În această simetrie a relației dintre critic și scriitor, caracteristica personajului devine una interesantă. Stau acum în fața unuia dintre cei mai pricepuți critici literari (și) în descifrarea și înțelegerea personajelor de roman. În ceea ce privește propriile-mi personaje, ți-ai demonstrat priceperea încă de la Softul GE, romanul meu de debut. Iar asta nu pentru că ai fi „ghicit” vreun personaj, căci nici nu ți-ai propus asta și nici nu era nimic de ghicit. Fiecare personaj are identitate proprie, este unic și original, altfel n-ar mai fi personaj, ci un nume de cod atribuit intuitiv unei persoane întâlnite în viața de zi cu zi. Așa că, dacă ar fi să încep de la cum am trăit de-construirea (m-ai dus inevitabil cu gândul și la serialul Masculi alfa), atunci îți confirm și în scris că parcurg fascinat cronicile tale literare la cărți pe care am apucat să le citesc înainte ca tu să scrii despre ele. Abia atunci își poate da cineva seama cu adevărat despre valoarea cronicii tale.

Revenind la oile mele, cred că de data aceasta nu voi fi capabil să scriu un text simetric din punctul de vedere al întinderii, cum a fost în cazul precedentelor, iar acest lucru pentru că nu știu ce să spun foarte mult tehnic despre personajele pe care le-am creat. De pildă, la Softul GE, veneam după o experiență instituțională consistentă, nici nu mai scrisesem un roman, dar aveam metodologia romanului în minte, după ce, așa cum am mai scris, am exersat constant în copilărie, sub forma unor nuvele nepublicate, pe zeci de caiete din ale căror file n-am făcut cornete și avioane, ci le-am umplut cu texte.

Până să mă aplec asupra construcției unor personaje centrale, stau și mă întreb de ce am simțit nevoia să scriu un roman? Nu era, în mod sigur, din orgoliu, din răzbunare sau din fascinația experienței instituționale. Cred că mai degrabă voiam să creez ceva inedit, impulsionat de două experiențe majore care avuseseră loc în viața mea. Prima era administrativă, se încheiase un ciclu de carieră în care, de foarte tânăr, cunoscusem meandrele puterii de tip simbol (mă refer mai ales în percepția publică, dar nu numai, și poate o să explic), iar a doua, deja studiam științific psihologia de mai bine de un an. Acest lucru m-a făcut să doresc, cunoscând de la statistică metodologie, o distribuție a iubirii și puterii în rândul oamenilor – pornind de la probabilități.

Personajele centrale au fost rodul contextelor la care am vrut să mă refer prozastic. Drept pentru care: Poetul GE și Fiul Cognitiv, în Softul GE, Roberta și Laur în Perechea dragoste, perechea moarte, Eusebiu Iordan și Paul George Ionescu în Paraclis 1980, sunt, într-o mai mică sau mai mare măsură, roade ale intersecției dintre contextul real și cel imaginativ.

Toate aceste romane au povești și ținte sociale diferite, drept care geneza personajelor este una diferită. Când construiesc personajul central, pornesc de la o tipologie. De pildă, o personalitate care m-a marcat. Doar că trăsăturile acestui personaj se conturează prin ceea ce face și aș spune că mai degrabă narațiunea este cea care generează trăsăturile de caracter ale personajului pe care cititorul obișnuit sau criticul literar le citește, interpretându-le comportamentele.

Să fiu și mai specific. În psihologia personalității se spune că o faptă repetată devine obicei, iar un obicei repetat devine trăsătură de caracter. Ei bine, în roman se petrece cam același lucru. În proporția pe care trebuie să o drămăluiești, astfel încât să lași suficient implicitului, dând astfel cititorului posibilitatea să le interpreteze în funcție de experiența sa. Cred că este preferabilă scoaterea în evidență a felurilor de-a fi mai mult în mod implicit. Dar cât timp și spațiu să ai fără a plictisi cititorul și fără a te pierde în prea multe detalii? Iar aici ține de măiestria romancierului. Poți portretiza un mare personaj în câteva fraze, chiar și implicit, dacă știi cum s-o faci. În opinia mea, inconștientul și memoria joacă roluri importante, alături de simțul estetic și, din nou, atribuirea proporțiilor, de data aceasta în cuvinte și propoziții.

La Perechea mi s-a părut cel mai greu. Era pentru prima dată când scriam un roman la persoana I și încercam să mă pun în pielea personajului, care era și narator, dar care în niciun caz  nu eram „eu”, ci un tip care a încercat să se sinucidă și care avea o altă filozofie de viață, diferită de a mea. „Happy-endul” se găsește încă din prima frază, în care personajul-povestitor anunță că și-a pus capăt zilelor. Nu am vrut să șochez sau să creez contradicții, ci asta mi-a venit să scriu, fără să conturez foarte clar că este vorba despre un bilet de adio. Și atunci spun că este happy-end pentru că ori omul a scăpat, ori cineva a găsit biletul, ori ne scrie de pe lumea cealaltă și ne dă o explicație, un semn material doveditor că există „viață de apoi”.

Acum am exagerat puțin, dar în orice caz, putem constata că un individ ne scrie că și-a pus capăt zilelor în prima frază, iar dacă deschidem mai încolo și ne reapucăm de citit la întâmplare, „ăla” tot continuă să povestească, o ține pe-a lui, dar fără ca scrisul să-i fie între ghilimele, cum am pus la început, lipind o scrisoare de adio cu restul narațiunii aceluiași personaj, vrând astfel să arăt că tot ce trăim în viața asta are o pereche. Și nu este o invenție a mea, ci chiar o rezultantă psihologică. Nu mai intru în amănunte, dar mi-aș relua oricând cu plăcere lecturile științifice.

Să vorbim și despre Paraclis 1980. O să râzi, dragă Daniel, când o să-ți spun care au fost resorturile scrierii acestui roman, la care am lucrat cu mare afecțiune și migală. Dacă la primele două m-am jucat, în sensul creativ, la acesta am trudit. Motivul ascuns, semiconștient de la care a pornit totul a fost chiar dedicația pe care urma să o pun la final, pe pagina dinaintea începerii scrierii. În momentul în care m-am apucat, în 2020, în pandemie, era născut doar Vlad, iar la finalul cărții apărea și Miruna în dedicație, alături de Roxana, desigur. Am vrut să le las o versiune romanțată a biografiei mele de început al locuirii în București, una excepțională, de carieră insolită.

Și, da, m-am folosit în cel mai constructiv mod de bisericuța Schitul Maicilor, aflată lângă clădirea în care am lucrat opt ani, iar de acolo am ajuns la inginerul Eugeniu Iordăchescu, căruia i-am dedicat romanul, în mod separat. Știam de activitatea sa, auzisem încă de când eram copil, în anii ’80, căci operase o lucrare amplă și în Alba Iulia, iar tatăl meu m-a dus să văd „blocul pe role” din Cetate.

Am lucrat mult din punct de vedere documentar. Am prins și o perioadă cu mult „stat acasă”. În cazul meu, asta însemna și debutul experienței paterne, căci Vlăduț, născut în octombrie 2019 avea câteva luni atunci când m-am apucat de carte. Miruna s-a născut în august 2021, în perioada în care am  lăsat manuscrisul în pace vreo trei luni, să văd dacă funcționează metoda „uitării” de recalibrare a percepției asupra a ceva. Și a funcționat, iar dedicația s-a întregit cu un nume nou și vesel.

Acestea sunt părțile simbolice. Ca personaje centrale, mi-a fost ceva mai simplu să conturez protagoniștii. Pe unul l-am studiat, am citit zeci de articole despre el și vreo câteva cărți, iar pe celălalt am încercat să mi-l aduc aminte așa cum era, mai ales din punct de vedere emoțional, căci fapte am reprodus prea puține și inexacte fapte concrete. Paul George Ionescu este conturat din perspectiva istoricului emoțional și în intersectarea lui cu alte feluri de a fi din… Minister.

Înainte de a scrie acest roman i-am cerut un sfat lui Nicolae Manolescu, în biroul lui de la Uniunea Scriitorilor.  L-am întrebat dacă s[ scriu la persoana I sau a III-a și, după ce s-a gândit puțin, a spus că la a treia, pentru că e un roman istoric.

Dincolo de personaje, dragă Daniel, scrierea lui a fost inedită. Am scris și la serviciu, în sediul BCU „Carol I”, dar în corpul Fundațiilor Regale, clădirea cea mai emblematică, din spatele statuii lui Carol I, de pe Calea Victoriei, dar și în biroul serviciului în care lucrez, în corpul Dacia, în mansarda care are vedere spre fostul „CC al PCR”, actualele ministere al Muncii și Solidarității Sociale și Afaceri Interne. Am scris și la cafenele din Centru Vechi, precum și în Militari, la casa părintească a Roxanei, unde am locuit între 2019 și 2024, și unde încă mai locuim din când în când. De fapt, aș spune că n-am plecat niciodată. Acolo s-au petrecut primii ani de viață a copiilor noștri, principalele personaje din povestea vieții mele de după 2019.

                                                                                    București, 14 iulie 2026

Post-ul Geneza personajelor de roman apare prima dată în Literatura de azi.

De când am început să citesc, devorând cărțile care-mi plăceau, am avut o veritabilă fascinație pentru scriitori, creatorii acelor lumi literare în care pătrundeam pentru a le explora. Mai întâi i-am iubit pe prozatori, firește, mai apoi și pe poeți, dar și în cazul unora, și în al altora, era și rămâne o diferență decisivă, structurală, între creator și comentator. Primul are pentru mine un fel de aură, de halou, fiindcă fără el n-ar fi nimic. Paginile cărții ar fi goale sau pline cu rânduri-rânduri penibile dacă imaginația, capacitatea de invenție, puterea de creație, finețea și profunzimea psihologică, simțul limbii, inteligența artistică, cunoașterea în amănunt a mediilor sociale, construcția prin „etalare” a unor tipologii, ingeniozitatea compozițională și atâtea alte merite, calități și atribute ale creatorilor nu ar contribui la o (mare) creație literară. Fără exagerare, un creator puternic de roman poate fi comparat cu un demiurg – și am făcut comparația pe cont propriu, exact în ziua în care l-am descoperit pe Dostoievski, în vara lui 1988.

 Cu marii poeți e similar, dar într-o altă ordine de elemente ale unei experiențe de lectură și înțelegere. Dacă în proză sunt captivat de romanul realist, în poezie mă încântă mai cu seamă lirica modernistă. Proza realistă mă apropie de realitate, mă ajută să o cunosc și să o asimilez, pe când poezia modernistă mă „rupe” de lumea înconjurătoare și de regulile ei de funcționare, făcându-mă să intru în alte sisteme de referință. A scrie despre poezie este întotdeauna pentru mine dificil, fiindcă trebuie să găsesc de fiecare dată un alt limbaj critic pentru fiecare limbaj poetic; să descopăr noile categorii lingvistice, semantice și simbolice ale fiecărui creator liric și să le „explic” cititorului în termeni accesibili.

 Revenind la tema acestei runde: ca mulți alți cititori, am început prin a fi un ascultător de povești, adică – mi-am dat seama mai târziu – de istorii fără istoricitate și succesiuni de fapte senzaționale fără pic de verosimilitate. Sigur că-mi plăceau, la patru-cinci ani, poveștile acestea, cum îmi plăceau și desenele animate, cu Tom și Jerry care-și puneau reciproc bombe sub fund, săreau pe rând în aer, după care continuau alergarea unul după altul fără să fi pățit nimic. Dar eu atunci când cădeam și-mi juleam un genunchi pățeam ceva, mă durea, curgea sânge de acolo, mi se punea un tifon cu rivanol, apoi rana se închidea – astfel încât, cu tot dragul de povești și desene animate, am început să le privesc cu un ochi „critic” și să le pretind o anumită conformare la realitate. Cred că ultimele povești cărora le-am „cedat” (degajau prea mult farmec!) au fost 1001 de nopți și Cartea Junglei a lui Kipling; la a doua am fost fericit să am și filmul lui Disney, înregistrat de tata pe o casetă video, și văzut de atâtea ori, încât știam toate replicile pe dinafară. Dar cu tot geniul lui Kipling și al lui Disney, resimțeam acut nevoia unei proze care să-mi ofere nu o realitate fantastică, ci o „esență” de realitate; să nu mă îndepărteze de lume, ci să mă adâncească în ea; să nu ruleze personaje cu puteri nepământene și tigri care vorbesc cu lupi, ci oameni în carne și oase, cu viețile lor.

 Din această perspectivă, chiar și demiurgul adolescenței mele, Dostoievski, punea prea mult atipic într-un personaj, îl făcea prea complex, adânc, paradoxal, profund, excepțional, pentru ca acel erou dostoievskian să poată fi întâlnit pe stradă de mine, cititorul. Nu spun că era imposibil să-l întâlnesc pe prințul Mîșkin; dar era improbabil, fiindcă oamenii de obicei nu prea seamănă cu el. Resimțeam așadar diferența dintre literatura despre realitate și realitatea însăși, dintre lumea creației epice, literaturizată de autor, și lumea mea, a noastră, în care nu-l întâlnesc pe prințul lui Dostoievski niciunde.

Or, dacă în cazul poeziei moderniste „cer” liricii să vină cu această diferență, să-mi vorbească altfel decât oricine despre orice, în cazul romanului am început să „pretind” prozatorilor mai multă obiectivitate și mai puțin senzaționalism, mai multă verosimilitate și mai rare răsturnări de situații, finaluri mai triste, dar mai adevărate decât happy-end-urile din filmele americane. Dacă nici romanul realist nu ocolește asemenea minciunele frumos colorate și această cosmetizare a realității aspre, dacă și în proza realistă descoperim situații extravagante cu un băiețel jucându-se pe burta unui urs și răsfățat de o panteră, atunci unde vom mai găsi – cum voiam eu – esența realității, a vieții personale și sociale, și înțelegerea lor în profunzime? Tolstoi, Balzac, Flaubert, ori Rebreanu și Preda „ai noștri” au devenit autorii mei preferați, fiindcă personajele lor puteau fi „de-construite” în sensul în care ele fuseseră construite. Istoriile lor aveau și istoricitate, și încadrare socială, economică, politică, și vibrație spirituală. Vedeam printr-un personaj o societate, o lume, un timp istoric, o epocă, un mediu; iar istoria, care mă pasiona, o regăseam „ilustrată” de lumea literară nouă în care intrasem. Evoluția mea ca lector a fost deci, aș spune, firească, logică, organică, de la Dumas la Balzac și de la Jules Verne la Flaubert, ba chiar de la uriașul Dostoievski la Tolstoi, fiindcă structura și textura Romanului țin, pentru mine, de realism și de marii creatori ai personajelor și situațiilor „obișnuite”.

 Când am început să fac critică literară, am fost surprins, adesea, de pronunțatul deficit de verosimilitate al unor prozatori români, altfel, stimabili. Ei puneau, „turnau” în câte un personaj central tot ce citiseră ei, astfel că protagonistul ținea monologuri interminabile, fără vreo legătură cu intriga, era fie eroul absolut al romanului, fie victima supremă. Totul mi se părea – și chiar era – exagerat, forțat, lipsit de obiectivitate, verosimilitate, uneori și de logică. Mi-a plăcut mult G. Călinescu fiindcă, deși este un critic flamboaiant și un eseist scânteietor, în romane își pune salopeta de muncitor manual și creează cu o atenție distributivă personaje și scene realiste. Firește că se mai „joacă” și el cu un personaj precum Stănică Rațiu; dar romanul călinescian merge înainte, avansează inexorabil, întru totul verosimil, ca la Tolstoi, ca la Balzac, ca în viață.

Poveștile minunate precum în 1001 de nopți, toate romanele cartonate ale lui Jules Verne, desenele animate cu Tom și Jerry, chiar seria Star Wars, care m-a captivat, rămân acolo și atunci, în urmă, în imaturitatea înțelegerii mele. În inocența mea de ascultător, privitor și cititor. Ele au fost o secvență corelativă unei vârste magice, copilăria, care la un moment dat s-a încheiat. The End.

Post-ul Ca în viață apare prima dată în Literatura de azi.

Pe parcursul vieții noastre auzim multe, mai ales în relațiile interumane, despre trădare. Dacă ar fi să faci o evaluare a ceea ce a însemnat viața ta până acum, la ce concluzii ai ajunge? Ai trădat, ai fost trădat? Care sunt lucrurile pe care nu le poți ierta din ceea ce ți s-a întâmplat? Dar invers, există oameni care nu te-au iertat pentru ceva? (F.G.P.)

Trădarea rămâne una dintre cele mai actuale și dificil de analizat teme din întreaga istorie a relațiilor interumane. Ea se învârte în jurul sentimentului de încredere și a interpretării lui. Noi am ajuns să vorbim foarte ușor despre trădare în zilele noastre. De exemplu, nu știu dacă este corect să mai spui că a fost trădare ceva care te-a dus ulterior pe un drum mai bun. În aceste condiții înseamnă că trădarea este și bună? Sau mai este trădare atunci când oamenii nu au investit încredere sinceră, ci doar interese, în ceva? Iarăși este o temă de discuție.

Dacă ar fi să fac o evaluare a ceea ce a însemnat viața mea până acum, aș spune că mai tare m-a supărat, în anumite privințe, lipsa de recunoștință. Nu știu dacă aceasta poate fi privită ca o formă de trădare, pentru că sub aspect moral și chiar biblic se menționează că faptele bune nu trebuie să fie însoțite de așteptarea recunoștinței. „Legiuitorul” ca să-i spun așa, dragă Daniel, a prevăzut sau a știut din practică faptul că dacă faci bine cuiva sunt șanse mari să nu primești recunoștință. Avem celebra pildă din Evanghelia după Luca 17 (12-19) în care se arată că, deși oamenii primesc ajutor când le este mai greu, foarte puțini sunt cei care își mai exprimă recunoștința față de binefăcător. În pilda despre întâlnirea lui Iisus cu leproșii, cel care își exprimă recunoștința, unul din cei zece, este samarineanul, deci cel care era considerat eretic de către evrei. Ce concluzii putem trage de aici, Daniel? Că, din punct de vedere statistic, aproximativ 10% dintre oamenii pe care îi întâlnim într-o viață ne vor fi recunoscători și că ne vor fi recunoscători oameni la care ne vom aștepta mai puțin. De altfel, în psihologia socială se și spune, dar nu pot cita cu exactitate, că te atacă și te apără cine nu te aștepți. Nu știu dacă ai pățit, dar înclin să cred că da.

Dacă am trădat? Fără îndoială că măcar dintr-o perspectivă am făcut-o. Mai rău decât a trăda este a dezamăgi. Probabil că am făcut și asta. N-aș ști să mă aplec asupra unui anumit moment. Sărim peste cele în care am dezamăgit oameni pentru că nu am făcut ce se așteptau ei. Mai degrabă îmi pare rău de aspecte privind răbufniri ale mele în care o persoană sau alta, de regulă apropiate, au fost dezamăgite de felul în care i-am făcut să se simtă. Și mai supărat sunt și regret dacă reacția mea le-a afectat stima de sine sau ca urmare a reacției mele au avut una sau mai multe zile proaste în care s-au gândit la ceea ce am făcut eu nepotrivit. Aș vrea să le cer iertare cu toată sinceritatea.

Analizând în continuare trădarea, pot spune că ea are de-a face și cu responsabilitatea și lașitatea. De exemplu, poți ajunge în situații de „trădare” dacă ai fost prea responsabil sau prea laș. Un tânăr este împreună cu prietena lui din liceu, trăiesc momente frumoase, străbat clipe de dragoste adolescentină și-și jură iubire pentru vecie. Anii trec și ei evoluează diferit, dar rămân împreună. Cu toate acestea, se căsătoresc, el din responsabilitate și lașitate, ea dintr-un alt tip de lașitate, orientat mai mult spre relația cu familia de origine. Mai simplu spus, ea voia să scape odată, să plece de acasă, în timp ce el voia să n-o dezamăgească sau să nu o vadă suferind, deși nu mai simțea mare lucru pentru ea. Și, totuși, se căsătoresc. Mariajul le dă un „restart” și după vreo două luni cad amândoi în diverse forme de abulie. Se înstrăinează unul de celălalt, încep să se evite și chiar să se înșele. Când s-a produs trădarea? S-a produs atunci când au început să umble cu alții sau când, din lipsă de curaj și comunicare, au ajuns să ia decizii pe care nu și le mai doreau? Dar de ce au ajuns să se mintă? Care sunt factorii reali? De ce s-au hiper-responsabilizat într-o lume în care libertatea ar trebui să fie o valoare supremă? De ce nu au avut curajul să le spună celor foarte apropiați, cum ar fi părinții, că ei nu mai sunt bine? Citeam la explicația lașității că e atât lipsa curajului, cât și a onoarei; și că onoarea este integritate morală. În concluzie, pe drumul spre trădare ești lipsit și de curaj, și de integritate morală. Ce ar trebui să ne învețe părinții și societatea ca să nu ajungem pe acest drum? Și aici începe un șantier interminabil în conștiința proprie. Ne-ar trebui înregistrări video din fiecare moment al vieții noastre trecute, minut cu minut, ca să vedem unde și când în formarea noastră s-au produs acele erori care ne-au făcut ca în materie de cuplu să fim lipsiți de norme morale sau curaj. Căci sunt, har domnului, oameni care greșesc foarte puțin social, dar iau decizii foarte proaste din punct de vedere personal. Așa cum sunt unii care iau decizii bune în ambele planuri sau alții care iau decizii proaste în ambele situații. Unii mai ajung și pe la închisoare, tocmai din acest motiv.

Și atunci este de săpat foarte adânc în inconștientul nostru pentru a vedea care este granița dintre responsabilitate și lașitate, iar apoi care ar trebui să fie valorile morale supreme, atunci când abordăm viața. S-ar putea, dragă Daniel, să nu fie vorba despre o lipsă a valorilor morale, ci despre o proastă aplicare a lor. De exemplu, să pui responsabilitatea pentru celălalt sau mila pentru felul în care va reacționa în cazul în care îl părăsești sau nu mai continui relația cu el nu este o crimă, din contră. Arată că ești un om bun care ai recunoștință pentru ce a fost cândva, dar care acum ești blocat între vechiul din tine și cel care ai devenit. Ești capabil să conștientizezi și să-ți păzești sufletul? Este dificil numai să vorbești despre asta, darămite să o și pui în aplicare. De exemplu, băiatul despre care vorbeam mai sus a luat decizia de a se căsători foarte de tânăr. Când s-a apropiat momentul nunții, i-a spus mamei sale că nu dorește să mai facă pasul, iar ea i-a respins decizia pe motiv că totul este pregătit și ar fi o lipsă de respect și față de cealaltă persoană să anuleze totul în ultimul moment. Nimeni nu a stat să-l asculte în profunzime și să-l întrebe, mai ales, ce s-a întâmplat exact. Mai mult, nimeni nu a venit cu ideea de a-i pune pe cei doi la aceeași masă. Dar asta nu înseamnă că e vina părinților. Dacă ar fi o vină, în mod sigur ea s-a produs cu mai mult timp în urmă, nu atunci. Așa că cei doi erau mai întâi de toate niște oameni care sufereau, apoi niște… lași. Lași au devenit, cel mai probabil, dintr-o lipsă de cunoaștere a valorilor supreme, acelea potrivit cărora propriul suflet trebuie pus mai presus de orice, indiferent de alte persoane și chiar de grija pentru emoțiile lor. Decodificarea respectivelor emoții s-ar putea să fie una eronată, și acest fapt venind tot dintr-o lipsă de experiență de viață.

Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată, dar eu am fost nevoit să rup lanțul generațional. Și culmea, nu am făcut-o numai pentru mine, ci i-am ajutat și pe alții din jurul meu sau cititori să rupă lanțurile generaționale. Mă refer la acele „ștafete ale suferinței” (repetări de greșeli generaționale) cum le-am spus chiar în titlurile unor scrieri.

Părinții noștri nu sunt de vină pentru că ei, la rândul lor, au fost lipsiți de cunoaștere și îndrumare. Nu toți, dar în generația lor a fost prea puțin importantă componenta emoțiilor, profund negată de comuniști.

Reamintesc celor care nu știu că studiul academic al psihologiei a fost interzis în România între finalul anilor 1970 și până după Revoluție, din cauza unui fenomen pe care Securitatea nu-l putea înțelege și implicit controla – meditația transcendentală. Acest fenomen a pornit de la o vizită pe care The Beatles a făcut-o în India la cel care a devenit gurul lor – Maharishi Mahesh Yogi.

Ideea este că generația părinților noștri a fost prejudiciată de cunoașterea emoțiilor în mai mare măsură decât cea a bunicilor noștri, iar acest lucru s-a reflectat în deciziile pe care copiii născuți în comunism le-au luat. Unii au luat și decizii bune, foarte mulți, nu. Ce este interesant însă, faptul că tot mulți au fost cei care au recuperat. Printre ei a fost și băiatul din exemplul pe care ți l-am dat. Și aici mai este un element care trebuie spus și care ajută la recuperări – credința în Dumnezeu.

Sunt încă oameni care nu m-au iertat pentru niște păreri pe care mi le-am spus la supărare, păreri pe care le-am regretat imediat după ce le-am spus. Ele au rămas, din păcate, ca niște urme de gloanțe prin orgoliul lor. Din multe puncte de vedere mi-o merit și, cumva, ei îmi fac un bine că nu pot trece peste acele momente. Ce mă învață pe mine supărarea lor permanentizată? Că trebuie să am mai mare grijă cum reacționez la supărare. Dacă toți am fi trecut ușor peste reacțiile negative ale altora, probabil că iertarea ar fi devenit o banalitate, iar încălcarea unor limite, ceva obișnuit. Or, iertarea este o valoare foarte-foarte importantă și este cea care se află în strânsă legătură cu atât de necesara uitare. Fără uitare am înnebuni. Imaginează-ți, dragul meu prieten, cum ne-am simți să tot acumulăm în suflet supărări peste supărări? Și ca să fac o glumă ironică, mai bine să fim selectivi în prioritizarea supărărilor noastre. Dacă avem un interes, mai ales financiar, ne supărăm mai puțin pe cineva sau dacă depindem de el, tot ne reținem cel puțin exprimarea supărării. Așa că, încheind ironia la felul subiectiv în care mulți oameni se raportează la supărare, spun că eu chiar nu am vreo persoană pe care să n-o fi iertat. Mai mult, aloc câteva minute de rugăciune pe zi celor care mi-au greșit și care mi-au rămas în memorie, căci pe mulți care mi-au greșit i-am uitat cu adevărat de mult.

București, 9 iunie 2026

Post-ul Lașitate, trădare și iertare apare prima dată în Literatura de azi.

Mai în glumă, mai în serios, la ultima întrebare din tema aceasta atât de interesantă îți propun să-i întrebi pe ei, pe cei care nu m-or fi iertat pentru ceva ce oi fi făcut sau n-oi fi făcut. Pe vremuri, când mai polemizam și eu (cu naivitatea celui care crede că o polemică duce undeva, lămurește lucrurile, le clintește măcar), prietenii mă felicitau pentru formula mea de „iertare”, care suna în felul următor: „dacă te-am jignit/ supărat/ întristat, îmi cer scuze”; și lor li se părea de o ironie suculentă. Acel dacă îi făcea să se înece de râs, fiindcă venea după câte o „execuție” polemică destul de sadică făcută de mine, și care în mod evident îl jignise/ supărase/ întristase pe „adversarul” meu, iar scuzele mele păreau – poate și erau – pe cât de protocolare, pe atât de ipocrite. Cum am renunțat de mult la polemici, fiindcă sunt curată pierdere de vreme, pot spune acum că eram, da, ironic cu acel dacă, dar totodată și profund încredințat că „adversarul” merită o șansă. Chiar și atunci când în mod evident vrea să mă distrugă simbolic, să mă lichideze, cum se spune, „în efigie”, oricine merită o șansă să-și revizuiască atitudinea, comportamentul, modul în care mă privește și îmi vorbește.

I-am iertat pe toți cei care, de-a lungul traiectoriei mele biografice, au vrut (unii au și reușit) să-mi facă rău. I-am iertat pe toți cei care m-au trădat, m-au înșelat, m-au furat. De ce? În primul rând, fiindcă nu vreau să-mi încarc memoria și „gestiunea” psiho-morală cu faptele urâte ale altora, ci numai cu cele frumoase, pozitive, nobile, cu dragostea celor care m-au iubit și prietenia celor care m-au ales pentru a le fi prieten. Și preoții, și psihologii ne învață, din perspective diferite, că aceasta este atitudinea cea mai bună. Trebuie să țin minte binele care mi s-a făcut, nu răul, dragostea celui care m-a iubit, nu ura celui care m-a urât.

Dar orice aș scrie eu acum, pare că sunt the good guy, cel care evaluează, dă note altora, fiind pe un fel de piedestal moral și etic care îi dă o înălțime în raport cu cel evaluat. Or, eu sunt în același plan existențial și în același sistem de referință cu cel care mă urăște/ mă fură/ mă trădează, suntem într-un punct al vieților noastre intersectate, „colegii” unui moment biografic comun. Nu eu trebuie să-l evaluez ca trădător pe cel care mă trădează, ci un altul, aflat în exteriorul întâmplării în care eu sunt parte, să spun, „păgubită”. Dar se poate ști, din afară, cine trădează și cine este trădat, cine fură și cine este furat? Cel care știe totul este, pentru mine, Dumnezeu, nu numai Creatorul, ci și, cum spun naratologii, instanța omniscientă. Dumnezeu știe totul despre toți, deci și despre mine, deci și despre trădarea mea de către un altul.

Dacă iertarea îmi stă în puteri, fiindcă eu o dau celui care mi-a făcut rău (sau a vrut să-mi facă), judecata e în afara puterilor mele omenești. Fiindcă la o judecată trebuie să ai „dosarul” complet, și eu nu-l am. Eu nu pot să știu exact de ce m-a trădat cutare, ce motive a avut, ce traume sau drame o fi avut pe parcurs; eu nu am acces la toate coordonatele și detaliile vieții lui care l-au dus în această direcție. Eu îl pot doar ierta, nu și judeca.

Judecata o face Dumnezeu, din afara intersectării biografiilor noastre personale, ca o instanță atotștiutoare, perfect obiectivă și având neutralitate. Dumnezeu nu va greși în judecata Lui. El este singurul care poate judeca încâlcitele noastre vieți omenești. Îmi e de ajuns trufia de a crede că pot evalua și „judeca” literatura. Să mai judec și faptele oamenilor, fără să le cunosc prea bine viețile, ar fi excesiv.

Mă dau deci jos de pe piedestalul pe care întrebările tale, Flaviu, mă urcă involuntar; și-mi spun: chiar dacă am fost trădat, să văd, ca de obicei, partea bună a unei asemenea „afaceri”. Există, ca întotdeauna, o parte bună.

Astfel, e mai bine să fii trădat decât să trădezi, după cum e mai bine să fii furat decât să furi. Când trădezi, imaginea ta are de suferit; când ești trădat, pari victimă și devii simpatic. Când ești trădat, realizezi că ai fost un om cu încredere în alți oameni. Chiar dacă încrederea ți-a fost înșelată, dovedești, prin faptul că ai avut-o, că ești o fire deschisă, naiv-generoasă. Prin contrast, un ins hipercalculat care n-a fost trădat niciodată de nimeni dovedește că are calcule exacte și naivitate zero. Mie îmi place mai mult să fiu naiv decât hipercalculat; și când sunt naiv, asta e, îmi aduce Glovo la ușă un pachet cu trădare proaspătă.

Nu mai vorbesc de noblețea morală care se degajă din trădarea mea de către un altul, fiindcă ajung iar pe piedestal. Cezar devenise un tiran în toată regula, dar lumea pare să fi uitat, ținând minte numai replica lui îndurerată: „Și tu, Brutus?”. Simplul fapt că Cezar a fost trădat de Brutus îi conferă tiranului o mare noblețe morală, iar pe Brutus îl face nenorocitul nenorociților.

În istorie, unele trădări sunt adevărate acte morale. Sună exagerat, dar să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-ar fi trădat toți pe Ceaușescu în decembrie 1989. Un singur „terorist” fidel cu o mitralieră, în piața plină de revoluționari, pe 22 decembrie, ar fi făcut masacru. Ai observat, poate, că mai toți tiranii au obsesia trădării, sunt îngroziți că vor fi trădați, împușcați, otrăviți. Știu ei ce știu. Pe Ceaușescu l-au trădat Partidul, Securitatea, eșalonul doi, ba chiar unii din cercul zero al puterii. A sfârșit trădat de toți; și trădarea, care e rea, a fost în acest caz bună.

În sfârșit, să revin la cazul meu și la înțelegerea cu care privesc trădarea mea de către un altul. Ea are o parte comică, fiindcă îmi aduce aminte de o întâmplare funny cu Eugen Simion care l-a acuzat pe Valeriu Cristea de „trădare”, cum așa?, fiindcă Valeriu fusese la Editura Albatros, condusă pe atunci de Georgeta Dimisianu, să publice o carte. Iar E. Simion era certat cu Geta Dimisianu. Valeriu, care era timid, m-a luat și pe mine la o altă întâlnire la Editura Albatros, am fost împreună la Casa Presei Libere și, cum stăteam noi de vorbă cu doamna Dimisianu în biroul ei, sună telefonul fix (pe atunci nu erau telefoane mobile) și, la capătul celălalt al firului, era domnul Eugen Simion care îi propunea doamnei Georgeta Dimisianu să-i scoată o carte despre Preda. Ori că Valeriu nu mai era trădător, ori că devenise și Eugen Simion trădător peste noapte, cert este că am fost martor ocular la acest episod, care pare desprins dintr-o comedie a lui Caragiale.

Dar în relaxarea cu care privesc trădarea mea de către un altul este și o parte serioasă. Eu chiar cred că orice om trebuie să aibă liber arbitru, să nu gândească și să nu acționeze condus de altcineva și altceva decât propria conștiință. Pentru ca Dumnezeu să poată face judecata, faptele și deciziile noastre trebuie să fie ale noastre, nu ale Lui. Noi, oamenii răspundem de ceea ce facem.

Iar dacă apăr libertatea omului, cu deciziile și faptele sale, dacă, pentru mine, liberul nostru arbitru este garanția supremă a Divinității în judecata finală complexă și completă, atunci trebuie să includem și trădarea în libertatea omului de a face ce crede el. Până și cei mai credincioși, ca Petru, se leapădă de Învățătorul lor la cântatul cocoșilor, de frică, din neputință omenească, din neștiința de a ieși altfel din situație. Acum n-o să întind coarda și să m-apuc să-l reabilitez pe Iuda – dar vreau să spun că e ușor să condamni trădarea din cuvinte, în fraze cursive, stând cu laptopul în față, și e mult mai complicat să te pui în situația celui care a trădat. Or, eu am fost în situația celui trădat, nu și în a celui care a trădat.

Iată de ce am încercat cât am putut – inclusiv în acest text – să-l înțeleg pe bietul trădător generic. De iertat, eu l-am iertat. Vede el ce face și cum se descurcă la Judecata finală.

Post-ul Bietul trădător apare prima dată în Literatura de azi.

Din păcate sau din fericire n-am avut un astfel de model atunci când m-am apucat de scris. La mine acest lucru a venit în mod atipic, poate, căci în sfera scrisului și a cititului m-am imaginat de la cele mai fragede vârste. De pildă, în clasele I-IV făceam cărți și reviste, dar mă preocupa în primul rând forma. Desigur, ele conțineau și mesaje scrise și mi se părea fascinant ca ceva făcut de tine să conțină un mesaj scris. Acum aș putea găsi niște explicații la toate acestea. Eu am prins clasele primare în perioada 1988-1992. Practic în cel de-al doilea trimestru al clasei a II-a eram deja trecuți prin Revoluție. Tatăl meu, Constantin Predescu, era pe atunci un mare cititor de ziare. Știu că avea și abonament la Adevărul, la care scriau în acele timpuri Dumitru Tinu, Bogdan Chirieac, Cristian Tudor Popescu sau mai tânărul Val Vîlcu. Cine s-ar fi gândit că într-o zi o să fac emisiuni împreună cu Bogdan Chirieac, cum au fost cele în care l-am intervievat pe George Maior, la DCNews, de exemplu? Sau că o să scriu analiză politică la DCNews, așa cum am intrat în „viața” site-ului, în perioada 2015-2017.

 Să ne întoarcem la literatură și la mentori. Nu am avut. Nu dintre cei contemporani. Când m-am apucat eu de scris, prin 1993, eram cu mult înaintea apariției internetului pe scară largă și nu știam, de pildă, de existența lui Aurel Pantea, ca să dau un exemplu la întâmplare. Primul scriitor contemporan pe care l-am văzut de aproape a fost poetul Gheorghe Dăncilă, din Alba Iulia. El a venit la noi la liceu și a prezentat un volum de versuri care se numea Scara la cer. Mi s-a părut interesant demersul și am fost printre cei care l-au cumpărat. Iată că se citea de mic în mine cumpărătorul de cărți care aveam să devin, pentru că îți mărturisesc, dragă Daniel, că și acum, în zilele noastre, nu trece o lună fără ca să fi alocat minimum 400-500 de lei pe cărți. Iar Roxana, cititoare de cursă lungă, mai ceva ca mine, mă felicită când fac achiziții. Mai demult, când eram la începutul relației noastre, am și postat pe Facebook ceva de genul: „Roxana mi-a spus astăzi: toți banii tăi se duc pe vin și pe cărți!” Știu că a stârnit multă simpatie și amuzament citatul.

Ei bine, îl mai știam pe scriitorul Ion Mărgineanu, din Alba Iulia. Pe care îl vedeam pe la manifestări culturale și comemorative, dar nu îmi căzuse în mâini nicio carte scrisă de el. Cu amândoi, cu domnii Mărgineanu și Dăncilă, am devenit în 2012 coleg în Uniunea Scriitorilor, filiala Alba-Hunedoara.

Aspectul acesta cu citirea contemporanilor n-a fost atât de încurajat în vremea copilăriei mele. Nu am fost departe de generațiile de astăzi, dintre care numeroși copii cred că toți scriitorii sunt morți. Auzisem de contemporani ca Ana Blandiana, despre care mai târziu am aflat că se numește Otilia Coman și că are ca pseudonim numele satului mamei sale, care se află peste dealurile Cugirului. Despre satul Blandiana știam, probabil tot înainte de a ști de doamna Coman. Apoi, sper să nu greșesc, dar mare lucru dacă nu am auzit de Nicolae Manolescu mai întâi ca om politic, apoi ca literat. Pentru că ne întoarcem iarăși la vârsta mea din perioada 1992, de exemplu – clasa a IV-a. Când ar fi trebuit să aud de domnul Manolescu? Probabil în liceu, nu? Păi până în 1996, când am început liceul am auzit de nenumărate ori despre PAC și simbolul partidului care era mărul. Taică-meu, care a profesat și încă profesează la data scrierii acestor rânduri jurnalismul, își aduce aminte de Nicolae Manolescu în campanie electorală, la Cugir și cum la conferința de presă a pus mere pe masă, transmițând astfel un mesaj.

Cred că și de Alex Ștefănescu am auzit mai întâi într-un context în care exprima opinii politice, mai degrabă decât literare. Așa că iată, dragul meu Daniel, cum, deși nu am avut îndrumători literari contemporani, fiind mai mult autodidact, am auzit de așa mari personalități literare, pe care știu că și tu le-ai prețuit și le prețuiești mult (mă refer la Nicolae Manolescu, Ana Blandiana sau Alex Ștefănescu) în contexte politice. Dar am recuperat mult.

Îndrumători clasici mi-au fost Victor Hugo și Thomas Hardy, pe care i-am citit cu admirație și din care am copiat expresii pentru a le putea împrumuta în scrierile mele.

Odată cu venirea mea la București, încep să aud de tine și să te citesc. Aveam deja 26 de ani. Tot de-atunci, intrând în universul României literare îl citesc constant pe Nicolae Manolescu. Dar primul critic de care am auzit, în calitatea lui de memorialist, a fost Eugen Simion, căci printre cărțile bibliotecii tatălui meu era și Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnalul parizian al unei personalități pe care aveam s-o întâlnesc și cu care să schimb niște vorbe. De exemplu, pe Eugen Simion l-am cunoscut la Biblioteca Centrală Universitară, la un eveniment, pe vremea când nu lucram încă acolo, prin 2016. S-a pus problema să-l duc cu mașina acasă, dar nu știu ce a apărut și l-a dus altcineva. Cred că am fi avut o discuție interesantă. Iar ceva mai târziu, în debutul lui 2019, pe când eram colaborator al Muzeului Național al Literaturii Române, am moderat un eveniment la care a fost invitat să vorbească. Am și o fotografie foarte frumoasă chiar din timpul discuțiilor, în care domnul Simion este foarte atent la ce spun. Pune la socoteală că eu pe vremea aceea aveam deja o vechime în buna relație cu Nicolae Manolescu, pe care îl vizitam frecvent la Uniunea Scriitorilor și cu care am ieșit la vreo două-trei cine și niște prânzuri. Ce vremuri! Nu le idealizez, dar mi se pare că poartă în spiritul lor niște momente de înrămat. Și le-am și înrămat, le înrămez și acum, împreună cu tine, prin cartea pe care o scriem, prin consemnarea amintirilor care sunt încă proaspete și clare.

Astfel, din punct de vedere literar, domnul Manolescu și cu tine ați devenit pentru mine ceea ce în psihologie se numește supraeu. În psihanaliza freudiană, instanța morală și critică a personalității, care reprezintă interiorizarea normelor, regulilor, valorilor sociale (aici literare) și idealurilor. Acționează ca un „cenzor” inconștient, pedepsind Eul prin vinovăție sau rușine atunci când regulile nu sunt respectate, fiind opus Sinelui (instinctelor). Mai simplu spus, ați devenit, fără voia și știrea voastră, modelul de exigență literară al unui om care scrie. Culmea, deși au fost momente în viață când puteam să fiu complexat pe termen lung, am învins complexul prin recunoașterea valorii celuilalt, și nu prin comparații inutile ori prin frustrare.

Și ca să fiu total cinstit cu istoria personală, pasul spre a publica literar l-am făcut datorită lui George Maior. Am mai povestit asta de multe ori, încât până și eu m-am săturat, darămite cei care citesc a nu știu câta oară. Unde am greșit? Când am amestecat lucrurile. Eu traversam, premergător publicării primului meu volum de versuri, o perioadă nefastă politic, deși eram cel mai tânăr consilier județean, deși lucram la Senat, cu carte de muncă, începusem să fiu marginalizat politic pentru că felul meu de a fi deranjase un personaj negativ care, după o cădere politică, reușise să revină. Trăiam încă la Alba Iulia. Vorbim acum despre anul 2005. Așa că simțeam că nu va fi „a bună” cu viitorul meu. Și atunci, deși George Maior a fost cel care m-a încurajat să public, eu m-am grăbit, n-am dat poemele „în lucru” unei persoane avizate.

Spun doar pentru a înțelege contextul, filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor urma să se înființeze în anul următor, printr-un proiect de hotărâre la care am luat parte în calitate de consilier județean și pe care l-am susținut. Dar acesta este un subiect la care o să mă refer altădată, când vom aborda alt subiect. Și atunci, am amestecat lucrurile, pentru că am confundat o carte politică, așa cum a fost Început de drum, cea cu care debutasem în 2004, cu una literară – Răsfoindu-mi adolescența.

De ce spun că era important să ai niște repere ale unei infrastructuri literare, așa cum este o asociație scriitoricească? Pentru că ai fi avut, de exemplu, la cine să te duci să-ți ofere și o părere profesionistă sau cât de cât rezultată din niște exigențe. Or, vremurile de la începuturile anilor 2000 erau departe de ceea ce avem astăzi: filiale scriitoricești, concurenți ai acestora, pretendenți la statutul de scriitor, evenimente literare și parteneriate cu universități sau cu alte asociații, dezbateri. Pe atunci era ceva intangibil, un templu sacru: Uniunea Scriitorilor (de la București) care era într-o altă galaxie, din punct de vedere perceptiv și care în imaginarul multora, nu numai al meu, se confunda cu nume de legendă ale literaturii. Culmea, chiar și pe Mircea Dinescu, primul președinte al Uniunii de după Revoluție, l-am știut mai întâi tot datorită (sau din cauza?) implicării lui în politică.

Pe scurt, la primul volum publicat am amestecat lucrurile și a ieșit un talmeș-balmeș de plachetă, cu fotografii din viața personală, la final și cu multe „poezii” pe care astăzi nu le-aș mai publica. Dar acela eram eu atunci. Atât s-a putut, vorba cuiva. Lipsa reperelor clare, a îndrumării, a mentoratului și a unui simț mai dezvoltat al auto-cenzurii m-a pus în situația de a publica pentru a arăta că eu știu să fac și altceva și că pot fi și cu altceva în centrul atenției, în afară de politică.

Am greșit publicând atunci când încă nu știam cât de cât tainele literaturii, așa cum au greșit somități ca domnii Manolescu sau Alex Ștefănescu, când au încercat să facă politică în sensul clasic, bătându-se nu atât cu armele talentului și biografiei lor, ci cu armele convenționale existente în lupta politică. Altminteri, cred că toți intelectualii care vor să se implice în politică trebuie respectați și susținuți, atâta timp cât sunt de bună credință. Ei trebuie îndrumați să privească fenomenul politic în mod realist. Nici exagerat în rău, nici idealizat, de parcă cineva de sus, din Parlament, de la Guvern sau Președinție ar putea, apăsând pe un buton, să  facă bine și totuși nu vrea. Politica și literatura seamănă foarte mult, dar nu trebuie confundate.

                                                                                                București, 14 mai 2026

Post-ul Seamănă, dar nu trebuie confundate apare prima dată în Literatura de azi.

Am povestit în mai multe rânduri cum a fost pentru mine ziua în care l-am descoperit pe Dostoievski. Aveam 14 ani și câteva luni (pot preciza asta fiindcă era vacanța școlară de vară a anului 1988, care dura din iunie până în septembrie); și în casa bătrânească de la Snagov-Sat, vizavi de biserică, mă retrăsesem pe timpul prânzului, după ce înotasem pe săturate în minunatul (pe atunci) lac din apropiere. Mă gândeam să trag un pui de somn, foarte plăcut în amiezile toride, mai ales că în casă era o binecuvântată răcoare. În cameră aveam un teanc de cărți pe care Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv (mă înfiase cu un an înainte, în aprilie 1987, când murise tatăl meu Marius), mi le recomandase ca lecturi de vacanță. Printre ele era Idiotul lui Dostoievski, un scriitor despre care știam, din auzite, că e mare, fără să fi citit până atunci o carte de el.

Am luat romanul din teanc cu gândul să citesc câteva pagini, înainte de a mă scufunda în apele dulci ale somnului de prânz. Am început să citesc, am ajuns imediat la finalul primei pagini, am dat fila, am citit cu aceeași viteză pagina următoare; și apoi, într-o stare în care se uneau febrilitatea lecturii și un fel de alarmă existențială, am procedat prin „devorarea” romanului. În general citeam, de copil, cu „poftă”, de parcă „înfulecam” cărțile care-mi plăceau, astfel că regimul cititului era pentru mine unul al vitezei. Dar de data aceasta, rapiditatea cu care mă „deplasam” de la o pagină a romanului la alta părea în două dimensiuni, nu într-una singură. Aveam sentimentul, deja cunoscut, că devin părtaș prin intrigă la „orizontala” faptelor și întâmplărilor din carte, în modul acela minunat pentru un copil pe care ți-l dă lectura lui Jules Verne, a lui Karl May, a lui Dumas. Simțeam că parcurg, tot mai nesățios, tot ce se întâmpla în romanul lui Dostoievski.

Dar totodată aveam un sentiment nou, cum nu mai încercasem înainte, și anume că „orizontala” pe care o traversez prin lectură este dublată de o „verticală” prin care, în aceeași durată, mă cufund în lumea epică dostoievskiană. Dacă tot am pomenit de lacul Snagov și de înot, era ca și cum aș fi făcut simultan un crawl pe suprafața apei și o scufundare de mai mulți metri în adâncimea lacului, până la fundul lui, ca și cum aș fi înotat deodată în două direcții, pe două linii imaginare perpendiculare una pe alta. Ce era nebunia aceasta? Absolut toate „amănuntele” din roman, pe care le asimilam cu o ușurință incredibilă, aveau o adâncime, o greutate și o pondere cum nu mai întâlnisem la vreun scriitor. Romanul avansa cu o înmărmuritoare dezinvoltură pe cele două axe perpendiculare, și eu mă țineam strâns de el, ca un naufragiat de un lemn, urmându-l pe Dostoievski într-o lume literară multi-dimensională.

Atât de concentrat citeam Idiotul, încât abia după un timp am observat că în cameră nu mai era lumină bună. Afară începea să se întunece, și eu nu apucasem să aprind lumina. Dintr-un salt am ajuns la comutator și am aprins becul, aruncându-mă apoi în pat pentru a continua lectura. Am început să mă tem că se va întrerupe curentul (uneori se mai întâmpla, eram în anii „economiilor” făcute de Ceaușescu pe spinarea populației) și eu nu voi apuca să termin cartea asta. Citeam și mai repede, ca posedat, până când, victorios, pe la 9 seara, am încheiat lectura care mi-a luat mai multe ore, fără nicio pauză. Pur și simplu, nu voiam să întrerup cititul, pentru nimic în lume. Și aveam dreptate. Realitatea înconjurătoare putea să aștepte.

Avusesem ceva mai important, ceva esențial de făcut: să-l citesc pe Dostoievski. Acest scriitor a fost punctul de inflexiune în biografia mea intelectuală; și el m-a făcut să privesc, să citesc, să proiectez, să gândesc, poate și să scriu, la rândul meu, pe cele două axe perpendiculare, pe „orizontală” și pe „verticală”, la suprafața apei și în adâncimile ei, în ceea ce se vede și ceea ce nu se vede. Pe lângă profesorii mei, de la școală și de acasă, Dostoievski a fost scriitorul care mi-a influențat gândirea: nu în sensul că i-am împrumutat ideile, ci anume prin această multi-dimensionalitate care m-a fascinat atunci, la 14 ani și câteva luni, și m-a format.

Cu scrisul, a fost altfel. Ca „microbist” și susținător fervent al Universității Craiova, citeam cu pasiune cronicile fotbalistice din Sportul și începusem să-i imit, în caiete, pe Ioan Chirilă și Ovidiu Ioanițoaia, care mă atrăgeau cel mai mult. Ioanițoaia avea pe atunci o formulă care îmi plăcea la nebunie și o băgam peste tot în comentariile mele, chiar și la o Olimpiadă unde am luat o notă deplorabilă. Formula era „nu-i așa?” și eu o vârâsem într-o secvență despre Miorița unde voiam să evit cacofonia: „fiindcă – nu-i așa? – codrul e frate cu românul”. Examinatorii n-au gustat întrebarea mea, care era de fapt a lui Ioanițoaia din cronica sa despre ultimul meci, și mi-au dat 6.30. Am făcut contestație, am primit o notă mai mare, dar episodul m-a făcut atent: de evitat pe viitor registrul stilistic din Sportul, ziarul adus de poștaș, și pentru care mă luptam cu Valeriu ca prim sau al doilea cititor.

A identifica o „semnătură” stilistică, un stil, mi-a fost mereu ceva la îndemână. Profesorii mei succesivi de stil au fost G. Călinescu (după ce tatăl meu Marius îmi cumpărase Istoria…, în ediția Piru, când eram la gimnaziu), Nicolae Manolescu, cu cronicile sale din România literară pe care am început să le citesc din 1988-1989, și Eugen Simion, cu cronicile și cărțile lui citite sistematic după Revoluție. Ei mi-au influențat scrisul, iar Eugen Simion, pe urmele lui E. Lovinescu, și gândirea critică. Mi-am dorit inițial ceva – nu-i așa? – imposibil: să scriu totodată ca ei și ca mine. Cum nu poți fi simultan Călinescu și Manolescu, Lovinescu, Simion și Cristea-Enache, a trebuit să mă despart de ei, cu durere în suflet, așa cum mă despărțisem și de Ioanițoaia cu întrebarea lui subliniată cu roșu, ca nepotrivită, de examinatorul de la Olimpiadă. Nu simțeam imperios nevoia să fiu eu însumi, să am un stil al meu, să am ideile mele: de vreme ce Călinescu și Manolescu scriau atât de bine, iar ideile lui Lovinescu și Simion erau excelente, de ce să le înlocuiesc cu semnătura mea stilistică și ideatică?

Ce vreau să spun e că despărțirea de modelele mele a fost dureroasă, nu ușoară, și am amânat-o cât am putut de mult, până la punctul în care devenise, de la sine, inevitabilă. Ca un copăcel care crește într-o curte și devine în timp ditamai nucul, fără să aibă vreo vină în asta, și eu, crescând, maturizându-mă intelectual, am devenit Cristea-Enache, deși eram îndrăgostit de stilurile lui Călinescu, Manolescu și de ideile lui Lovinescu și Simion. Nu e deci vina mea că am devenit Cristea-Enache: era ceva tot inevitabil, ca și despărțirea de ilustrele mele modele.

Recitind în anii din urmă Concert de deschidere, prima mea carte, unde am strâns zeci de cronici literare, observ diferențe importante între cele din prima mea fază critică (naivă, emfatică, cu câteva idei fixe) și următoarea (personalizată, cu naturalețe, cu un alt vocabular), depășită și aceasta printr-o a treia etapă (cea cu perspectivă istorică și istoriografică). Din 1997, când am scris prima cronică în Adevărul literar și artistic, și până în 2001, când am dat la Editura Fundației Culturale Române manuscrisul primei mele cărți, au trecut patru ani, în care am traversat trei etape de formare critică. Adăugând deceniul 1988-1997, vedem cum copilul care-l descoperise pe Dostoievski în vara lui 1988 a devenit criticul de astăzi în aproape 15 ani de formare intelectuală, critică, stilistică.

Privesc în urmă către maeștrii mei în critica literară cu bucuria de a fi învățat cât de mult am putut de la ei; și cu o nestinsă gratitudine pentru scrisul și gândirea lor, ambele formative pentru mine. Nu-i așa?

Post-ul „Nu-i așa?” apare prima dată în Literatura de azi.

*

Cu siguranță, primul, cel mai interesant examen pe care l-am dat a fost Bacalaureatul. Atunci mi-am arătat pentru prima dată puterea motivațională. Dar să rămânem puțin în sfera examenelor „la propriu”. O decizie pe care simt nevoia să o clarific cu ocazia acestei cărți. Totul a început de la înscrierea mea la învățătoarea nepotrivită. Am mai scris asta și la începutul cărții. Acest aspect este unul fundamental în evoluția mea ulterioară. Nu ne-am potrivit, și basta. Poate alții s-au potrivit cu stilul și firea ei, dar eu, nu. N-am niciun fel de prejudecată față de statutul învățătorului care nu are copii, dar evaluez că anumiți sau destui dascăli care nu au și propriii copii, pot avea minusuri, mai ales în ceea ce privește empatia. Cred că privit ca un factor educabil, copilul este o „marfă” care trebuie prelucrată, pentru a fi livrată societății. Îmi aduc aminte de personajul lui Barbu, din Groapa, Marin Pisică. Acela era un măcelar empatic. În cazul unor cadre didactice violente sau doar agresive din punct de vedere verbal, în perioada școlii elementare, efectul poate fi unul devastator, atât psihologic, dar și ca performanță școlară. Subliniez încă o dată că nu mai am resentimente față de învățătoarea mea și nici că a fost ceva deosebit de grav, dar stilul și firea acesteia au fost decisive în felul în care am evoluat. Apoi situația de acasă. Știu, mai sunt nenumărați care au trecut prin asta. Mă refer la situația în care ești îngrijit de un frate cu câțiva ani mai mare. Așa am ajuns, după părerea mea, să nu fiu un școlar performant. Ar trebui să ne raportăm la generațiile noastre de școlari în anii ‘80, la grămadă. Tu începând școala la începutul anilor ‘80, iar eu la finalul lor, în 1988. Așa că o mai spun eu o dată: nu am fost un elev merituos, cu toate că am pornit bine și veneam după o grădiniță foarte bună, unde avusesem o educatoare, pe doamna Ileana, blândă și de treabă. Ea avea doi copii, cam de vârsta mea, iar acest lucru, după părerea mea, conta în felul în care se raporta la „marfa” ei educabilă.

Un prim și adevărat examen pe care l-am trecut, fără voia mea, a fost când prin a doua sau a treia, s-a format o nouă clasă din cei care nu erau atât de performanți, printre care mă număram. Evaluându-mă cu ochii de astăzi, pot trage concluzia că eu pierdusem „trenul”, mai ales din considerente emoționale și organizatorice. Sensibilitatea mea a pierdut lupta cu agresivitatea de la școală și de acasă. Nu mai vorbesc de aspectele care țin de îndrumare. Dacă la școală îndrumarea era de tipul „hai cu turma”, acasă, un copil, fratele meu, pe care îl rog să nu se supere și cu care am o relație foarte bună în prezent, făcea ce știa și ce putea face un preadolescent parentalizat. În partea a doua a zilei, maică-mea se străduia să mă ajute. Mi-l aduc aminte amuzat pe taică-meu, care a încercat să mă ajute la calcule, cum nu avea răbdare. Mă speria, tresăream la reacțiile lui, strângea din dinți, vorbea printre dinți. Or, aceste metode involuntare nu se potriveau cu firea mea. N-aș vrea să rămână impresia că dau vina pe toți cei menționați. I-am iertat și sper că și ei mi-au iertat stângăciile și greșelile. Vreau doar să subliniez că, în procesul meu de vindecare, am găsit și anumite explicații. Poate e doar o formă de raționalizare, ca mecanism de apărare al eului și poate doar am fost un copil căruia îi plăcea prea mult joaca, mai ales fotbalul. Să nu uităm că fotbalul este până la urmă un joc, deci un fel de joacă, dar cu anumite reguli clare. Astăzi, el a fost transformat într-o industrie, iar la nivel de copii, a fost transformat într-o industrie de așteptări parentale și de visuri exagerate, orientată spre o formă de competiție dureroasă și cronofagă. Cât de bine ar fi să ne mai relaxăm și să ne uităm din nou la fotbal ca la o joacă. Joaca aceasta a dispărut din fața blocului, de pe maidan, din curțile școlii și s-a mutat pe terenuri cu nocturnă, care au pe margine părinți tensionați și cu foarte multe așteptări. Fotbalul era o joacă simplă, cândva, care se încheia la căderea nopții. De ce am făcut divagația asta spre fotbal? Pentru că el a însemnat o formă de examen foarte importantă în copilăria și preadolescența mea.

Așa am ajuns ca după gimnaziu, între 1992 și 1996, care a reprezentat o perioadă foarte frumoasă a vieții mele, cu rezultate bune la științele umane, dar slabe și foarte slabe la cele exacte, să dau examen la un liceu cu profil sportiv, la Sebeș. A fost și n-a fost o idee bună. Bună, pentru că ai mei m-au lăsat să-mi fac damblaua. Voiam, în primul rând, să plec de acasă, oriunde, numai să plec și apoi să fac fotbal. Prima dată am vrut la Deva, însă ei nu aveau și secție de fotbal. Deva era oarecum aproape. Așa am mers până la celebrul liceu cu profil sportiv de acolo, dar ei ne-au explicat frumos că nu au și secție de fotbal. Eram hotărât să plec, ce mai. Parcă îi și văd pe ai mei, ca printr-o ceață, îmbrăcați frumos, însă nu reușesc să le mai deslușesc chipul, doar li-l intuiesc și li-l potrivesc pe cel de acum, întinerindu-l.

Așa am ajuns la Sebeș. Am trecut examenul de admitere, cu o notă foarte mare la limba română și una mai micuță la matematică, dar înainte am dat probe sportive. O probă de precizie tehnică era aceea în care trebuia să șutezi de pe la 25 de metri, iar mingea să cadă după linia porții. O alta consta în a juca fotbal și cred că mai era și una de rezistență. M-am apucat de exersat la Rădești, în satul bunicilor, pe terenul de fotbal. Iar când am dat probele m-am dus cu tata. Îl și văd, tot așa, vag, pe marginea terenului cum se uită concentrat, iar eu am ratat prima lovitură, apoi le-am transformat pe aproape toate celelalte, dintre care una a fost bară-gol. Din câte îmi mai aduc aminte se puncta dublu. La meciul-test, țin minte că, deși am jucat destul de bine, un jucător foarte talentat mi-a dat mingea printre picioare chiar în momentul când ne aflam în dreptul tatălui meu, și asta m-a făcut să mă iau cu mâinile de cap. În replică, am vrut să-l faultez, dar am renunțat.

Din fericire (sau din păcate?) experiența mea la Sebeș a fost una de scurtă durată. Internatul arăta deplorabil. Era încropit într-o casă de la drumul principal, aflată exact la intersecția drumurilor naționale 1 și 7. Parcă mai aud încă scârțâitul frânelor de la nesfârșitele tiruri. În timpurile dinaintea autostrăzilor, acele drumuri erau arterele României, recunoscute pentru traficul intens, iar ele se întâlneau chiar în fața internatului nostru. Stăteam într-o cameră cu tavan din lemn și, prin golurile dintre scânduri, se vedea cerul. Cred că era o spărtură și prin pod, altfel nu-mi explic. Mama este marcată și azi de mărturisirea elevului care eram, cum că de la mine din pat se vede cerul de toamnă.

În vara anului 1996, practic înainte de a începe liceul, m-am accidentat grav. Eram la Luncile Prigoanei, în Munții Șureanu, parte a Munților Sebeșului, unde liceul avea o bază de cantonament. Antrenorul și profesorul nostru, un om deosebit, a vrut să mă testeze mijlocaș stânga. Cei care au jucat sau se uită la fotbal știu că, dacă ești dreptaci și joci pe partea stângă, va trebui să faci o răsucire de trunchi pentru a putea pasa, prelua sau șuta. Astfel că la primul meci pe terenul din vârful munților, unde în vecinătate era și Piscul Durerii, s-a pornit o ploaie mocănească. Eu nu eram obișnuit să joc pe stânga. Piciorul mi-a alunecat pe minge, de la ploaie, și dus am fost. Am făcut o entorsă severă, cu dureri puternice și, în loc să fiu trimis acasă, am rămas în cantonament. Nu mi s-a aplicat niciun tratament. Așa erau vremurile atunci. Nu existau nici resursele materiale, d-apăi mobilitatea din zilele noastre. Drumurile erau de pământ, iar leacurile medicale sau vitaminele, la nivel de copii și juniori, o glumă.

Am ratat atât cantonamentul din august 1996, cât și primele meciuri din campionatul care începuse după vreo lună. La mult timp după accidentare, simțeam încă înțepături puternice în glezna stângă. Ca să nu mai lungesc vorba, m-am transferat din trimestrul 2 la Cugir, dar la Liceul Industrial nr. 2, care peste ani a devenit „I.D. Lăzărescu”. Am mers acolo de dragul unui foarte bun prieten, Dragoș Popa. Și tot acolo mi-am făcut alți doi prieteni buni. Chiar dacă ne vedem extrem de rar, știm unii de alții și ne considerăm prieteni pe viață.

La 2, cum i se spunea liceului, experiența mea școlară a fost catastrofală. Patru ore de matematică, patru de fizică sau materii tehnice ca Studiul materialelor m-au înlănțuit în nenorocire. Situația mea școlară nu era deloc îmbucurătoare, ba din contră. În aceste condiții, agresivitatea la care fusesem supus în copilărie s-a recompus în mine și am început să devin la rândul meu agresiv. E drept, de cele mai multe ori în legitimă apărare. Cei care au trăit acele vremuri știu că nu îți lua mult să ajungi la o bătaie, motive se găseau.

Mergeam la discotecă, atât vinerea, cât și sâmbăta. Aveam mereu masă rezervată, la Paradis, în Cindeni, un cartier al Cugirului. Toate acestea s-au întâmplat pe parcursul anului 1997. Tot atunci, în vară, taică-meu a aflat că se dau diferențe și m-aș putea transfera la Colegiul Național „David Prodan”, celălalt liceu al Cugirului, dar cu profil uman. Așa că m-am pus pe treabă și, într-un final, am intrat. Acest lucru mi-a schimbat radical viața. Chiar dacă la început am suportat anumite umilințe, să ajung acolo a fost un pas decisiv. În 2000, când am susținut examenul de bacalaureat, am luat peste 9. Am învățat. La limba română am luat 10 la oral și 9.40 la scris.

Dintre cele formale, aș pune ca ultimul și cel mai important examen, pe cel din 2014, de admitere la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității din București. Această experiență, cu adevărat, mi-a schimbat viața. Eram prea izolat și voiam să fac altceva, să-mi schimb viața. Și mă gândeam fie la Facultatea de Jurnalism, fie la cea de Psihologie. Așa am apucat pe acest drum.

P.S. 1

În anul 2000, la finalul clasei a XII-a, am avut un conflict cu profesoara de franceză. Am fost total nevinovat, pentru că m-a confundat și mi-a cerut să părăsesc ora, iar eu am refuzat. S-a ajuns pe la direcțiune, cu colegi chemați să spună cum a fost. Două colege, dintre care una a fost Claudia Petrușel, care a plecat dintre noi în anul 2005, mi-au luat apărarea. O alta, cu care nu aveam o relație bună, a confirmat teoria potrivit căreia în psihologia socială te acuză și te apără cine nu te aștepți. Vreau însă un lucru să adaug prin intermediul acestui post-scriptum. Profa de franceză, cu iz de soprană, nu s-a lăsat și a presat conducerea școlii să mă sancționeze. Așa că, la presiunea ei, s-a pus problema transferării mele la Colegiul „Horia Cloșca și Crișan”, din Alba Iulia. Asta chiar ar fi reprezentat un record. Dar mai era puțin până la absolvire și, deși nevinovat, am scăpat doar cu nota scăzută la purtare.

P.S. 2

Am scris acest text curajos, abordând un subiect destul de dureros pentru mine, ca etapă de viață. Este o mărturie longitudinală, în cel mai științific mod în care arăt, pe sau cu propria piele, cât de mult contează ce sădești la începutul școlarității și cum te raportezi la elev, atât la școală, cât și acasă. Altminteri să mai tot fie elevi ca mine.

București, 10-11 aprilie 2026

Post-ul La trei aproape patru licee apare prima dată în Literatura de azi.

*

În anii ‘80, când am făcut eu școală, examenele erau grele și, pe măsură ce deveneai adolescent, din ce în ce mai grele. Concurența ajunsese aproape „sălbatică” pentru a intra, la treapta numită I, la un liceu bun din București. În 1988, când aveam 14 ani, m-au trecut sudori reci, și nu în zilele „fatidice” ale examenului de treaptă, la limba și literatura română și la matematică, ci de-a lungul unui an întreg, când, în clasa a VIII-a, am învățat literalmente continuu. Subiectele erau atât de grele și de complexe, încât mă întreb dacă azi eu, critic literar, aș mai fi capabil să le găsesc o rezolvare mulțumitoare. La matematică, unde am luat 10, cu siguranță nu m-aș mai descurca. Poate la română aș mai „mișca” întrucâtva, dat fiind că am avut ca subiect Mări sub pustiuri de D.R. Popescu, unul dintre marii prozatori ai Generației 60.

De treapta a II-a, care se dădea după clasa a X-a, am scăpat, fiindcă în urma Revoluției, la Liceul de Matematică-Fizică nr. 3, unde eram, s-a creat o clasă de Uman. Ar fi trebuit să fie și acolo un examen, însă Profesorul de Română (neuitatul Anton Chevorchian) și Directorul Liceului l-au convins pe un elev venit de nu se știe unde să-și încerce norocul în altă parte. Nu s-a mai dat examen, eram om pe loc. După ce mă pregătisem intens la matematică și fizică, fiindcă voiam să aleg A.S.E., ca tatăl meu, m-am trezit ca prin minune în clasa de Uman, înconjurat de fete, pus pe o cu totul altă direcție: aceea a pregătirii pentru Facultatea de Litere. Revoluția, cum am spus de mai multe ori, mi-a schimbat profesia: din economist, cum voiam să ajung, am ajuns filolog și critic literar.

Dar și pentru examenul de admitere la Litere a fost mult de muncit, mult de învățat, concurența fiind și acolo dură. La treapta I la Liceul M.F. 3 concuraserăm 12 pe un loc, la Litere am concurat 6 pe un loc.

În categoria examenelor formale, cum le numești, nu era deloc o simplă formalitate să reușești. Aici aș include și Bacalaureatul, pe care eu l-am dat în 1992 la nu știu câte materii (parcă cinci). Dacă poți să crezi, dragă Flaviu, până și la Educație Fizică a trebuit să muncesc serios, fiindcă proba de Bac la Sport avea mai multe subprobe, una mai solicitantă decât alta. Trebuia să sari atâția metri la groapa cu nisip, trebuia să scoți un anumit timp la alergarea în mai multe ture de stadion… Câteva luni chiar m-am pregătit pe un stadion, m-am antrenat pentru a lua notă maximă la Bacalaureat la Educație Fizică. Unbelievable.

Mereu am fost premiant, ca mama mea, și adesea m-am „întrecut” cu câte o colegă strălucită de clasă (iar la Facultate, de promoție). Fetele sunt atât de inteligente și de muncitoare, încât ele sunt aproape imposibil de întrecut, și că eu am reușit, a fost numai din moștenirea genetică a mamei mele. Tot o fată, viitoarea mea soție, m-a salvat când, băiat năuc fiind, era să ratez prezentarea la o probă de Bacalaureat. Eu eram ferm convins că am examen poimâine și, vorbind cu Alina la telefon, am aflat de la ea că am examen mâine…

Examenele acestea toate au fost grele, dar deosebit de plăcute pentru mine, fiindcă îmi place să învăț, sunt curios să aflu cât mai mult(e), iar când pentru un domeniu am afinitate, nici nu simt că fac vreun efort special să învăț. Toate examenele având legătură cu literatura m-au încântat, fiindcă însuși obiectul de studiu mă încânta. Cât e de frumos, spun și azi, să-ți „cadă” la un examen Camil Petrescu sau Arghezi sau Rebreanu sau Nichita Stănescu… Aș fi vorbit o oră întreagă despre fiecare, dar Profesoarele sau Profesorii, după cinci minute, încheiau examinarea cerându-mi carnetul de note.

Mult mai complicat pentru mine a fost cu un totul alt fel de examene, de care viața, din nefericire, mi-a fost plină. Să le spunem informale. Când mama îți moare la 7 ani și tatăl la 13, înțelegi de mic că boala și moartea sunt nu numai în cărți, ci și lângă tine, în familia ta, răpindu-ți oamenii cei mai dragi. Am fost cruțat de cei mari să văd cum se chinuie tata în spital, însă mai târziu, când au murit Valeriu Cristea și apoi Doina Cristea, eram eu însumi adult și nu mai avea cine să mă protejeze. Am suferit îngrozitor văzând cum s-a chinuit Valeriu, și un an după moartea lui, am traversat cea mai neagră perioadă a vieții mele, vindecându-mă abia odată cu nașterea băiatului meu Matei. Am suferit groaznic când s-a prăpădit Doina, care aproape că a murit în brațele mele, după luni de suferință care m-au marcat profund. Ridurile mele sunt de la neputința de a le fi alinat suferințele celor dragi și de a le fi schimbat destinul. Traumele mele provin nu din lucruri teribile care să mi se fi întâmplat mie, ci din necruțarea bolii și a morții care m-a despărțit de părinții mei. Trei din cei patru părinți ai mei au murit de cancer, această boală nenorocită neavând leac.

Lărgind cercul, de la cel al familiei la cel micro-social, am observat de mic că sunt mai impresionabil nu în legătură cu suferințele proprii, ci cu ale altora. Copil fiind, mușcat de un câine, pentru a nu omite riscul rabiei, am fost internat la spital și mi s-au făcut multe injecții în burtă. La injecțiile în burta mea nu crâcneam, nu mă plângeam, eram un pacient model; în schimb, eram foarte impresionat de suferințele unui coleg de salon, un biet băiețel mușcat de șobolani. Mi se strângea inimioara pentru el, iar propria mea problemă cu mușcătura câinelui și cu injecțiile în burtă era cu totul secundară.

Am constatat și în alte contexte această particularitate a mea: că sufăr mai puțin pentru mine și mai mult pentru alții. Chiar m-am întrebat: oare am eu o problemă? oare n-ar trebui să fie invers? Când, copil fiind, mă băteam cu cineva, dădeam cu fereală, să nu provoc suferință, și mă feream de lovituri care veneau cu poftă sălbatică. Eram precum Cassius Clay (mă ironizau prietenii), care mai mult se ferea de pumn decât dădea cu pumnul; dar, zău așa, cum să-i „dau borșul” unui băiat, de ce să-l lovesc rău, de ce să văd sânge curgând de la pumnul meu? Ca să rezolv problema, ieșeam din box și intram în sfera luptelor greco-romane: îl puneam jos, îl imobilizam și tranșam disputa prin dialog sacadat: „Gata, da? Te dai bătut, da? Ne oprim, da?”. Și ne opream.

Observam la unii, în schimb, bucuria, dacă nu chiar plăcerea sadică de a lovi și de a umili. Îi apăram pe cei asupra cărora se făcea bully, riscând să o iau și eu pe coajă de la băieți mai mari. Dar niciodată nu a fost vreun episod cu adevărat dur; am reușit să determin o de-escaladare a conflictelor, să „cădem la pace”. Poate că aveam, de mic, stofă de diplomat, de funcționar la ONU.

Lăsând gluma deoparte, e clar că de copil am avut o boală ciudată: și anume, boala empatiei. M-am pus foarte ușor în pielea altuia, i-am trăit cu intensitate și în profunzime problemele, bolile, chinurile. L-am înțeles pe câte un om poate mai bine decât s-a înțeles el însuși, ca și cum eu eram el și trăiam din interior viața lui complicată, cu tensiunile ei. Destui artiști sunt egocentrici, nombriliști, autocentrați. Dacă e cineva la antipodul lor, acela aș fi eu: ego-ul meu e cel mai puțin important pentru mine și, dacă forez un pic în el, dau tot peste oameni dragi și peste oameni străini ale căror necazuri mă preocupă. La ultima spitalizare, la care am căpătat o proteză germană în șold și niște cârje cu care să mă deplasez, eram impresionat tot de suferințele celor din jur. Eu nici nu puteam să stau pe o parte a corpului, de dureri teribile, dar îmi ardea, cum se zice în popor, de chinurile colegilor de salon.

Apropo de testările psihologice, Flaviu, cum tu ești specialist, ai putea spune dacă am o psihologie inversată ori nu; și dacă boala empatiei, cum am numit-o eu, are și alt nume. Nu mă interesează dacă se tratează, fiindcă vreau să o cultiv, să mă adâncesc în ea, chiar dacă ar putea părea ceva patologic să ai zero instinct de conservare și un egoism ridicol, fără ego și fără „ism”.

Poate că totuși nu Isus a fost personajul ciudat fiindcă a iubit prea mult oamenii, cu toate păcatele lor; poate că adevăratul rătăcit moral, psihologic și mental este omul care se iubește numai pe el și pe nimeni altcineva.

Post-ul Boala empatiei apare prima dată în Literatura de azi.

Cum e tratată o criză de inspirație? (D.C.-E.)

            Încep cu ultima mea întrebare: nu știu cum aș trata o criză de inspirație, fiindcă nu m-am confruntat niciodată cu vreuna. Mă întreb dacă un critic literar are cu adevărat criza de inspirație a artistului; și, dacă da, în ce fel se manifestă ea. Nu ne mai vin la îndemână cuvintele, propozițiile? Nu ne mai găsim argumentele pentru a susține o anumită idee critică? Ne pierdem capacitatea analitică, nu mai putem „pătrunde” textul literar pe care l-am citit?

            Eu am avut, în câteva rânduri, sentimentul unei crize, dar nu era una de inspirație a mea, ci de admirație cvasi-totală pentru capodopera literară pe care o citisem. Era ceva atât de bine și de profund exprimat (de pildă, ultimele poeme ale lui Sorescu, pe care el nu le-a scris, fiind pe patul de spital, ci le-a dictat soției), încât comentariul critic devenea, cumva, superfluu. Discursul meu critic mi s-a părut parazitar și inutil. Criza critică o leg așadar de genialitatea artistică, în fața căreia rămâi mut sau, cum atât de frumos spun francezii, bouche bée.

            Altfel însă, nu am avut crize de inspirație, fiindcă profesiunea mea a fost să investighez universuri literare create de inspirația altora. Mai mereu am scris despre cărți doar o parte, o mică parte, din ceea ce aș fi vrut să scriu; din motive de spațiu tipografic, inerente în cazul cronicii literare săptămânale, unde trebuie să cuprinzi în 8.000 – 9.000 de semne tot ce vrei să spui despre cartea respectivă. Or, eu aveam pagini întregi de notițe făcute pe marginea unei cărți; și, dacă aș fi avut spațiu suficient, aș fi putut scrie într-un mod care să mă satisfacă pe deplin. Și nu cred că e vorba de grafomanie aici, poate că totuși nu aparțin tagmei grafomanilor; ci de aplicare temeinică și aprofundată asupra lumii literare a unei cărți și a autorului care a scris-o.

La criza admirativă, traversată mai rar, fiindcă și capodoperele sunt puține, să adaug deci această criză cu care mă confrunt des, fiind una, pentru mine, sistemică. O carte mă inspiră să scriu despre ea mai mult decât am posibilitatea să public în spațiul unei cronici. De aceea, ca să „rezolv” această criză, am apelat la varianta cronicii în „episoade” ori „în foileton”; sau am ales spațiul mai generos al studiilor literare, unde însă perspectiva se modifică semnificativ.

„Ritualul” scrisului meu a fost și el format, apoi decurgând de la sine, prin ritmicitatea cronicii literare săptămânale, pe care am început-o acum aproape treizeci de ani, în februarie 1997, în „Adevărul literar și artistic”. De atunci și până astăzi, critica mea a fost legată de deadlines, de termene-limită până la care urma să trimit cronicile. Nu doar crizele de inspirație dispar din această ecuație, dar și orice altă posibilă „buclă” care să mă abată de la programul ritmicității săptămânale. Cartea, fie și ea și de sute de pagini cu literă măruntă, trebuie citită până la capăt, astfel încât cronica despre ea să fie predată la timp. Amânări, circumstanțe nefavorabile, contexte nepotrivite, situații speciale, întârzieri din motive obiective? Într-un asemenea ritual al ritmicității, nu există circumstanțe și contexte ce pot fi invocate, nici motive îndeajuns de obiective pentru a nu-mi trimite cronica la timp.

Nicolae Manolescu ne dădea adesea exemplul lui Zigu Ornea, care făcea Cronica edițiilor, și încă în avans, astfel încât și după moartea istoricului literar, la „România literară” apăreau textele sale. Z. Ornea a fost un model de probitate și de responsabilitate; și, în cazul său (să recunoaștem, rarisim), ritualul ritmicității a mai continuat și după dispariția fizică, după moartea lui. Ferice de revista culturală cu asemenea colaboratori!

Dar cum scriu ce scriu, în acest ritual de trei decenii al ritmicității săptămânale? În primul rând, am învățat să scriu oriunde, și subliniez adverbul pentru a-l întări. Am scris în armată, când îmi satisfăceam stagiul militar; am scris (e drept, atunci doar am bătut la mașină ce scrisesem de mână) într-o secție de Poliție din Bran unde am intrat să întreb dacă au o mașină de scris (ferice de cronicarii literari cu asemenea Poliție!); am scris la Casa Scriitorilor de la Neptun, pe un vechi și foarte bun birou de lemn masiv care cred că era de pe vremea lui Zaharia Stancu; am scris la Rio de Janeiro, în Consulatul României, și la Roma, în abația unor surori dintr-un ordin catolic; am scris la mare și la munte, în Manhattan și în câte un sătuc unde eram numai noi și orătăniile; am scris în picioare, pe aeroporturi, în locurile unde îmi puteam încărca laptopul, și întins pe șezlong, la mare, schimbându-mi poziția după soare; am scris în avion, în timpul zborului, și aș fi scris și pe vaporul cu care am „călătorit” pe Marea Baltică dacă tangajul nu mi-ar fi dat o senzație de rău absolut; am scris în tren, desigur, acompaniat de faimosul „glas al roților de tren”. Și așa mai departe: am scris peste tot și oriunde, fiindcă nu aveam de ales, trebuia să trimit textul. Niște foi de hârtie și un pix m-au ajutat în toate locurile; iar de când Matei, băiatul nostru, mi-a recomandat sistemul în care scriu acum, Google Chrome, unde orișice fragment de text se salvează automat pe internet, laptopul a devenit extensia mea scripturală. Laptopul este nu numai suportul pe care scriu, dar și „mâna” ori „mâinile” mele, fiindcă m-am deprins, în timp, să scriu direct pe laptop, fără să mai scriu pe foi și apoi să culeg. Scriind oriunde, în ritualul ritmicității, mi-a devenit din ce în ce mai ușor să fac astfel încât ideile mele să-și capete expresia. Și știind deja, din experiență proprie, că pot scrie în orice condiții, este cu atât mai plăcut să scriu în liniștea camerei mele de lucru, la biroul cumpărat anume pentru scris, și care are albul imaculat al unei săli de operație.

Și acum trec din sfera ritualului în cea a superstițiilor ori, cel puțin, a preferințelor personale neexplicabile rațional. Pe biroul meu de lucru se află nu altceva decât o lampă și un crucifix cumpărat de la Vatican. Eu vin la biroul meu de acasă cu cartea despre care scriu, cu cărțile pe care le-am consultat și cu laptopul, precum și cu o anumită cană cu cafea pe care scrie COFFEE REPUBLIC. După ce termin de scris, las biroul la fel de imaculat cum l-am „găsit”, cu lampa și crucifixul de la Vatican. Îmi displace profund ca pe biroul meu să fie orice altceva; și singura prezență îngăduită este cea a motanului nostru, Tiggy, care vine de obicei spre finele lucrului meu, simțind că am cam terminat, și asistându-mă cu o cumințenie exemplară. E minunat să scriu la biroul meu știind că pot scrie oriunde, și că, din acest vast și complex „oriunde”, Dumnezeu mi-a oferit șansa să scriu acum — aici.

Aici. Pe biroul alb, sub lumina intensă a lămpii, având crucifixul în raza vizuală, mângâind, aproape, tastele laptopului care salvează totul.

Sunt aproape de finalul acestei „runde”.

Punct.

Post-ul Ritualul ritmicității apare prima dată în Literatura de azi.

Cum e tratată o criză de inspirație? (D.C.-E.)

De exemplu, în ceea ce privește acest proiect, îți pot detalia, la cald. N-am ritualuri deosebite. Jurnal scriu din pat. Mă relaxează să scriu așa, îmi dă un sentiment de familiaritate. Mai exact, stau culcat pe partea stângă și scriu. Detaliez ce mi s-a întâmplat în ziua respectivă, iar când mă simt în formă dezvolt narațiunea cu analize amănunțite. Să fac o paranteză. Ultima dată am analizat o situație în care am avut un diferend cu Vlad, fiul meu. Mi s-a părut că traversa o perioadă în care în fiecare dimineață își căuta motive de nemulțumire. Când am apreciat că „s-a umplut paharul”, l-am întrebat, cu limbaj adecvat, care este cauza acestor nemulțumiri, în opinia mea, nejustificate. Iar el și-a accelerat și mai mult opoziția la tot ce vine ca propunere din partea părinților. Absolvenți de psihologie fiind și eu și mama lui, am privit toată această situație ca făcând parte din fireasca dezvoltare a structurii personalității, pentru formarea căreia, în sensul de identitate, este chiar necesar să te opui îngrijitorilor, constant. Așa că am scris mult. Aș fi interesat să recitesc sau să citesc cuiva ceea ce am scris, pentru că nimic nu se compară cu rezultatul narativ al amestecului de emoție și știință. Dar am deviat de la subiect. Nu am alt ritual în afară de acesta cu scrisul din pat, la jurnal și la poezii, pe vremuri, iar când scriu roman, eseu, ori pentru Luceafărul de dimineață sau Literatura de azi, scriu la laptop și, de regulă, la birou. Iată, acum când scriu acest text, pe care l-am început la birou, scriu din nou în pat, dar pe un suport de laptop cumpărat de la Ikea.

Superstiții nu am, de niciun fel. Se spune că în Țara Românească superstițiile joacă un rol foarte important. Este interesant, aici în Muntenia, unde, iată, chiar zilele acestea în care scriu se împlinesc 19 ani de când m-am mutat, amestecul dintre religie și superstiție. A  scris-o și Del Chiaro, în Revoluțiile Valahiei, întrebându-se cum pot valahii să creadă și în Dumnezeu, dar și în pisica neagră, în același timp. Adaptarea îmi aparține. Văd asta și la bunica soției mele, dar în alt sens. Și poate într-un episod viitor îmi spui cum ți se pare acest aspect. Să crezi în Dumnezeu, dar să fii și superstițios. Eu întotdeauna am încercat să explic faptul că dacă ai credință în divinitate, nu ai de ce să fii superstițios. Chiar și pomenile, atât de dese în sud, conțin o formă de superstiție. Am auzit de situații, inclusiv pe vremea pandemiei de covid-19, în care oameni serioși, cu loc de muncă, familie, se duceau în perioadele în care se fac pomenirile morților, la biserică, în pofida stării de rău pe care o aveau, cauzate de efectele bolii, ca să nu fie pedepsiți de divinitate pentru că nu și-au onorat datoria de a duce coliva și a da de pomană. Unii chiar cred cu tărie că morții vor în perioada respectivă să mănânce mâncarea lor preferată și să bea berea pe care o beau odată. La început mă uimea să aud asta, însă acum mă amuză. Iar în ceea ce privește frica de pedeapsă divină, parcă îl și văd pe Dumnezeu cu catastiful: „bă, care n-ai dat pomana? chiar dacă era covid, chiar dacă erai bolnav, o să te duci în iad!” De ce fac această paranteză, pentru că nu știu unde ar mai putea încăpea superstiția în ceea ce privește această activitate laborioasă care este scrisul. Mi-l imaginez altfel pe Dumnezeu, Îl văd ca având o cuprindere infinită și, așa cum ni s-a transmis istoric, prin izvoarele atât de vii și regenerabile ale Evangheliei, Îl văd ca fiind lumină, speranță și iertare, vindecare. Totul este să-ți depășești orgoliul liberului arbitru, putere pe care tot el ne-a dat-o, și să-l cauți. Să-i telefonezi cât mai des cu gândul și rugăciunea ta. Nu doar la nevoie sau când pentru unele aspecte fizice este prea târziu, ci preventiv. Să te rogi preventiv, fiind în conexiune permanentă, dacă nu prin cuvânt, prin gând. Să-ți umpli mintea cu Dumnezeu, cum spune Norman Vincent Peale în minunatele sale cărți. Am făcut această paranteză pentru a te convinge, fără ca tu să mi-o fi cerut, că nu consider „credința primitivă (bazată pe rămășițe ale animismului și magiei) în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice etc.” ca jucând vreun rol în viața mea. Unde cred eu că s-a produs la noi acest mixt de superstiție și religie. Cineva a vrut să o folosească, într-o etapă superioară celei reprezentată de superstiții, în interesul religiei. De exemplu: „Dacă nu vii la biserică, îți va merge rău!” Sau: „Dacă nu dai de pomană să nu te aștepți la ceva bun de la viață și de la ceilalți!” Dar am auzit că sunt cazuri de scriitori foarte ancorați în superstiții. Le văd mai degrabă ca pe un joc.

Dar apropo de venirea mea la București. Mergeam cu mijloace de transport și vedeam oamenii făcându-și cruce. Nu vedeam nicio biserică și mă uitam nedumerit în jur. Așa s-a născut un scurt poem din anul 2011, pe care l-am cuprins în volumul Secretul secretelor: „La București/ Oamenii bat cruci grăbite/ Ba din gura metroului/ Ba din autobuz/ Dar de pe stradă; Ani a trebuit să stau/ Pe aceste locuri/ Să descopăr că/ Erau bisericuțe ascunse/ După blocuri.” (Revelație). Nu mă gândeam atunci că mai târziu voi scrie un roman în care voi aborda, printre altele, tema bisericilor translate de inginerul Eugeniu Iordăchescu. Așa a căpătat și poezia o valență mai profundă, căci comunismul, iată, a avut un efect diferit asupra oamenilor, i-a făcut să creadă și dincolo de vizual. Ei știu că după blocurile de beton, mai ales în zona Piața Unirii, există biserici. Un lucru și mai important este că sunt destui oameni care trecând prin zona Sfânta Vineri, se roagă și se închină, știind că acolo a fost o biserică. Dar mai mult, nu doar la amintirea clădirii se închină ei. Sunt destui care nici nu au apucat să o vadă. Ea a fost dărâmată în iunie 1987. Lumea știe însă că puterea unei biserici este cu mult mai presus de partea ei materială. Iată unde am ajuns de la întrebarea dacă am superstiții atunci când scriu.

Ei bine, criza de inspirație e cu totul și cu totul altceva. Cred că este un fenomen natural în viața unui om care scrie. Dar am atenuat această criză din momentul în care m-am apucat de scris jurnal. Dacă până atunci poate intram în panică în lipsa unui subiect de scris, ei bine, scrierea jurnalului te face să nu ai astfel de temeri. Scrii zilnic și nu ai sentimentul că ești în criză. Desigur, poți fi în criză de inspirație și la jurnal. Poate mai degrabă să trăiești un sentiment de inutilitate a scrisului. Dar nu poți să nu scrii. Compoziția acestui tip de scris este tehnică. Chiar dacă ai stat toată ziua în pat, tot ai ce scrie: „Azi am stat toată ziua în pat și n-am făcut nimic. Dar m-am gândit la nu știu ce și la nu știu cine. Am simțit nu știu ce, mi-am amintit de nu știu cine.”. Și se face o pagină. Ți-ai făcut „pașii” sau antrenamentul la scris. Tu cum procedezi la Istoria literaturii române de la începuturi? Câți „pași” zilnici faci? Câte calorii arzi?

Cât despre inspirația poetică, am avut o nedumerire atunci când n-am mai putut scrie poezii, dar am luat-o ca pe o vindecare afectivă. Am înțeles foarte clar că acea perioadă s-a încheiat și dacă voi mai scrie vreodată poezii va fi altfel. Mă miră capacitatea unor oameni de a scrie poezii pe tot parcursul vieții. E ceva nevindecat acolo. Nu cred că aș putea, numai dacă aș fi rănit din nou. Poezia este o creație foarte interesantă. Ea trebuie să aibă și o parte cognitivă, care dă formă limbajului de un anumit tip, adică mai plin de conținut, ca un obiect mic, dar foarte greu. Apoi are emoție, care parcă învăluie acel „obiect” mic și greu printr-o aură translucidă. Și are o parte omenească, ceva care provine din ce este omul care scrie și care se identifică în modul cel mai original cu existența lui unică. Metalimbajul poeziei rezidă din aceste întâlniri misterioase de factori. Este ceva între implicit și explicit poezia, ca prietenia. Așa că atunci când m-am stabilizat emoțional, mi-am pierdut „inspirația”, care până atunci era rodul unei căutări a expresiei emoțiilor reprimate cândva. Mai cred că singurătatea este unul din motoarele poeziei. Mă refer la cea profundă, nu musai la cea fizică. Dacă cea fizică este spațiul poeziei, cea afectivă este esența.

La roman e altceva. Se impune să scrii despre lucruri pe care le cunoști. Criza poate fi adusă de refuzul de a scrie ceva ce ai mai scris. Unii n-au această problemă și cum bine ai remarcat scriu toată viața aceeași carte în forme diferite. Recirculă aceleași idei, cum bine a spus cineva care a citat pe altcineva, care, la rândul lui, s-a inspirat de la altcineva.

                                                                                                            15 martie 2026

Post-ul Erau bisericuțe ascunse după blocuri… apare prima dată în Literatura de azi.