe scurt, la primul volum publicat am amestecat lucrurile și a ieșit un talmeș-balmeș de plachetă, cu fotografii din viața personală, la final și cu multe „poezii” pe care astăzi nu le-aș mai publica. Dar acela eram eu atunci. Atât s-a putut, vorba cuiva. Lipsa reperelor clare, a îndrumării, a mentoratului și a unui simț mai dezvoltat al auto-cenzurii m-a pus în situația de a publica pentru a arăta că eu știu să fac și altceva și că pot fi și cu altceva în centrul atenției, în afară de politică.

Am greșit publicând atunci când încă nu știam cât de cât tainele literaturii, așa cum au greșit somități ca domnii Manolescu sau Alex Ștefănescu, când au încercat să facă politică în sensul clasic, bătându-se nu atât cu armele talentului și biografiei lor, ci cu armele convenționale existente în lupta politică. Altminteri, cred că toți intelectualii care vor să se implice în politică trebuie respectați și susținuți, atâta timp cât sunt de bună credință. Ei trebuie îndrumați să privească fenomenul politic în mod realist. Nici exagerat în rău, nici idealizat, de parcă cineva de sus, din Parlament, de la Guvern sau Președinție ar putea, apăsând pe un buton, să  facă bine și totuși nu vrea. Politica și literatura seamănă foarte mult, dar nu trebuie confundate.

                                                                                                București, 14 mai 2026

Post-ul Seamănă, dar nu trebuie confundate apare prima dată în Literatura de azi.

Am povestit în mai multe rânduri cum a fost pentru mine ziua în care l-am descoperit pe Dostoievski. Aveam 14 ani și câteva luni (pot preciza asta fiindcă era vacanța școlară de vară a anului 1988, care dura din iunie până în septembrie); și în casa bătrânească de la Snagov-Sat, vizavi de biserică, mă retrăsesem pe timpul prânzului, după ce înotasem pe săturate în minunatul (pe atunci) lac din apropiere. Mă gândeam să trag un pui de somn, foarte plăcut în amiezile toride, mai ales că în casă era o binecuvântată răcoare. În cameră aveam un teanc de cărți pe care Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv (mă înfiase cu un an înainte, în aprilie 1987, când murise tatăl meu Marius), mi le recomandase ca lecturi de vacanță. Printre ele era Idiotul lui Dostoievski, un scriitor despre care știam, din auzite, că e mare, fără să fi citit până atunci o carte de el.

Am luat romanul din teanc cu gândul să citesc câteva pagini, înainte de a mă scufunda în apele dulci ale somnului de prânz. Am început să citesc, am ajuns imediat la finalul primei pagini, am dat fila, am citit cu aceeași viteză pagina următoare; și apoi, într-o stare în care se uneau febrilitatea lecturii și un fel de alarmă existențială, am procedat prin „devorarea” romanului. În general citeam, de copil, cu „poftă”, de parcă „înfulecam” cărțile care-mi plăceau, astfel că regimul cititului era pentru mine unul al vitezei. Dar de data aceasta, rapiditatea cu care mă „deplasam” de la o pagină a romanului la alta părea în două dimensiuni, nu într-una singură. Aveam sentimentul, deja cunoscut, că devin părtaș prin intrigă la „orizontala” faptelor și întâmplărilor din carte, în modul acela minunat pentru un copil pe care ți-l dă lectura lui Jules Verne, a lui Karl May, a lui Dumas. Simțeam că parcurg, tot mai nesățios, tot ce se întâmpla în romanul lui Dostoievski.

Dar totodată aveam un sentiment nou, cum nu mai încercasem înainte, și anume că „orizontala” pe care o traversez prin lectură este dublată de o „verticală” prin care, în aceeași durată, mă cufund în lumea epică dostoievskiană. Dacă tot am pomenit de lacul Snagov și de înot, era ca și cum aș fi făcut simultan un crawl pe suprafața apei și o scufundare de mai mulți metri în adâncimea lacului, până la fundul lui, ca și cum aș fi înotat deodată în două direcții, pe două linii imaginare perpendiculare una pe alta. Ce era nebunia aceasta? Absolut toate „amănuntele” din roman, pe care le asimilam cu o ușurință incredibilă, aveau o adâncime, o greutate și o pondere cum nu mai întâlnisem la vreun scriitor. Romanul avansa cu o înmărmuritoare dezinvoltură pe cele două axe perpendiculare, și eu mă țineam strâns de el, ca un naufragiat de un lemn, urmându-l pe Dostoievski într-o lume literară multi-dimensională.

Atât de concentrat citeam Idiotul, încât abia după un timp am observat că în cameră nu mai era lumină bună. Afară începea să se întunece, și eu nu apucasem să aprind lumina. Dintr-un salt am ajuns la comutator și am aprins becul, aruncându-mă apoi în pat pentru a continua lectura. Am început să mă tem că se va întrerupe curentul (uneori se mai întâmpla, eram în anii „economiilor” făcute de Ceaușescu pe spinarea populației) și eu nu voi apuca să termin cartea asta. Citeam și mai repede, ca posedat, până când, victorios, pe la 9 seara, am încheiat lectura care mi-a luat mai multe ore, fără nicio pauză. Pur și simplu, nu voiam să întrerup cititul, pentru nimic în lume. Și aveam dreptate. Realitatea înconjurătoare putea să aștepte.

Avusesem ceva mai important, ceva esențial de făcut: să-l citesc pe Dostoievski. Acest scriitor a fost punctul de inflexiune în biografia mea intelectuală; și el m-a făcut să privesc, să citesc, să proiectez, să gândesc, poate și să scriu, la rândul meu, pe cele două axe perpendiculare, pe „orizontală” și pe „verticală”, la suprafața apei și în adâncimile ei, în ceea ce se vede și ceea ce nu se vede. Pe lângă profesorii mei, de la școală și de acasă, Dostoievski a fost scriitorul care mi-a influențat gândirea: nu în sensul că i-am împrumutat ideile, ci anume prin această multi-dimensionalitate care m-a fascinat atunci, la 14 ani și câteva luni, și m-a format.

Cu scrisul, a fost altfel. Ca „microbist” și susținător fervent al Universității Craiova, citeam cu pasiune cronicile fotbalistice din Sportul și începusem să-i imit, în caiete, pe Ioan Chirilă și Ovidiu Ioanițoaia, care mă atrăgeau cel mai mult. Ioanițoaia avea pe atunci o formulă care îmi plăcea la nebunie și o băgam peste tot în comentariile mele, chiar și la o Olimpiadă unde am luat o notă deplorabilă. Formula era „nu-i așa?” și eu o vârâsem într-o secvență despre Miorița unde voiam să evit cacofonia: „fiindcă – nu-i așa? – codrul e frate cu românul”. Examinatorii n-au gustat întrebarea mea, care era de fapt a lui Ioanițoaia din cronica sa despre ultimul meci, și mi-au dat 6.30. Am făcut contestație, am primit o notă mai mare, dar episodul m-a făcut atent: de evitat pe viitor registrul stilistic din Sportul, ziarul adus de poștaș, și pentru care mă luptam cu Valeriu ca prim sau al doilea cititor.

A identifica o „semnătură” stilistică, un stil, mi-a fost mereu ceva la îndemână. Profesorii mei succesivi de stil au fost G. Călinescu (după ce tatăl meu Marius îmi cumpărase Istoria…, în ediția Piru, când eram la gimnaziu), Nicolae Manolescu, cu cronicile sale din România literară pe care am început să le citesc din 1988-1989, și Eugen Simion, cu cronicile și cărțile lui citite sistematic după Revoluție. Ei mi-au influențat scrisul, iar Eugen Simion, pe urmele lui E. Lovinescu, și gândirea critică. Mi-am dorit inițial ceva – nu-i așa? – imposibil: să scriu totodată ca ei și ca mine. Cum nu poți fi simultan Călinescu și Manolescu, Lovinescu, Simion și Cristea-Enache, a trebuit să mă despart de ei, cu durere în suflet, așa cum mă despărțisem și de Ioanițoaia cu întrebarea lui subliniată cu roșu, ca nepotrivită, de examinatorul de la Olimpiadă. Nu simțeam imperios nevoia să fiu eu însumi, să am un stil al meu, să am ideile mele: de vreme ce Călinescu și Manolescu scriau atât de bine, iar ideile lui Lovinescu și Simion erau excelente, de ce să le înlocuiesc cu semnătura mea stilistică și ideatică?

Ce vreau să spun e că despărțirea de modelele mele a fost dureroasă, nu ușoară, și am amânat-o cât am putut de mult, până la punctul în care devenise, de la sine, inevitabilă. Ca un copăcel care crește într-o curte și devine în timp ditamai nucul, fără să aibă vreo vină în asta, și eu, crescând, maturizându-mă intelectual, am devenit Cristea-Enache, deși eram îndrăgostit de stilurile lui Călinescu, Manolescu și de ideile lui Lovinescu și Simion. Nu e deci vina mea că am devenit Cristea-Enache: era ceva tot inevitabil, ca și despărțirea de ilustrele mele modele.

Recitind în anii din urmă Concert de deschidere, prima mea carte, unde am strâns zeci de cronici literare, observ diferențe importante între cele din prima mea fază critică (naivă, emfatică, cu câteva idei fixe) și următoarea (personalizată, cu naturalețe, cu un alt vocabular), depășită și aceasta printr-o a treia etapă (cea cu perspectivă istorică și istoriografică). Din 1997, când am scris prima cronică în Adevărul literar și artistic, și până în 2001, când am dat la Editura Fundației Culturale Române manuscrisul primei mele cărți, au trecut patru ani, în care am traversat trei etape de formare critică. Adăugând deceniul 1988-1997, vedem cum copilul care-l descoperise pe Dostoievski în vara lui 1988 a devenit criticul de astăzi în aproape 15 ani de formare intelectuală, critică, stilistică.

Privesc în urmă către maeștrii mei în critica literară cu bucuria de a fi învățat cât de mult am putut de la ei; și cu o nestinsă gratitudine pentru scrisul și gândirea lor, ambele formative pentru mine. Nu-i așa?

Post-ul „Nu-i așa?” apare prima dată în Literatura de azi.

*

Cu siguranță, primul, cel mai interesant examen pe care l-am dat a fost Bacalaureatul. Atunci mi-am arătat pentru prima dată puterea motivațională. Dar să rămânem puțin în sfera examenelor „la propriu”. O decizie pe care simt nevoia să o clarific cu ocazia acestei cărți. Totul a început de la înscrierea mea la învățătoarea nepotrivită. Am mai scris asta și la începutul cărții. Acest aspect este unul fundamental în evoluția mea ulterioară. Nu ne-am potrivit, și basta. Poate alții s-au potrivit cu stilul și firea ei, dar eu, nu. N-am niciun fel de prejudecată față de statutul învățătorului care nu are copii, dar evaluez că anumiți sau destui dascăli care nu au și propriii copii, pot avea minusuri, mai ales în ceea ce privește empatia. Cred că privit ca un factor educabil, copilul este o „marfă” care trebuie prelucrată, pentru a fi livrată societății. Îmi aduc aminte de personajul lui Barbu, din Groapa, Marin Pisică. Acela era un măcelar empatic. În cazul unor cadre didactice violente sau doar agresive din punct de vedere verbal, în perioada școlii elementare, efectul poate fi unul devastator, atât psihologic, dar și ca performanță școlară. Subliniez încă o dată că nu mai am resentimente față de învățătoarea mea și nici că a fost ceva deosebit de grav, dar stilul și firea acesteia au fost decisive în felul în care am evoluat. Apoi situația de acasă. Știu, mai sunt nenumărați care au trecut prin asta. Mă refer la situația în care ești îngrijit de un frate cu câțiva ani mai mare. Așa am ajuns, după părerea mea, să nu fiu un școlar performant. Ar trebui să ne raportăm la generațiile noastre de școlari în anii ‘80, la grămadă. Tu începând școala la începutul anilor ‘80, iar eu la finalul lor, în 1988. Așa că o mai spun eu o dată: nu am fost un elev merituos, cu toate că am pornit bine și veneam după o grădiniță foarte bună, unde avusesem o educatoare, pe doamna Ileana, blândă și de treabă. Ea avea doi copii, cam de vârsta mea, iar acest lucru, după părerea mea, conta în felul în care se raporta la „marfa” ei educabilă.

Un prim și adevărat examen pe care l-am trecut, fără voia mea, a fost când prin a doua sau a treia, s-a format o nouă clasă din cei care nu erau atât de performanți, printre care mă număram. Evaluându-mă cu ochii de astăzi, pot trage concluzia că eu pierdusem „trenul”, mai ales din considerente emoționale și organizatorice. Sensibilitatea mea a pierdut lupta cu agresivitatea de la școală și de acasă. Nu mai vorbesc de aspectele care țin de îndrumare. Dacă la școală îndrumarea era de tipul „hai cu turma”, acasă, un copil, fratele meu, pe care îl rog să nu se supere și cu care am o relație foarte bună în prezent, făcea ce știa și ce putea face un preadolescent parentalizat. În partea a doua a zilei, maică-mea se străduia să mă ajute. Mi-l aduc aminte amuzat pe taică-meu, care a încercat să mă ajute la calcule, cum nu avea răbdare. Mă speria, tresăream la reacțiile lui, strângea din dinți, vorbea printre dinți. Or, aceste metode involuntare nu se potriveau cu firea mea. N-aș vrea să rămână impresia că dau vina pe toți cei menționați. I-am iertat și sper că și ei mi-au iertat stângăciile și greșelile. Vreau doar să subliniez că, în procesul meu de vindecare, am găsit și anumite explicații. Poate e doar o formă de raționalizare, ca mecanism de apărare al eului și poate doar am fost un copil căruia îi plăcea prea mult joaca, mai ales fotbalul. Să nu uităm că fotbalul este până la urmă un joc, deci un fel de joacă, dar cu anumite reguli clare. Astăzi, el a fost transformat într-o industrie, iar la nivel de copii, a fost transformat într-o industrie de așteptări parentale și de visuri exagerate, orientată spre o formă de competiție dureroasă și cronofagă. Cât de bine ar fi să ne mai relaxăm și să ne uităm din nou la fotbal ca la o joacă. Joaca aceasta a dispărut din fața blocului, de pe maidan, din curțile școlii și s-a mutat pe terenuri cu nocturnă, care au pe margine părinți tensionați și cu foarte multe așteptări. Fotbalul era o joacă simplă, cândva, care se încheia la căderea nopții. De ce am făcut divagația asta spre fotbal? Pentru că el a însemnat o formă de examen foarte importantă în copilăria și preadolescența mea.

Așa am ajuns ca după gimnaziu, între 1992 și 1996, care a reprezentat o perioadă foarte frumoasă a vieții mele, cu rezultate bune la științele umane, dar slabe și foarte slabe la cele exacte, să dau examen la un liceu cu profil sportiv, la Sebeș. A fost și n-a fost o idee bună. Bună, pentru că ai mei m-au lăsat să-mi fac damblaua. Voiam, în primul rând, să plec de acasă, oriunde, numai să plec și apoi să fac fotbal. Prima dată am vrut la Deva, însă ei nu aveau și secție de fotbal. Deva era oarecum aproape. Așa am mers până la celebrul liceu cu profil sportiv de acolo, dar ei ne-au explicat frumos că nu au și secție de fotbal. Eram hotărât să plec, ce mai. Parcă îi și văd pe ai mei, ca printr-o ceață, îmbrăcați frumos, însă nu reușesc să le mai deslușesc chipul, doar li-l intuiesc și li-l potrivesc pe cel de acum, întinerindu-l.

Așa am ajuns la Sebeș. Am trecut examenul de admitere, cu o notă foarte mare la limba română și una mai micuță la matematică, dar înainte am dat probe sportive. O probă de precizie tehnică era aceea în care trebuia să șutezi de pe la 25 de metri, iar mingea să cadă după linia porții. O alta consta în a juca fotbal și cred că mai era și una de rezistență. M-am apucat de exersat la Rădești, în satul bunicilor, pe terenul de fotbal. Iar când am dat probele m-am dus cu tata. Îl și văd, tot așa, vag, pe marginea terenului cum se uită concentrat, iar eu am ratat prima lovitură, apoi le-am transformat pe aproape toate celelalte, dintre care una a fost bară-gol. Din câte îmi mai aduc aminte se puncta dublu. La meciul-test, țin minte că, deși am jucat destul de bine, un jucător foarte talentat mi-a dat mingea printre picioare chiar în momentul când ne aflam în dreptul tatălui meu, și asta m-a făcut să mă iau cu mâinile de cap. În replică, am vrut să-l faultez, dar am renunțat.

Din fericire (sau din păcate?) experiența mea la Sebeș a fost una de scurtă durată. Internatul arăta deplorabil. Era încropit într-o casă de la drumul principal, aflată exact la intersecția drumurilor naționale 1 și 7. Parcă mai aud încă scârțâitul frânelor de la nesfârșitele tiruri. În timpurile dinaintea autostrăzilor, acele drumuri erau arterele României, recunoscute pentru traficul intens, iar ele se întâlneau chiar în fața internatului nostru. Stăteam într-o cameră cu tavan din lemn și, prin golurile dintre scânduri, se vedea cerul. Cred că era o spărtură și prin pod, altfel nu-mi explic. Mama este marcată și azi de mărturisirea elevului care eram, cum că de la mine din pat se vede cerul de toamnă.

În vara anului 1996, practic înainte de a începe liceul, m-am accidentat grav. Eram la Luncile Prigoanei, în Munții Șureanu, parte a Munților Sebeșului, unde liceul avea o bază de cantonament. Antrenorul și profesorul nostru, un om deosebit, a vrut să mă testeze mijlocaș stânga. Cei care au jucat sau se uită la fotbal știu că, dacă ești dreptaci și joci pe partea stângă, va trebui să faci o răsucire de trunchi pentru a putea pasa, prelua sau șuta. Astfel că la primul meci pe terenul din vârful munților, unde în vecinătate era și Piscul Durerii, s-a pornit o ploaie mocănească. Eu nu eram obișnuit să joc pe stânga. Piciorul mi-a alunecat pe minge, de la ploaie, și dus am fost. Am făcut o entorsă severă, cu dureri puternice și, în loc să fiu trimis acasă, am rămas în cantonament. Nu mi s-a aplicat niciun tratament. Așa erau vremurile atunci. Nu existau nici resursele materiale, d-apăi mobilitatea din zilele noastre. Drumurile erau de pământ, iar leacurile medicale sau vitaminele, la nivel de copii și juniori, o glumă.

Am ratat atât cantonamentul din august 1996, cât și primele meciuri din campionatul care începuse după vreo lună. La mult timp după accidentare, simțeam încă înțepături puternice în glezna stângă. Ca să nu mai lungesc vorba, m-am transferat din trimestrul 2 la Cugir, dar la Liceul Industrial nr. 2, care peste ani a devenit „I.D. Lăzărescu”. Am mers acolo de dragul unui foarte bun prieten, Dragoș Popa. Și tot acolo mi-am făcut alți doi prieteni buni. Chiar dacă ne vedem extrem de rar, știm unii de alții și ne considerăm prieteni pe viață.

La 2, cum i se spunea liceului, experiența mea școlară a fost catastrofală. Patru ore de matematică, patru de fizică sau materii tehnice ca Studiul materialelor m-au înlănțuit în nenorocire. Situația mea școlară nu era deloc îmbucurătoare, ba din contră. În aceste condiții, agresivitatea la care fusesem supus în copilărie s-a recompus în mine și am început să devin la rândul meu agresiv. E drept, de cele mai multe ori în legitimă apărare. Cei care au trăit acele vremuri știu că nu îți lua mult să ajungi la o bătaie, motive se găseau.

Mergeam la discotecă, atât vinerea, cât și sâmbăta. Aveam mereu masă rezervată, la Paradis, în Cindeni, un cartier al Cugirului. Toate acestea s-au întâmplat pe parcursul anului 1997. Tot atunci, în vară, taică-meu a aflat că se dau diferențe și m-aș putea transfera la Colegiul Național „David Prodan”, celălalt liceu al Cugirului, dar cu profil uman. Așa că m-am pus pe treabă și, într-un final, am intrat. Acest lucru mi-a schimbat radical viața. Chiar dacă la început am suportat anumite umilințe, să ajung acolo a fost un pas decisiv. În 2000, când am susținut examenul de bacalaureat, am luat peste 9. Am învățat. La limba română am luat 10 la oral și 9.40 la scris.

Dintre cele formale, aș pune ca ultimul și cel mai important examen, pe cel din 2014, de admitere la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității din București. Această experiență, cu adevărat, mi-a schimbat viața. Eram prea izolat și voiam să fac altceva, să-mi schimb viața. Și mă gândeam fie la Facultatea de Jurnalism, fie la cea de Psihologie. Așa am apucat pe acest drum.

P.S. 1

În anul 2000, la finalul clasei a XII-a, am avut un conflict cu profesoara de franceză. Am fost total nevinovat, pentru că m-a confundat și mi-a cerut să părăsesc ora, iar eu am refuzat. S-a ajuns pe la direcțiune, cu colegi chemați să spună cum a fost. Două colege, dintre care una a fost Claudia Petrușel, care a plecat dintre noi în anul 2005, mi-au luat apărarea. O alta, cu care nu aveam o relație bună, a confirmat teoria potrivit căreia în psihologia socială te acuză și te apără cine nu te aștepți. Vreau însă un lucru să adaug prin intermediul acestui post-scriptum. Profa de franceză, cu iz de soprană, nu s-a lăsat și a presat conducerea școlii să mă sancționeze. Așa că, la presiunea ei, s-a pus problema transferării mele la Colegiul „Horia Cloșca și Crișan”, din Alba Iulia. Asta chiar ar fi reprezentat un record. Dar mai era puțin până la absolvire și, deși nevinovat, am scăpat doar cu nota scăzută la purtare.

P.S. 2

Am scris acest text curajos, abordând un subiect destul de dureros pentru mine, ca etapă de viață. Este o mărturie longitudinală, în cel mai științific mod în care arăt, pe sau cu propria piele, cât de mult contează ce sădești la începutul școlarității și cum te raportezi la elev, atât la școală, cât și acasă. Altminteri să mai tot fie elevi ca mine.

București, 10-11 aprilie 2026

Post-ul La trei aproape patru licee apare prima dată în Literatura de azi.

*

În anii ‘80, când am făcut eu școală, examenele erau grele și, pe măsură ce deveneai adolescent, din ce în ce mai grele. Concurența ajunsese aproape „sălbatică” pentru a intra, la treapta numită I, la un liceu bun din București. În 1988, când aveam 14 ani, m-au trecut sudori reci, și nu în zilele „fatidice” ale examenului de treaptă, la limba și literatura română și la matematică, ci de-a lungul unui an întreg, când, în clasa a VIII-a, am învățat literalmente continuu. Subiectele erau atât de grele și de complexe, încât mă întreb dacă azi eu, critic literar, aș mai fi capabil să le găsesc o rezolvare mulțumitoare. La matematică, unde am luat 10, cu siguranță nu m-aș mai descurca. Poate la română aș mai „mișca” întrucâtva, dat fiind că am avut ca subiect Mări sub pustiuri de D.R. Popescu, unul dintre marii prozatori ai Generației 60.

De treapta a II-a, care se dădea după clasa a X-a, am scăpat, fiindcă în urma Revoluției, la Liceul de Matematică-Fizică nr. 3, unde eram, s-a creat o clasă de Uman. Ar fi trebuit să fie și acolo un examen, însă Profesorul de Română (neuitatul Anton Chevorchian) și Directorul Liceului l-au convins pe un elev venit de nu se știe unde să-și încerce norocul în altă parte. Nu s-a mai dat examen, eram om pe loc. După ce mă pregătisem intens la matematică și fizică, fiindcă voiam să aleg A.S.E., ca tatăl meu, m-am trezit ca prin minune în clasa de Uman, înconjurat de fete, pus pe o cu totul altă direcție: aceea a pregătirii pentru Facultatea de Litere. Revoluția, cum am spus de mai multe ori, mi-a schimbat profesia: din economist, cum voiam să ajung, am ajuns filolog și critic literar.

Dar și pentru examenul de admitere la Litere a fost mult de muncit, mult de învățat, concurența fiind și acolo dură. La treapta I la Liceul M.F. 3 concuraserăm 12 pe un loc, la Litere am concurat 6 pe un loc.

În categoria examenelor formale, cum le numești, nu era deloc o simplă formalitate să reușești. Aici aș include și Bacalaureatul, pe care eu l-am dat în 1992 la nu știu câte materii (parcă cinci). Dacă poți să crezi, dragă Flaviu, până și la Educație Fizică a trebuit să muncesc serios, fiindcă proba de Bac la Sport avea mai multe subprobe, una mai solicitantă decât alta. Trebuia să sari atâția metri la groapa cu nisip, trebuia să scoți un anumit timp la alergarea în mai multe ture de stadion… Câteva luni chiar m-am pregătit pe un stadion, m-am antrenat pentru a lua notă maximă la Bacalaureat la Educație Fizică. Unbelievable.

Mereu am fost premiant, ca mama mea, și adesea m-am „întrecut” cu câte o colegă strălucită de clasă (iar la Facultate, de promoție). Fetele sunt atât de inteligente și de muncitoare, încât ele sunt aproape imposibil de întrecut, și că eu am reușit, a fost numai din moștenirea genetică a mamei mele. Tot o fată, viitoarea mea soție, m-a salvat când, băiat năuc fiind, era să ratez prezentarea la o probă de Bacalaureat. Eu eram ferm convins că am examen poimâine și, vorbind cu Alina la telefon, am aflat de la ea că am examen mâine…

Examenele acestea toate au fost grele, dar deosebit de plăcute pentru mine, fiindcă îmi place să învăț, sunt curios să aflu cât mai mult(e), iar când pentru un domeniu am afinitate, nici nu simt că fac vreun efort special să învăț. Toate examenele având legătură cu literatura m-au încântat, fiindcă însuși obiectul de studiu mă încânta. Cât e de frumos, spun și azi, să-ți „cadă” la un examen Camil Petrescu sau Arghezi sau Rebreanu sau Nichita Stănescu… Aș fi vorbit o oră întreagă despre fiecare, dar Profesoarele sau Profesorii, după cinci minute, încheiau examinarea cerându-mi carnetul de note.

Mult mai complicat pentru mine a fost cu un totul alt fel de examene, de care viața, din nefericire, mi-a fost plină. Să le spunem informale. Când mama îți moare la 7 ani și tatăl la 13, înțelegi de mic că boala și moartea sunt nu numai în cărți, ci și lângă tine, în familia ta, răpindu-ți oamenii cei mai dragi. Am fost cruțat de cei mari să văd cum se chinuie tata în spital, însă mai târziu, când au murit Valeriu Cristea și apoi Doina Cristea, eram eu însumi adult și nu mai avea cine să mă protejeze. Am suferit îngrozitor văzând cum s-a chinuit Valeriu, și un an după moartea lui, am traversat cea mai neagră perioadă a vieții mele, vindecându-mă abia odată cu nașterea băiatului meu Matei. Am suferit groaznic când s-a prăpădit Doina, care aproape că a murit în brațele mele, după luni de suferință care m-au marcat profund. Ridurile mele sunt de la neputința de a le fi alinat suferințele celor dragi și de a le fi schimbat destinul. Traumele mele provin nu din lucruri teribile care să mi se fi întâmplat mie, ci din necruțarea bolii și a morții care m-a despărțit de părinții mei. Trei din cei patru părinți ai mei au murit de cancer, această boală nenorocită neavând leac.

Lărgind cercul, de la cel al familiei la cel micro-social, am observat de mic că sunt mai impresionabil nu în legătură cu suferințele proprii, ci cu ale altora. Copil fiind, mușcat de un câine, pentru a nu omite riscul rabiei, am fost internat la spital și mi s-au făcut multe injecții în burtă. La injecțiile în burta mea nu crâcneam, nu mă plângeam, eram un pacient model; în schimb, eram foarte impresionat de suferințele unui coleg de salon, un biet băiețel mușcat de șobolani. Mi se strângea inimioara pentru el, iar propria mea problemă cu mușcătura câinelui și cu injecțiile în burtă era cu totul secundară.

Am constatat și în alte contexte această particularitate a mea: că sufăr mai puțin pentru mine și mai mult pentru alții. Chiar m-am întrebat: oare am eu o problemă? oare n-ar trebui să fie invers? Când, copil fiind, mă băteam cu cineva, dădeam cu fereală, să nu provoc suferință, și mă feream de lovituri care veneau cu poftă sălbatică. Eram precum Cassius Clay (mă ironizau prietenii), care mai mult se ferea de pumn decât dădea cu pumnul; dar, zău așa, cum să-i „dau borșul” unui băiat, de ce să-l lovesc rău, de ce să văd sânge curgând de la pumnul meu? Ca să rezolv problema, ieșeam din box și intram în sfera luptelor greco-romane: îl puneam jos, îl imobilizam și tranșam disputa prin dialog sacadat: „Gata, da? Te dai bătut, da? Ne oprim, da?”. Și ne opream.

Observam la unii, în schimb, bucuria, dacă nu chiar plăcerea sadică de a lovi și de a umili. Îi apăram pe cei asupra cărora se făcea bully, riscând să o iau și eu pe coajă de la băieți mai mari. Dar niciodată nu a fost vreun episod cu adevărat dur; am reușit să determin o de-escaladare a conflictelor, să „cădem la pace”. Poate că aveam, de mic, stofă de diplomat, de funcționar la ONU.

Lăsând gluma deoparte, e clar că de copil am avut o boală ciudată: și anume, boala empatiei. M-am pus foarte ușor în pielea altuia, i-am trăit cu intensitate și în profunzime problemele, bolile, chinurile. L-am înțeles pe câte un om poate mai bine decât s-a înțeles el însuși, ca și cum eu eram el și trăiam din interior viața lui complicată, cu tensiunile ei. Destui artiști sunt egocentrici, nombriliști, autocentrați. Dacă e cineva la antipodul lor, acela aș fi eu: ego-ul meu e cel mai puțin important pentru mine și, dacă forez un pic în el, dau tot peste oameni dragi și peste oameni străini ale căror necazuri mă preocupă. La ultima spitalizare, la care am căpătat o proteză germană în șold și niște cârje cu care să mă deplasez, eram impresionat tot de suferințele celor din jur. Eu nici nu puteam să stau pe o parte a corpului, de dureri teribile, dar îmi ardea, cum se zice în popor, de chinurile colegilor de salon.

Apropo de testările psihologice, Flaviu, cum tu ești specialist, ai putea spune dacă am o psihologie inversată ori nu; și dacă boala empatiei, cum am numit-o eu, are și alt nume. Nu mă interesează dacă se tratează, fiindcă vreau să o cultiv, să mă adâncesc în ea, chiar dacă ar putea părea ceva patologic să ai zero instinct de conservare și un egoism ridicol, fără ego și fără „ism”.

Poate că totuși nu Isus a fost personajul ciudat fiindcă a iubit prea mult oamenii, cu toate păcatele lor; poate că adevăratul rătăcit moral, psihologic și mental este omul care se iubește numai pe el și pe nimeni altcineva.

Post-ul Boala empatiei apare prima dată în Literatura de azi.

Cum e tratată o criză de inspirație? (D.C.-E.)

            Încep cu ultima mea întrebare: nu știu cum aș trata o criză de inspirație, fiindcă nu m-am confruntat niciodată cu vreuna. Mă întreb dacă un critic literar are cu adevărat criza de inspirație a artistului; și, dacă da, în ce fel se manifestă ea. Nu ne mai vin la îndemână cuvintele, propozițiile? Nu ne mai găsim argumentele pentru a susține o anumită idee critică? Ne pierdem capacitatea analitică, nu mai putem „pătrunde” textul literar pe care l-am citit?

            Eu am avut, în câteva rânduri, sentimentul unei crize, dar nu era una de inspirație a mea, ci de admirație cvasi-totală pentru capodopera literară pe care o citisem. Era ceva atât de bine și de profund exprimat (de pildă, ultimele poeme ale lui Sorescu, pe care el nu le-a scris, fiind pe patul de spital, ci le-a dictat soției), încât comentariul critic devenea, cumva, superfluu. Discursul meu critic mi s-a părut parazitar și inutil. Criza critică o leg așadar de genialitatea artistică, în fața căreia rămâi mut sau, cum atât de frumos spun francezii, bouche bée.

            Altfel însă, nu am avut crize de inspirație, fiindcă profesiunea mea a fost să investighez universuri literare create de inspirația altora. Mai mereu am scris despre cărți doar o parte, o mică parte, din ceea ce aș fi vrut să scriu; din motive de spațiu tipografic, inerente în cazul cronicii literare săptămânale, unde trebuie să cuprinzi în 8.000 – 9.000 de semne tot ce vrei să spui despre cartea respectivă. Or, eu aveam pagini întregi de notițe făcute pe marginea unei cărți; și, dacă aș fi avut spațiu suficient, aș fi putut scrie într-un mod care să mă satisfacă pe deplin. Și nu cred că e vorba de grafomanie aici, poate că totuși nu aparțin tagmei grafomanilor; ci de aplicare temeinică și aprofundată asupra lumii literare a unei cărți și a autorului care a scris-o.

La criza admirativă, traversată mai rar, fiindcă și capodoperele sunt puține, să adaug deci această criză cu care mă confrunt des, fiind una, pentru mine, sistemică. O carte mă inspiră să scriu despre ea mai mult decât am posibilitatea să public în spațiul unei cronici. De aceea, ca să „rezolv” această criză, am apelat la varianta cronicii în „episoade” ori „în foileton”; sau am ales spațiul mai generos al studiilor literare, unde însă perspectiva se modifică semnificativ.

„Ritualul” scrisului meu a fost și el format, apoi decurgând de la sine, prin ritmicitatea cronicii literare săptămânale, pe care am început-o acum aproape treizeci de ani, în februarie 1997, în „Adevărul literar și artistic”. De atunci și până astăzi, critica mea a fost legată de deadlines, de termene-limită până la care urma să trimit cronicile. Nu doar crizele de inspirație dispar din această ecuație, dar și orice altă posibilă „buclă” care să mă abată de la programul ritmicității săptămânale. Cartea, fie și ea și de sute de pagini cu literă măruntă, trebuie citită până la capăt, astfel încât cronica despre ea să fie predată la timp. Amânări, circumstanțe nefavorabile, contexte nepotrivite, situații speciale, întârzieri din motive obiective? Într-un asemenea ritual al ritmicității, nu există circumstanțe și contexte ce pot fi invocate, nici motive îndeajuns de obiective pentru a nu-mi trimite cronica la timp.

Nicolae Manolescu ne dădea adesea exemplul lui Zigu Ornea, care făcea Cronica edițiilor, și încă în avans, astfel încât și după moartea istoricului literar, la „România literară” apăreau textele sale. Z. Ornea a fost un model de probitate și de responsabilitate; și, în cazul său (să recunoaștem, rarisim), ritualul ritmicității a mai continuat și după dispariția fizică, după moartea lui. Ferice de revista culturală cu asemenea colaboratori!

Dar cum scriu ce scriu, în acest ritual de trei decenii al ritmicității săptămânale? În primul rând, am învățat să scriu oriunde, și subliniez adverbul pentru a-l întări. Am scris în armată, când îmi satisfăceam stagiul militar; am scris (e drept, atunci doar am bătut la mașină ce scrisesem de mână) într-o secție de Poliție din Bran unde am intrat să întreb dacă au o mașină de scris (ferice de cronicarii literari cu asemenea Poliție!); am scris la Casa Scriitorilor de la Neptun, pe un vechi și foarte bun birou de lemn masiv care cred că era de pe vremea lui Zaharia Stancu; am scris la Rio de Janeiro, în Consulatul României, și la Roma, în abația unor surori dintr-un ordin catolic; am scris la mare și la munte, în Manhattan și în câte un sătuc unde eram numai noi și orătăniile; am scris în picioare, pe aeroporturi, în locurile unde îmi puteam încărca laptopul, și întins pe șezlong, la mare, schimbându-mi poziția după soare; am scris în avion, în timpul zborului, și aș fi scris și pe vaporul cu care am „călătorit” pe Marea Baltică dacă tangajul nu mi-ar fi dat o senzație de rău absolut; am scris în tren, desigur, acompaniat de faimosul „glas al roților de tren”. Și așa mai departe: am scris peste tot și oriunde, fiindcă nu aveam de ales, trebuia să trimit textul. Niște foi de hârtie și un pix m-au ajutat în toate locurile; iar de când Matei, băiatul nostru, mi-a recomandat sistemul în care scriu acum, Google Chrome, unde orișice fragment de text se salvează automat pe internet, laptopul a devenit extensia mea scripturală. Laptopul este nu numai suportul pe care scriu, dar și „mâna” ori „mâinile” mele, fiindcă m-am deprins, în timp, să scriu direct pe laptop, fără să mai scriu pe foi și apoi să culeg. Scriind oriunde, în ritualul ritmicității, mi-a devenit din ce în ce mai ușor să fac astfel încât ideile mele să-și capete expresia. Și știind deja, din experiență proprie, că pot scrie în orice condiții, este cu atât mai plăcut să scriu în liniștea camerei mele de lucru, la biroul cumpărat anume pentru scris, și care are albul imaculat al unei săli de operație.

Și acum trec din sfera ritualului în cea a superstițiilor ori, cel puțin, a preferințelor personale neexplicabile rațional. Pe biroul meu de lucru se află nu altceva decât o lampă și un crucifix cumpărat de la Vatican. Eu vin la biroul meu de acasă cu cartea despre care scriu, cu cărțile pe care le-am consultat și cu laptopul, precum și cu o anumită cană cu cafea pe care scrie COFFEE REPUBLIC. După ce termin de scris, las biroul la fel de imaculat cum l-am „găsit”, cu lampa și crucifixul de la Vatican. Îmi displace profund ca pe biroul meu să fie orice altceva; și singura prezență îngăduită este cea a motanului nostru, Tiggy, care vine de obicei spre finele lucrului meu, simțind că am cam terminat, și asistându-mă cu o cumințenie exemplară. E minunat să scriu la biroul meu știind că pot scrie oriunde, și că, din acest vast și complex „oriunde”, Dumnezeu mi-a oferit șansa să scriu acum — aici.

Aici. Pe biroul alb, sub lumina intensă a lămpii, având crucifixul în raza vizuală, mângâind, aproape, tastele laptopului care salvează totul.

Sunt aproape de finalul acestei „runde”.

Punct.

Post-ul Ritualul ritmicității apare prima dată în Literatura de azi.

Cum e tratată o criză de inspirație? (D.C.-E.)

De exemplu, în ceea ce privește acest proiect, îți pot detalia, la cald. N-am ritualuri deosebite. Jurnal scriu din pat. Mă relaxează să scriu așa, îmi dă un sentiment de familiaritate. Mai exact, stau culcat pe partea stângă și scriu. Detaliez ce mi s-a întâmplat în ziua respectivă, iar când mă simt în formă dezvolt narațiunea cu analize amănunțite. Să fac o paranteză. Ultima dată am analizat o situație în care am avut un diferend cu Vlad, fiul meu. Mi s-a părut că traversa o perioadă în care în fiecare dimineață își căuta motive de nemulțumire. Când am apreciat că „s-a umplut paharul”, l-am întrebat, cu limbaj adecvat, care este cauza acestor nemulțumiri, în opinia mea, nejustificate. Iar el și-a accelerat și mai mult opoziția la tot ce vine ca propunere din partea părinților. Absolvenți de psihologie fiind și eu și mama lui, am privit toată această situație ca făcând parte din fireasca dezvoltare a structurii personalității, pentru formarea căreia, în sensul de identitate, este chiar necesar să te opui îngrijitorilor, constant. Așa că am scris mult. Aș fi interesat să recitesc sau să citesc cuiva ceea ce am scris, pentru că nimic nu se compară cu rezultatul narativ al amestecului de emoție și știință. Dar am deviat de la subiect. Nu am alt ritual în afară de acesta cu scrisul din pat, la jurnal și la poezii, pe vremuri, iar când scriu roman, eseu, ori pentru Luceafărul de dimineață sau Literatura de azi, scriu la laptop și, de regulă, la birou. Iată, acum când scriu acest text, pe care l-am început la birou, scriu din nou în pat, dar pe un suport de laptop cumpărat de la Ikea.

Superstiții nu am, de niciun fel. Se spune că în Țara Românească superstițiile joacă un rol foarte important. Este interesant, aici în Muntenia, unde, iată, chiar zilele acestea în care scriu se împlinesc 19 ani de când m-am mutat, amestecul dintre religie și superstiție. A  scris-o și Del Chiaro, în Revoluțiile Valahiei, întrebându-se cum pot valahii să creadă și în Dumnezeu, dar și în pisica neagră, în același timp. Adaptarea îmi aparține. Văd asta și la bunica soției mele, dar în alt sens. Și poate într-un episod viitor îmi spui cum ți se pare acest aspect. Să crezi în Dumnezeu, dar să fii și superstițios. Eu întotdeauna am încercat să explic faptul că dacă ai credință în divinitate, nu ai de ce să fii superstițios. Chiar și pomenile, atât de dese în sud, conțin o formă de superstiție. Am auzit de situații, inclusiv pe vremea pandemiei de covid-19, în care oameni serioși, cu loc de muncă, familie, se duceau în perioadele în care se fac pomenirile morților, la biserică, în pofida stării de rău pe care o aveau, cauzate de efectele bolii, ca să nu fie pedepsiți de divinitate pentru că nu și-au onorat datoria de a duce coliva și a da de pomană. Unii chiar cred cu tărie că morții vor în perioada respectivă să mănânce mâncarea lor preferată și să bea berea pe care o beau odată. La început mă uimea să aud asta, însă acum mă amuză. Iar în ceea ce privește frica de pedeapsă divină, parcă îl și văd pe Dumnezeu cu catastiful: „bă, care n-ai dat pomana? chiar dacă era covid, chiar dacă erai bolnav, o să te duci în iad!” De ce fac această paranteză, pentru că nu știu unde ar mai putea încăpea superstiția în ceea ce privește această activitate laborioasă care este scrisul. Mi-l imaginez altfel pe Dumnezeu, Îl văd ca având o cuprindere infinită și, așa cum ni s-a transmis istoric, prin izvoarele atât de vii și regenerabile ale Evangheliei, Îl văd ca fiind lumină, speranță și iertare, vindecare. Totul este să-ți depășești orgoliul liberului arbitru, putere pe care tot el ne-a dat-o, și să-l cauți. Să-i telefonezi cât mai des cu gândul și rugăciunea ta. Nu doar la nevoie sau când pentru unele aspecte fizice este prea târziu, ci preventiv. Să te rogi preventiv, fiind în conexiune permanentă, dacă nu prin cuvânt, prin gând. Să-ți umpli mintea cu Dumnezeu, cum spune Norman Vincent Peale în minunatele sale cărți. Am făcut această paranteză pentru a te convinge, fără ca tu să mi-o fi cerut, că nu consider „credința primitivă (bazată pe rămășițe ale animismului și magiei) în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice etc.” ca jucând vreun rol în viața mea. Unde cred eu că s-a produs la noi acest mixt de superstiție și religie. Cineva a vrut să o folosească, într-o etapă superioară celei reprezentată de superstiții, în interesul religiei. De exemplu: „Dacă nu vii la biserică, îți va merge rău!” Sau: „Dacă nu dai de pomană să nu te aștepți la ceva bun de la viață și de la ceilalți!” Dar am auzit că sunt cazuri de scriitori foarte ancorați în superstiții. Le văd mai degrabă ca pe un joc.

Dar apropo de venirea mea la București. Mergeam cu mijloace de transport și vedeam oamenii făcându-și cruce. Nu vedeam nicio biserică și mă uitam nedumerit în jur. Așa s-a născut un scurt poem din anul 2011, pe care l-am cuprins în volumul Secretul secretelor: „La București/ Oamenii bat cruci grăbite/ Ba din gura metroului/ Ba din autobuz/ Dar de pe stradă; Ani a trebuit să stau/ Pe aceste locuri/ Să descopăr că/ Erau bisericuțe ascunse/ După blocuri.” (Revelație). Nu mă gândeam atunci că mai târziu voi scrie un roman în care voi aborda, printre altele, tema bisericilor translate de inginerul Eugeniu Iordăchescu. Așa a căpătat și poezia o valență mai profundă, căci comunismul, iată, a avut un efect diferit asupra oamenilor, i-a făcut să creadă și dincolo de vizual. Ei știu că după blocurile de beton, mai ales în zona Piața Unirii, există biserici. Un lucru și mai important este că sunt destui oameni care trecând prin zona Sfânta Vineri, se roagă și se închină, știind că acolo a fost o biserică. Dar mai mult, nu doar la amintirea clădirii se închină ei. Sunt destui care nici nu au apucat să o vadă. Ea a fost dărâmată în iunie 1987. Lumea știe însă că puterea unei biserici este cu mult mai presus de partea ei materială. Iată unde am ajuns de la întrebarea dacă am superstiții atunci când scriu.

Ei bine, criza de inspirație e cu totul și cu totul altceva. Cred că este un fenomen natural în viața unui om care scrie. Dar am atenuat această criză din momentul în care m-am apucat de scris jurnal. Dacă până atunci poate intram în panică în lipsa unui subiect de scris, ei bine, scrierea jurnalului te face să nu ai astfel de temeri. Scrii zilnic și nu ai sentimentul că ești în criză. Desigur, poți fi în criză de inspirație și la jurnal. Poate mai degrabă să trăiești un sentiment de inutilitate a scrisului. Dar nu poți să nu scrii. Compoziția acestui tip de scris este tehnică. Chiar dacă ai stat toată ziua în pat, tot ai ce scrie: „Azi am stat toată ziua în pat și n-am făcut nimic. Dar m-am gândit la nu știu ce și la nu știu cine. Am simțit nu știu ce, mi-am amintit de nu știu cine.”. Și se face o pagină. Ți-ai făcut „pașii” sau antrenamentul la scris. Tu cum procedezi la Istoria literaturii române de la începuturi? Câți „pași” zilnici faci? Câte calorii arzi?

Cât despre inspirația poetică, am avut o nedumerire atunci când n-am mai putut scrie poezii, dar am luat-o ca pe o vindecare afectivă. Am înțeles foarte clar că acea perioadă s-a încheiat și dacă voi mai scrie vreodată poezii va fi altfel. Mă miră capacitatea unor oameni de a scrie poezii pe tot parcursul vieții. E ceva nevindecat acolo. Nu cred că aș putea, numai dacă aș fi rănit din nou. Poezia este o creație foarte interesantă. Ea trebuie să aibă și o parte cognitivă, care dă formă limbajului de un anumit tip, adică mai plin de conținut, ca un obiect mic, dar foarte greu. Apoi are emoție, care parcă învăluie acel „obiect” mic și greu printr-o aură translucidă. Și are o parte omenească, ceva care provine din ce este omul care scrie și care se identifică în modul cel mai original cu existența lui unică. Metalimbajul poeziei rezidă din aceste întâlniri misterioase de factori. Este ceva între implicit și explicit poezia, ca prietenia. Așa că atunci când m-am stabilizat emoțional, mi-am pierdut „inspirația”, care până atunci era rodul unei căutări a expresiei emoțiilor reprimate cândva. Mai cred că singurătatea este unul din motoarele poeziei. Mă refer la cea profundă, nu musai la cea fizică. Dacă cea fizică este spațiul poeziei, cea afectivă este esența.

La roman e altceva. Se impune să scrii despre lucruri pe care le cunoști. Criza poate fi adusă de refuzul de a scrie ceva ce ai mai scris. Unii n-au această problemă și cum bine ai remarcat scriu toată viața aceeași carte în forme diferite. Recirculă aceleași idei, cum bine a spus cineva care a citat pe altcineva, care, la rândul lui, s-a inspirat de la altcineva.

                                                                                                            15 martie 2026

Post-ul Erau bisericuțe ascunse după blocuri… apare prima dată în Literatura de azi.

*

Rutina, bat-o vina! Este importantă în atingerea performanțelor profesionale, dar și în plan personal. Așa cum, la fel de mult, este importantă ieșirea din zona de confort, fie că se petrece prin acțiuni spontane sau planificate. Ca să mă refer la rutina zilnică în plan personal, mai întâi trebuie să scriu despre niște obiceiuri pe care le-am dobândit documentându-mă, nu de puține ori, din reeluri de calitate de pe rețelele de socializare. De exemplu, dimineața, îndată ce mă trezesc, încep să beau apă. Lent, cu înghițituri mici. Beau un pahar mare de apă fie cu puțin bicarbonat de sodiu, fie cu lămâie. Le alternez. Iar de ceva timp beau o cană de apă caldă în care storc jumătate de lămâie, apoi beau paharul mare cu apă la temperatura camerei. În niciun caz nu beau cafea pe stomacul gol. Nu mai fac asta din prima facultate, de prin anii 2000-2004. Oricum, niciodată nu mi-a făcut bine să beau cafea pe stomacul gol. După ce beau apa, obligatoriu mănânc micul-dejun. Acesta constă fie dintr-o omletă, fie ouă fierte, mai rar ouă-ochiuri. Brânză, de multe ori, și bineînțeles legume, în general ardei. De ceva timp am renunțat la pâine, dar mai fac excepții și prefer, în general, pâinea neagră. Alteori mănânc și mâncare gătită la micul-dejun. De exemplu, varză călită și cu bucățele de carne, pui sau porc, făcută de soacra mea. Mai sunt situații în care încalc regulile interdicției carbohidraților și mănânc o felie-două de pizza rămase de seara. Tot mai rar am mâncat mezeluri. Îmi place mult fasolea frecată (Ardeal), bătută (Sud), uneori în combinație cu omleta. Așa cum, în alte contexte, combinația piure cu varză călită este dumnezeiască. Merge și combinația omletă cu salată de sfeclă roșie.

Apropo de faptul că rețelele de socializare pot fi și bune, cum ai spus tu mereu, Daniel. Am analizat și descoperit multe mesaje utile, în general venite dinspre zona medicală, găsite pe Facebook, Instagram sau TikTok, în care oameni avizați, medici, explicau consecințele sau beneficiile unor mâncăruri, obiceiuri etc. Nu sar nici peste prânz, dar ora lui variază în funcție de cum am de lucru. De exemplu, folosind criteriul proximității, pot fi tentat să mănânc nesănătos dacă mănânc undeva pe lângă locul unde lucrez. Alteori aștept să ajung acasă, dar distanța dintre micul-dejun și prânz se poate mări considerabil, așa că mai mănânc un fruct-două, în funcție de sezon. Am redus cu 99% covrigeii, sticksurile sau sandviciurile, tot după ce am citit articole și am văzut filmulețe cu efectele unor ingrediente. Recunosc faptul că mai iau câte o ciocolată fără zahăr. La ceea ce descriu, ar trebui să fiu un munte de sănătate, dar semnale de alarmă am primit chiar de la analizele de sânge, măsurându-mi trigliceridele și colesterolul, care nu de puține ori au ieșit cu valori mai mari. Evident că am și minusuri. O vreme am băut vin aproape în fiecare seară, dar acest obicei, deși plăcut, nu trebuie lăsat să prindă rădăcini prea adânci. Am lăsat-o mai moale și mi-am propus să mă canalizez mai mult pe aprofundarea aromelor, bând vin mai rar, dar mai de calitate și mai divers. Cu berea am terminat-o de mult. Pe cea clasică o evit aproape total, iar singura excepție pe care o fac este berea Guinness. Apropo de întoarcerea mea recentă din Irlanda. Dar o să povestim mai mult atunci când o să vorbim despre călătorii și despre experiențele trăite în diverse țări.

Acum, referindu-mă la rutina spirituală, pot spune că mă rog încă din fragedă copilărie. Mama și bunicii materni au fost cei care mi-au insuflat atașamentul față de religie și credință. În anii ‘80, bunica ne dădea mie și fratelui meu câte 50-100 de lei să mergem la biserică. Acum, un consilier de parenting ar da ochii peste cap. Ei bine, în cazul nostru a funcționat și amândoi am rămas atașați de credință și chiar de biserică, atât la propriu, cât și la figurat. Desigur, au contribuit mai mulți factori, dar și acesta. Bunica făcea tot ce ținea de ea să ajungem în „spațiul bisericii”, iar de acolo, ca să fac un joc de cuvinte, ne prelua Dumnezeu. Cred că mulți părinți/îngrijitori (cum li se spune în psihologie celor care cresc copii, dar nu sunt părinții biologici) ar trebui să urmeze această strategie. Fă tot ce ține de tine pentru a expune copilul unor medii și activități relevante pentru el (nu pentru tine, ca încercare de vindecare de frustrări și neîmpliniri). Bunica putea merge la biserică și fără noi, dar voia să ne ducă acolo unde sunt rugăciunea, alinarea și răspunsul. Ea era în doliu de puțin timp, căci fiica ei cea mică, sora mamei mele, Liliana, murise la 18 ani, la finalul anului 1980.

Eu cu fratele meu, mai mare ca mine cu 7 ani și mai mic decât tine cu vreo două luni, nu conștientizam, probabil, că dorința ei de a ne apropia de biserică era, poate, și o măsură de siguranță pentru viitorul nostru. Am mai auzit povești că în anii comunismului se descuraja mersul la biserică. Cu amintirile pe care le mai am din primii ani de viață, dar hai să zic a doua jumătate a anilor ‘80, am văzut biserica din Rădești, județul Alba, tot plină. La slujbă stăteam în pod. Acolo bunicul meu Nicolae, zis Chițu, era cantor alături de un unchi „Verjil” (Virgil) și alții, printre care Todorel, un bărbat falnic, cu o voce incredibilă. De Bobotează, când Todorel intra în curte și începea cu vocea-i puternică și melodioasă: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat…”, vibra sufletul în noi. Dar uite unde am derapat, spre ce amintiri… Poate vorbim mai pe larg atunci când vom aborda tema credinței. Aici își au originea momentele mele de conexiune cu divinitatea în rutina zilnică, dar mai ales mersul la biserică. Pe parcursul vieții, în ultimii 30 de ani, am mai avut suișuri și coborâșuri. Nu m-au ocolit momentele de îndoială, răzvrătirile, Cioran și ale sale idei etc. Mă bucur însă că am citit Biblia povestită copiilor la timpul potrivit și că am găsit un sens în vorbele mamei, care m-a încurajat permanent să cred. Mai recent, am descoperit cărțile lui Norman Vincent Peale, în special The Power of Positive Thinking, tradusă la noi Forța gândirii pozitive. Mi-a revoluționat felul de a mă ruga. Sunt atât de bucuros că am descoperit cărțile lui Peale, încât n-am cuvinte. Și totul de la un exemplu pe care l-a dat Gabor Maté în Mitul normalității. Îi mulțumesc.

În ceea ce privește cititul, sunt în acord cu Nicolae Manolescu: „Am nevoie să citesc așa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineața, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutindeni şi oricând citesc.” (Cititul și scrisul).

Rutina scrisului mi s-a consolidat cu adevărat atunci când am început să scriu jurnal. În ianuarie 2016. Iată că la data scrierii acestor rânduri s-au împlinit deja mai bine de zece ani. Această rutină, deși uneori banală din punctul de vedere al conținutului, este necesară pentru a te menține antrenat. O respect și mă țin de ea. Am deja vreo douăzeci de agende pline cu relatarea unor fapte și gânduri, păreri și cu emoții zugrăvite narativ din ultimele 3 700 de zile.

Apoi vine rutina specifică perioadei în care te afli. Cândva, pe când nu aveam soție și copii, ieșeam mai spontan în oraș, în Centrul Vechi, de exemplu. Și acum ies, am rutina de a merge la restaurant, fie doar eu cu Roxana, fie și împreună cu copiii. Văd ieșitul la restaurant, plimbările, mersul la cinematograf, la teatru, ca fiind foarte importante pentru omul care trăiește în mediul urban. Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, atât acasă, la grătar, cât și la pub sau restaurant sau la alte activități, cum ar fi cele culturale. Dar asta s-a mai estompat în ultimul timp, pentru că aproape fiecare avem copii și încă nu mari, iar programul cu ei și mai ales lăsarea lor în grija altor persoane poate fi uneori complicată. Dar este bine, sunt mulțumit de cum merg lucrurile și în etapa aceasta de viață. Afirm răspicat că este cea mai frumoasă din viața mea de până acum. Rutina îngrijirii și socializării vieții de „tată implicat” nu este ușoară, cum, desigur, nu este nici aceea (mai ales) de mamă implicată, dar ambele sunt frumoase. Cred că trebuie privite în ansamblu. Îmi place să petrec timp cu Vlad și Miruna, să-i văd, să-i ascult și să vorbesc cu ei. Desigur, să ieșim împreună sau să facem excursii. Miracolul vieții și al creșterii este ceva greu de descris prin măreția și tainele lui.

În ceea ce privește rutina profesională, vocea interioară îmi spune și mi-a spus mereu că, dacă îi voi trișa pe alții, mă voi trișa pe mine. Încerc să nu pun presiune prea mare pe mine și să iau lucrurile în mod natural, dar fără o planificare prealabilă nu prea iese mare lucru. În general, am performat pe unde am lucrat și consider că mă potrivesc bine unor funcții de management pentru că îmi place să mă implic centrându-mă pe om. Fără o conexiune cu persoana care face parte din echipa ta este foarte greu să performezi. Ei bine, n-am mai fost într-o astfel de funcție din martie 2014, dar acest aspect nu m-a deranjat foarte tare, din contră. Am știut mereu să mă adaptez.

De prin 2016-2017 am transformat în rutină și donatul de sânge și am ajuns undeva pe la cota 40 de donări. Atunci când mi-am schimbat cariera, în acei ani 2016 și 2017, bonurile de masă de la donare m-au ajutat să trec peste o săptămână. Câți au curajul să afirme asta? Mai ales dintre cei care veneau după ani și ani în care au avut mașină cu șofer la scară? Dar vezi, dragă Daniel, am privit acele perioade ca pe ceva trecător. „Și asta va trece!”, cum a spus părintele Gabriel Cazacu, parohul Bisericii Cașin, la o emisiune la care l-am avut invitat. Era o pildă despre un rege care a cerut să i se facă o bijuterie care să-l facă și fericit, și trist când se uită la ea. Iar bijutierul i-a făcut un inel pe care a scris: „Și asta va trece!”, îndemnându-l astfel să conștientizeze și să nu uite că atât momentele de putere, dar și cele de slăbiciune sau deznădejde sunt trecătoare.

„Ai încredere în viață, este o spirală ascendentă!”, mi-a scris Iulia Nanu, o colegă de liceu de la Cugir, pe spatele fotografiei de la finalul clasei a XII-a. Oare de ce n-am uitat ce mi-au scris trei fete, din 27 câte erau de toate? Pentru că fie că anii care au urmat au confirmat ce au scris, fie că m-au descris așa cum eram, trăsătură care mi-a influențat destinul. Claudia Petrușel (1981-2005), singura colegă care a plecat dintre noi, la patru ani de la terminarea liceului și care a dovedit un caracter foarte puternic, apărându-mă când mi-a fost greu, în procesul meu de adaptare la un nou colectiv, mi-a scris că m-a respectat și admirat mereu pentru că mi-am spus punctul de vedere indiferent cât m-a costat. Anii care au urmat, 21 de atunci, au confirmat sau nu ce a scris, pe verso-ul unei fotografii, draga de Claudia?

București, 9-10 februarie 2026

Post-ul Ce fac și cum fac apare prima dată în Literatura de azi.

*

Îmi plac mult începuturile, tocmai fiindcă în ele nu s-a instalat încă setul de automatisme pe care-l presupune orice activitate profesională. Să încep o rubrică, o colaborare nouă, să demarez un proiect, să particip la debutul a ceva, să întâlnesc un om pentru prima oară, să descopăr o platformă și să-i văd caracteristicile. Apoi, în multe cazuri, apare la mine plictiseala, ca atunci când ești obligat să citești o poliloghie cu instrucțiuni (pe deasupra, scrise și cu literă măruntă) despre o jucărie nouă și strălucitoare cu care abia așteptai să te joci. A fi copil înseamnă a te plictisi repede și a aștepta cu nerăbdare noutăți minunate. A fi matur înseamnă, dimpotrivă, a înțelege că începuturile nu au valoare și însemnătate dacă nu sunt urmate de traiectorii cât mai lungi. Degeaba încep o rubrică nouă și mă bucur de noutatea ei, dacă o abandonez după două luni. Prin „începutul” acela nu începe de fapt nimic, fiindcă el nu este urmat de parcursul care să-i ofere însemnătate.

Din adolescență am înțeles că bucuria și, în unele cazuri, fericirea începuturilor mele se potențează prin întinderea și ritmicitatea activității pornite dintr-un punct biografic. Dacă am ales bine să încep ceva, orice, îndreptățirea alegerii mele s-a verificat anume prin linia lungă, cât mai lungă, a implicării mele acolo. Am, în această privință, unele fidelități înmărmuritoare: mă joc la un anumit joc de strategie pe computer de vreun sfert de secol (deși oricine s-ar fi plictisit de aceleași și aceleași scenarii virtuale) și țin cronică literară „din 1900 toamna”, cum se zice, fără să mă fi plictisit vreodată reluarea de peste 1 000 de ori a aceluiași lucru: citit o carte — scris o cronică. Dimpotrivă, m-am adâncit în cronica literară ca într-o voluptate: de câțiva ani, scriu uneori mai multe „episoade” de cronică despre o carte, iar pe cele de poezie le recitesc de două-trei ori. Rutina și-a pierdut eventualele ei atribute negative și a devenit pentru mine, încă din prima tinerețe, fermecătoare.

Mă impresionează exemplul lui Bach, cu viața lui atât de plină, de complicată și de dramatică, și care totuși a creat capodopere în serie printr-o muncă artistică în care inovația și rutina interferează și se asimilează reciproc. Sau felul în care-și pregătea cursurile G. Călinescu al nostru, surprins de tânărul Octavian Paler într-un tramvai bucureștean, în drum spre Facultate. Cel care, la catedră, „improviza” teatral, abia aruncându-și privirea câteodată pe o foiță unde-și mâzgălise niște cuvinte, se pregătea de fapt până în ultima clipă, citind pentru curs inclusiv în tramvai, unde l-a surprins studentul Paler.

Strălucirea lui Călinescu, în cursuri și în cărți, ca și a unui mare actor pe scenă, se bazează pe foarte multă muncă, pe care mulți dintre noi nu o văd, iar dacă o văd, nu o înțeleg. Se crede că e suficientă inspirația, scânteia ei, pentru ca totul să vină ușor și să decurgă de la sine. Eu am înțeles de foarte tânăr că, oricât de deștept m-aș fi crezut, trebuie să muncesc mult, metodic și sistematic ca să realizez orice. În Facultate mergeam la toate cursurile și seminarele, deși unele materii nu mă pasionau câtuși de puțin. Le respectam și învățam pentru ele încercând să le înțeleg structura, logica, specificul. Când eram corector, la 20 de ani, la Contemporanul, nu evitam paginile de revistă cu probleme, dimpotrivă, mă ambiționam să le corectez de ori câte ori ar fi trebuit pentru a fi în regulă. Complexitatea literară și dificultatea filologică nu mă sperie: de tânăr, m-am pasionat de ele și nu m-am lăsat până nu le-am soluționat, transformându-le din probleme complicate care pe unii îi îngrozesc literalmente, în elemente de experiență proprie. Le-am transformat în rutină.

Ca să explic mai plastic cum am reușit asta, voi apela la armele voastre, ale scriitorilor, pentru o dată, prin conturarea unui tablou existențial fără nicio legătură cu cititul, cu scrisul, cu studierea și cu predarea.

De mic visam să particip la un maraton și, vai!, nu aveam timpul pentru a mă antrena ritmic și consistent în acest sens. Cu ani în urmă, într-o călătorie prin țară, criticul Vasile Spiridon mă sfătuia să încep cu un cros; dar parcă pentru cros aveam timp să mă antrenez?…

Când ajunsesem să lucrez la Uniunea Scriitorilor și la România literară, după 2015, am început să merg pe jos de acasă la serviciu, distanța fiind cam de 7-8 kilometri (în funcție de traseu). La fel la întoarcere, seara. Oboseala intelectuală se împletea atunci cu cea fizică: dormeam ca un prunc, iar a doua zi repetam „rutina”: 7-8 kilometri pe jos, Uniune și România literară, 7-8 kilometri până acasă, somnic de bebe. Astfel, după un timp, „bebelușul” a devenit rezistent și perspectiva maratonului nu mai părea așa îndepărtată. Aveam o aplicație pe telefon și vedeam zilnic numărul de kilometri parcurși. Într-o zi de vineri, am simțit că a venit ceasul meu. Aveam curs la Facultate vinerea dimineață; după ce l-am ținut, mi-am pus adidașii din rucsac în picioare și am pornit de la Universitate nu spre casă, în cartierul Militari, ci în direcția opusă, spre cartierul Balta Albă, aflat la celălalt capăt al Bucureștiului.

Mare e Capitala noastră! Mergeam vitejește pe Bulevardul numit pe vremuri „Victoria Socialismului” și acumulam kilometri, dar asta e mai ușor de scris decât de făcut. După-amiaza, am ajuns la fosta noastră adresă, lângă Clinica de căței și pisici Ilioara, apoi la stația Ozana, aproape de blocul unde am locuit cu părinții mei adoptivi; în fine, cum aplicația îmi spunea că mai era ceva până la 42 de kilometri și 195 de metri, am ajuns pe înserat in a galaxy far, far way, la IKEA de la ieșirea din București. Pe la 10 seara, un critic literar cu visul maratonului și-l împlinea așa, de unul singur, ajungând eroic la linia de sosire imaginară suprapusă cu magazinul nordic. Soția, alertată, grijulie ca întotdeauna, a venit cu mașina să mă ia de acolo. Eram descompus de oboseală, de efortul fizic, iar un picior dădea semne că nu mai poate fi folosit cu aceeași determinare. Am venit acasă cu mașina „pe scut”, dar totodată „sub scut”, fiindcă reușisem.

Al doilea maraton bucureștean, tot așa, de unul singur, mi s-a părut mult mai simplu și aproape ușor. El nu era deloc nici mai simplu, nici mai ușor decât primul, însă experiența mea cu maratonul dinainte mă ajuta enorm. Ceea ce înainte mă preocupa, necunoscutul din fața mea, un lucru nemaifăcut de mine vreodată, o probă de o dificultate cu care nu mă confruntasem niciodată — era acum ceva cunoscut, asimilat, făcut de mine însumi. Era ceva ce făcusem și știam că pot face. Al doilea maraton a fost aproape burghez. Am ales alt traseu metropolitan și am venit apoi spre casă, din cartierul Militari, traversând orașul dinspre cartierul Titan. Când ajunsesem la stadionul Dinamo, a început o ploicică, dar era atât de plăcută maratonului meu urban… Jucau în nocturnă Dinamo cu Chindia, mare meci! Ajuns acasă, am văzut pe aplicație că mai trebuia să merg vreun kilometru ca să-mi iasă cei 42 195 kilometri; așa că am completat mergând pe bandă restul.

Pe cine mai sperie acum 42 195 km.? Nu pe mine. Mi-a fost greu? O, da, foarte greu, nespus de greu, prima oară. Apoi mi-am împlinit visul din copilărie încă o dată, ca să nu-i rămân dator băiețelului Dani ce-și dorise intens să fie și el maratonist.

Poate că și altora le va servi acest exemplu personal dintr-o cu totul altă sferă decât cea a criticii literare făcute în reviste și cărți sau a istoriei literaturii predate la Facultate. Munca unui artist, a unui critic, a unui profesor, deși diferite, sunt toate un maraton. Te pregătești ani întregi pentru visul de a fi scriitor, sau critic; și împlinirea lui nu este atingerea liniei de sosire, ci parcursul. Altfel spus, împlinirea noastră, dragă Flaviu, nu este că am ajuns la capătul cărții scrise de tine sau de noi, ci că am străbătut, metru cu metru, pas după pas, cei 42 195 de kilometri ai creației, o dată, și încă o dată, și încă o dată, cu aceeași neînduplecare magnifică a creatorului în fața tuturor obstacolelor și dificultăților din cale. Poate că toate cărțile noastre sunt slabe. Dar nimeni nu ne va putea contesta visul de a le fi scris, efortul de a le fi pus pe hârtie, munca de a fi ajuns la capătul lor, și nu metaforic ori retoric, ci pas după pas, filă după filă, frază după frază, cuvânt după cuvânt.

Q.E.D.

Post-ul Cei 42 195 de kilometri ai creației apare prima dată în Literatura de azi.

Ce se poate pierde prin ficționalizarea unor experiențe proprii de viață? Și ce se poate câștiga? (D.C.-E.)

*

Dragă Daniel, ai propus o nouă temă care ne scoate din cochilie. Ușor, ușor cartea se îndreaptă spre zona de memorii, dar acest lucru nu este neapărat ceva rău. Este limpede că la romane, dar și la poezie, încărcătura biografică își lasă amprenta. În toate cele trei romane pe care le-am publicat aceleași personaje migrează din unul în celălalt, cum spunea Nicolae Breban. M-am inspirat din ce am văzut. Este un amalgam al trăsăturilor de personalitate pe care le dictează inconștientul și le atribuie unui tipar. De pildă, în romanul meu de debut, Softul GE, pe care l-am dedicat lui George Maior, după experiența celor opt ani de lucru în SRI, am simțit să scriu, influențat și de noile studii pe care le făceam, un roman care să surprindă psihologia puterii, dar mai ales personalitatea deosebită a omului pe care îl admiram. Astfel, pornind de sentimentul de sinceră prețuire, am creionat un personaj cum este Poetul GE. Voiam să scriu la cald despre ceva nescris de alții înaintea mea – psihologia personajelor la vârful puterii. Nu era un roman scris la răzbunare sau cu intenția de a pedepsi pe cineva, dar nici unul encomiastic, ci pur și simplu o amprentă literară a propriei experiențe. De exemplu, și o spun fără vreun fel de laudă, nu cred că mulți scriitori au avut șansa de a acumula o experiență într-o structură de o asemenea amplitudine. Chiar dacă rolul meu nu a fost unul atât de complex din punct de vedere funcțional, eu fiind în realitate mai degrabă un fel de secretar, drept să spun și acela destul de izolat. Dar simplul fapt că am putut interacționa zilnic cu oameni despre care unii doar au auzit sau pe care i-au văzut la televizor, cunoscându-i mai mult după faima lor publică, este un avantaj în creionarea psihologiei personajelor. Este adevărat și sunt sută la sută de acord, că așa cum bine spui în exemplul cu Sadoveanu, pe care îl dai adesea, care după ce a jucat table toată excursia a descris peisajul cel mai bine, există și mari talente care n-au nevoie de interacțiuni la cel mai înalt nivel al puterii, ca să îi creioneze firele invizibile.

În cazul meu, preocupat de scris literatură din adolescență, interacțiunea cu diversele domenii s-a petrecut având ca variabilă independentă scrisul și nu mediile felurite prin care am trecut. De pildă, am fost preocupat de scris din clasele elementare, dar am trecut apoi prin gimnaziu, liceu și facultate și tot preocupat de scris am rămas. La fel și la locurile de muncă. Lucram nu știu unde, scriam independent de locul respectiv. Nu mă apucase scrisul în funcție de mediu, ci stăpâneam mediul știind că pot scrie. Asta ca să lămuresc ferm că nu m-a apucat dragostea de scris după ce am plecat dintr-un loc sau altul, pentru a scrie despre respectiva experiență.

Scrisesem până în 2016, când am publicat Softul GE, o carte de eseuri politice, Început de drum, în 2004, vreo câteva plachete de poezii și două cărți de eseuri: Chezășie pentru libertate, în 2012 și Poetul merge mai departe – eseuri despre iubire, în 2013. La mine proza scurtă a fost reprezentată de aceste trei cărți, completate de O dimineață de sâmbătă, dar în 2021. Ele pot fi considerate antrenament pentru roman. Așa că, în 2016, am scris exact în șase luni o carte destul de criptată, așa cum este Softul GE, un roman distopic. Este amuzant acum, atunci nu a fost, cum unele persoane care s-au regăsit sau cărora li s-ar fi șoptit că sunt zugrăvite în personaje, s-au alarmat și au determinat întârzierea publicării cărții cu un an și ceva. Eu am terminat-o în octombrie 2015 și voiam să o public în toamna acelui an, la Gaudeamus, și a apărut exact peste un an, în noiembrie 2016. Acum zâmbesc, dar la vremea respectivă m-am frustrat. Acumulasem o experiență destul de mare și am început o nouă facultate, așa cum am mai scris, dar funcțional era un fel de luat de la zero, deși aveam 34 de ani. Eram liber și voiam să îmi valorific libertatea în sensul care îmi face plăcere și nu pentru a aduce daune cuiva.

Ca să conchid, nu m-am creionat într-un personaj în acest roman, ci am creat un personaj hibrid din punctul de vedere al trăsăturilor de personalitate, aflat într-o postură oarecum marginală. El observă niște chestiuni, este un confident (mai mult la greu) al personajului principal, dar nu îl sprijină pe naratorul omniscient. Mă refer la Lukas. N-am mai recitit Softul GE, dar sunt sigur că m-aș amuza să-l recitesc, la un deceniu de la scrierea lui.

În Perechea dragoste, perechea moarte, cel de-al doilea roman, publicat în 2018, nu m-am autoficționalizat. În schimb, a migrat un personaj, ca un actor care a primit al rol. Poetul GE și profesorul Cristoph Georgescu, dar atât de diferiți în roluri diferite. Este incredibilă puterea inconștientului care a structurat și rafinat atitudini și trăsături pornite de la o persoană pe care o cunoșteam bine, care în roluri diferite a căpătat fațete diferite. Una este să inspiri un rol principal, alta este să fii secundar, dar nu mai puțin important.

În fine, vine și anul 2020 când mă apuc de scris Paraclis 1980. Era pandemie, lucram deja la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”. Era născut doar Vlad când m-am apucat de scris, care avea vreo zece luni. Până am terminat romanul s-a născut și Miruna. Iar când l-am lansat, în 10 decembrie 2022, Miruna avea 4 luni. Problemă de matematică, întreb: cât am scris la acest roman? N-are nicio importanță. Important este cât din biografia proprie a intrat în cartea scriitorului. Mult, aș spune. Poate nu este un avantaj de PR să afirmi asta, dar acest roman a fost scris tocmai cu intenția de a-mi povesti acel fragment biografic.

Ar fi interesant, dragă Daniel, dacă ți-ai găsi, la un moment dat, timp să faci o comparație între romanele Paraclis 1980 și Delirul, din perspectiva personajelor Paul George Ionescu și Ștefan Paul. Îți mărturisesc că eu n-am citit Delirul înainte de a scrie Paraclis 1980, dar există similitudini biografice și de construcție prozastică între ce a creionat Marin Preda și ce am scris. Ștefan Paul, în care Preda a recunoscut că s-a creionat, vine la București la 19 ani. Nimic de zis până aici. Neverosimilul despre care tu mi-ai vorbit adesea, pe când eu nu citisem romanul, poate veni din felul în care ajunge el un fel de apropiat, că nu este chiar mână dreaptă, al lui Grigore Patriciu, personajul în care este creionat Pamfil Șeicaru. La 19 ani pare cam devreme. Dar am înțeles că Marin Preda și-a asumat acest aspect și le-a combinat ficțional, așa cum eu am făcut ca Paul George Ionescu să se lipească biografic de Eusebiu Iordan, în care l-am zugrăvit cu mare fidelitate biografică (profesională) pe inginerul Eugeniu Iordăchescu.

Ei bine, acest Paul George Ionescu vine la București nu la 19, ci la 26 de ani, adus de Diplomat. Ei aveau deja un istoric, apucaseră să lucreze în arondismentul în care Diplomatul avusese alte sarcini profesionale, premergătoare funcției de ministru, postură în care îl găsim încă de la începutul Paraclis 1980. Ei bine, la lectură îți poți forma o idee dacă la mine este mai verosimil decât la Preda. Eu am încercat să nu exagerez cu nimic, ba chiar aș spune că am diminuat prozastic vibrația valului care s-a creat în viața și cariera mea dintr-o dată. E drept, Paul George Ionescu nu umblă cu pistolul real la brâu, dar și el, într-un fel, chiar prin propriul sacrificiu, își salvează șeful de forțe malefice. Și nu doar șeful.

A lui Parizianu (Ștefan Paul) trăiește niște dezamăgiri umane, când Paraschiv Moromete îi prevede eșecul, dacă nu vine să se angajeze și el la atelierele CFR Grivița.

Lui Paul George Ionescu nu i-am atribuit detaliile unor dezamăgiri cauzate de balanța așteptări-realitate. Am început însă romanul cu un exemplu de situație care s-a petrecut cam la șase luni de când eu, viitorul autor, mă mutasem la București:

„2007

Chiar la petrecerea prilejuită de ziua tatălui Diplomatului, Paul George Ionescu îndrăzni să zguduie discuțiile mărunte, small talk, cu o problemă de muncă. Invitații părură interesați și, atunci, Paul George Ionescu își dădu frâu liber: îi spuse șefului său că o anumită funcționară din minister, mai exact chiar șefa de personal, greșește actele angajaților. Ținu să explice că lucrurile se întâmplă așa pentru ca aceștia să nu primească drepturile cuvenite, ori pentru a fi puși în situații profesionale delicate. Asta n-ar fi fost o problemă dacă s-ar fi oprit aici, dar el se arătă dispus chiar să detalieze.”

Asta arată că nu era chiar prima zi de muncă. Nu asta are importanță. Viața lui Ștefan Paul este, într-un fel, mult mai riscantă decât cea a lui Paul George Ionescu. Unul este ziarist în 41-42, când legionarii luau puterea, altul este consilierul unui ministru care conducea unul dintre cele mai importante ministere din România. Când? În anul 2007, considerat un fel de sfârșitul tranziției de la comunism la democrație. Cu toate acestea, pericolele psihologice sunt asemănătoare, atât la unul cât și la celălalt.

Ce se poate pierde prin ficționalizarea unor experiențe proprii de viață? Și ce se poate câștiga? Aici nu că e greu de răspuns, dar cred că depinde de experiența și maturitatea fiecărui cititor. Divulgând prea mult cred că se poate pierde misterul. Dar la ce bun misterul dacă nu explică și niște situații istorice și scriitorul nu asumă prin creația sa niște trăsături bine direcționate? Spunea cineva că dacă vrei să înveți istorie trebuie să citești romane. Eu cred că cineva care citește cele trei romane pe care le-am scris (și îți mulțumesc nespus că ai scris și ai vorbit despre ele) poate înțelege o bucată din psihologia politicului românesc, din anii de după intrarea în Uniunea Europeană, când societatea românească își căuta un drum. Mai mult, cât de mult contează personalitățile mari ajunse în funcții de conducere, în a contracara „împuțirea” întregului pește și care sunt mecanismele psihologice ale oamenilor care interacționează în diverse situații de viață, cu impact asupra celorlalți, dar și a societății. Poate sună puțin complicat, dar prin tema pe care ai propus-o, m-ai făcut să scriu despre un subiect pe care în mod normal nu l-aș fi abordat niciodată.

București, 21-22 ianuarie 2026

Post-ul De ce am scris (și) trei romane apare prima dată în Literatura de azi.

Ce se poate pierde prin ficționalizarea unor experiențe proprii de viață? Și ce se poate câștiga? (D.C.-E.)

*

Sunt destul de mulți critici literari români care au făcut — separat de critică — și literatură, însă eu nu mă număr printre ei. Încă din adolescență, când alții scriu nenumărate poezii sau consemnează în jurnale, într-un mod compulsiv, aproape tot ceea ce trăiesc, mie mi-a plăcut să citesc literatura, nu să o scriu. Lipsit de talent literar, având în schimb luciditate auto-analitică și auto-evaluativă, am scris o singură dată o poezie, într-un registru ironic și cu referințe culturale, un fel de Sorescu la a șaptea mână, pe care am mototolit-o și am aruncat-o la coș. Știam că n-am talent de poet, am vrut doar o ultimă confirmare.

Pentru mine literatura a fost, mai ales în ultimii ani ai regimului trecut, o a doua realitate, un univers de existență și experiență în care puteam intra, prin lectură, oricând. În anii aceia întunecați ai ceaușismului târziu, 1987, 1988, 1989, nici nu prea aveai ce să faci cu timpul tău: televiziune nu mai exista (erau două ore de program TV seara, ambele pline cu Ceaușescu), casetele video rămase după urma tatălui meu Marius (care a murit în aprilie 1987) le văzusem deja pe toate, de mai multe ori, astfel că în casa familiei Cristea, unde ajunsesem la 13 ani fiind înfiat, citeam neîntrerupt, o carte după alta, „consumând” rafturile din bogata bibliotecă a lui Valeriu Cristea. Țin minte și acum raftul cu cărți din colecția BPT care era chiar lângă patul meu, și unde „evadam” la orice oră, spre bucuria și mândria părinților mei adoptivi. Autorii pe care-i citeam erau atât de buni, încât aș fi fost de-a dreptul inconștient să caut să fiu ca ei, să intru pe terenul lor, concurându-i cu „scrisul” meu. Era ca și cum, fan al lui Ilie Balaci, aș fi ținut să fiu precum idolul meu când jucam fotbal cu băieții afară. Vrabia mălai visează. De mic am avut simțul proporțiilor, sentimentul penibilului creat de proiecții fabulatorii (abundente la unii tovarăși de joacă ai mei) și un spirit autocritic care m-a ajutat, mai târziu, să devin critic literar, nu scriitor.

Când am început să scriu texte de critică literară, mai târziu, pe la 20 de ani, îndemnat stăruitor de Valeriu, el era încântat de ce-mi ieșea, spre deosebire de mine. Aceeași hiperluciditate mă făcea să constat, dezolat, că scriu destul de anost sau, cel mult, onorabil, că paginile mele sunt aproape școlărești, un fel de conspecte, dominate totalmente de cărțile pe care le „recenzam”. Într-o asemenea carte, găseam, fără exagerare, zeci de detalii care mi se păreau la fel de importante, și scoteam pagini întregi de notițe la fiecare „cronică”. În primii ani de critică literară, am lucrat cu 7-8-9 pagini de notițe făcute pe marginea cărților despre care scriam: le aveam pe toate pe masă, în jurul meu, și până în ultima clipă nu aveam capacitatea de a ierarhiza nivelurile de relevanță a detaliilor acumulate în neștire. Toate mi se păreau importante.

Mereu aveam senzația, în primii mei ani de cronică literară săptămânală, că lucrurile cu adevărat importante mi-au scăpat; și că acea cronică a mea publicată în revistă era doar o copie palidă a adevăratei cronici pe care nu eram capabil s-o scriu. Spiritul autocritic m-a tot urmărit până când oameni pe care-i prețuiam, în primul rând Valeriu Cristea, apoi Eugen Simion, C. Stănescu și Cristian Tudor Popescu de la „Adevărul literar și artistic”, Alex Ștefănescu și mai târziu Nicolae Manolescu mi-au spus și mi-au repetat că aș avea înzestrare de cronicar literar, că aș fi „talentat” și „de perspectivă”. O dedicație de la Nicolae Manolescu, în acest sens, m-a făcut fericit, mai ales fiindcă știam cât de exigent era marele critic.

Înainte să cred eu în mine, au crezut deci alții, și datorită lor am început să nutresc speranțe că ar fi ceva de capul meu. Când recitesc, azi, „cronici” ale mele din prima fază, ca să zic așa, a carierei mele, mi se par pe cât de serioase, pe atât de naive, pline de prețiozități, de citate de autoritate, cu rânduri ale unui cronicar literar care vrea să se pună pe el în valoare, cu tot ce a citit și a învățat. Am devenit, cred, un critic cu adevărat promițător atunci când m-am scos pe mine complet din „joc”, când m-am făcut transparent, pentru ca un cititor să înțeleagă mai bine, prin scrisul meu, opera literară.

La un scriitor, fie că se numește Flaviu George Predescu, fie altcumva, viziunea proprie este cea care îl conduce spre finalul unei opere. Dacă eu, un critic literar, îmi aplic ca pe o peliculă transparența pe viziunile diferite ale scriitorilor, pentru ca Tolstoi să fie — și prin scrisul meu critic — Tolstoi, iar Dostoievski — Dostoievski, pentru ca Arghezi analizat de mine să fie Arghezi și Bacovia — Bacovia, scriitorul este condus de viziunea proprie, atât de diferită de a altor creatori, și care îi „dictează” ce și cum să scrie.

Nu vreau să dau impresia că subestimez munca scriitorului și că ceea ce am numit viziunea lui artistică îi „rezolvă” de la sine cărțile. Dimpotrivă. Un artist adevărat este un adevărat salahor, iar viziunea artistică se împlinește în cazul scriitorilor prin materialul verbal, care are propria lui rezistență. Vreau doar să trag o concluzie diferită pentru condiția de critic și cea de scriitor. A fi critic bun înseamnă, pentru mine, tocmai a fi transparent. A fi scriitor bun înseamnă, în schimb, tot pentru mine, a fi „plin”, dens, „locuit” și saturat de viziunea artistică proprie, a fi inconfundabil, prin scrisul tău și prin universul tău artistic, cu un alt creator. Criticii buni sunt toți cumva asemănători, prin transparența lor. Scriitorii buni sunt toți sensibil diferiți între ei, prin densitatea lor.

Iată de ce biografia mea nu a intrat în cărțile scrise de mine, cu excepția uneia asumat confesive și memorialistice precum Cinematograful gol. Cel care a semnat, în 2011, o extraordinară prefață la această carte, Radu Cosașu, a fost un scriitor care a dus confesiunea și autobiografia la rangul unui univers prozastic propriu. Întreg ciclul de Supraviețuiri al lui Cosașu își trage substanța și expresivitatea din biografia scriitorului, din întâmplările vieții lui, din experiențe pe care fie le-a literaturizat, fie le-a grefat în scrisul său ca niște scene și fragmente de o deplină autenticitate. Independent de talentul literar al fiecăruia (al meu irelevant, al lui Cosașu, excepțional), introducerea biograficului în scrisul meu critic ar fi ceva pathetic, cum spun americanii, și fără sens; pe când la Cosașu, dimpotrivă, biograficul și procesarea lui constituie miza înaltă a întregului ciclu de Supraviețuiri.

Pragul pus de mine nu a fost deci în interiorul scrisului meu (asta din viața mea s-o scriu, asta mai bine nu…), ci între scrisul critic și cel artistic, adică literar. Un scriitor, da, folosește orice, inclusiv propria viață, inclusiv viețile altora, pentru operele lui. Să ne gândim numai la Pădurea spânzuraților a lui Rebreanu, dedicată fratelui său Emil condamnat și executat pentru încercarea de dezertare, ficționalizat ca Apostol Bologa de fratele scriitor. Tragedia fratelui și a familiei au devenit materialul „brut” pentru viziunea artistică a lui Rebreanu, care l-a condus pe prozator, cum spuneam mai sus, spre o capodoperă. Dar în această capodoperă prozastică, materialul existențial, biografic, tragedia reală a fratelui și a familiei au reprezentat un element hotărâtor, decisiv. Nu se observă vreun prag pus de scriitor între tragedia reală și romanul său: se vede, dimpotrivă, cum materialul biografic și existențial a intrat prin toți porii cărții Pădurea spânzuraților, dându-i o profunzime și o complexitate inegalabile.

La fel cu Moromeții lui Preda, volumele I și II, unde familia rurală a scriitorului ocupă, la propriu și la figurat, scena, și unde clasa țărănească de care prozatorul aparținea este văzută, în agonia ei, în anii colectivizării. Ce ar fi Moromeții lui Preda fără materialul biografic, existențial, familial? Ce ar fi Jurnalul fericirii al lui Steinhardt fără experiența biografică a detenției politice și fără botezul autorului-personaj în închisoare? Ce ar fi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu fără experiența de pe front a autorului? Nici romanele tale, Flaviu, nu ar fi ceea ce sunt fără biograficul, chiar ficționalizat și transformat, din ele; pe când în cazul meu de critic literar, biograficul este ceva ce trebuie să rămână în afară, neavând vreo legătură cu operele despre care scriu.

Mai mult, cum știi, îmi displace să vorbesc și să scriu despre cărțile mele. Dacă au valoare, „vorbesc” ele singure; dacă nu, o să le pun eu „proptele” prin vorbele mele? Îmi place în schimb să vorbesc despre cărțile scriitorilor, despre creația lor, despre o operă literară care m-a făcut literalmente fericit la prima întâlnire, prin lectură, și la care am revenit ulterior cu aceeași bucurie a împărtășirii unei viziuni artistice. Iată de ce, atunci când sunt invitat undeva să lansez o carte a mea, propun în loc de asta să țin o conferință despre un scriitor și opera lui. A vorbi despre poezia lui Eminescu sau despre proza lui Preda are, pentru mine, incomparabil mai mult sens decât a lansa o carte proprie.

Ce se poate câștiga, sau pierde, prin ficționalizarea unor experiențe din viața mea? Cum n-am făcut vreodată așa ceva, nu știu răspunsul la această întrebare.

Post-ul Împărtășirea unei viziuni apare prima dată în Literatura de azi.