Flaviu George PredescuÎn viața unui om sunt mai multe tipuri de examene, unele formale și altele informale. Care a fost cel mai dificil examen pe care l-ai dat? Dar cel mai greu test psihologic? (F.G.P)
*
Cu siguranță, primul, cel mai interesant examen pe care l-am dat a fost Bacalaureatul. Atunci mi-am arătat pentru prima dată puterea motivațională. Dar să rămânem puțin în sfera examenelor „la propriu”. O decizie pe care simt nevoia să o clarific cu ocazia acestei cărți. Totul a început de la înscrierea mea la învățătoarea nepotrivită. Am mai scris asta și la începutul cărții. Acest aspect este unul fundamental în evoluția mea ulterioară. Nu ne-am potrivit, și basta. Poate alții s-au potrivit cu stilul și firea ei, dar eu, nu. N-am niciun fel de prejudecată față de statutul învățătorului care nu are copii, dar evaluez că anumiți sau destui dascăli care nu au și propriii copii, pot avea minusuri, mai ales în ceea ce privește empatia. Cred că privit ca un factor educabil, copilul este o „marfă” care trebuie prelucrată, pentru a fi livrată societății. Îmi aduc aminte de personajul lui Barbu, din Groapa, Marin Pisică. Acela era un măcelar empatic. În cazul unor cadre didactice violente sau doar agresive din punct de vedere verbal, în perioada școlii elementare, efectul poate fi unul devastator, atât psihologic, dar și ca performanță școlară. Subliniez încă o dată că nu mai am resentimente față de învățătoarea mea și nici că a fost ceva deosebit de grav, dar stilul și firea acesteia au fost decisive în felul în care am evoluat. Apoi situația de acasă. Știu, mai sunt nenumărați care au trecut prin asta. Mă refer la situația în care ești îngrijit de un frate cu câțiva ani mai mare. Așa am ajuns, după părerea mea, să nu fiu un școlar performant. Ar trebui să ne raportăm la generațiile noastre de școlari în anii ‘80, la grămadă. Tu începând școala la începutul anilor ‘80, iar eu la finalul lor, în 1988. Așa că o mai spun eu o dată: nu am fost un elev merituos, cu toate că am pornit bine și veneam după o grădiniță foarte bună, unde avusesem o educatoare, pe doamna Ileana, blândă și de treabă. Ea avea doi copii, cam de vârsta mea, iar acest lucru, după părerea mea, conta în felul în care se raporta la „marfa” ei educabilă.
Un prim și adevărat examen pe care l-am trecut, fără voia mea, a fost când prin a doua sau a treia, s-a format o nouă clasă din cei care nu erau atât de performanți, printre care mă număram. Evaluându-mă cu ochii de astăzi, pot trage concluzia că eu pierdusem „trenul”, mai ales din considerente emoționale și organizatorice. Sensibilitatea mea a pierdut lupta cu agresivitatea de la școală și de acasă. Nu mai vorbesc de aspectele care țin de îndrumare. Dacă la școală îndrumarea era de tipul „hai cu turma”, acasă, un copil, fratele meu, pe care îl rog să nu se supere și cu care am o relație foarte bună în prezent, făcea ce știa și ce putea face un preadolescent parentalizat. În partea a doua a zilei, maică-mea se străduia să mă ajute. Mi-l aduc aminte amuzat pe taică-meu, care a încercat să mă ajute la calcule, cum nu avea răbdare. Mă speria, tresăream la reacțiile lui, strângea din dinți, vorbea printre dinți. Or, aceste metode involuntare nu se potriveau cu firea mea. N-aș vrea să rămână impresia că dau vina pe toți cei menționați. I-am iertat și sper că și ei mi-au iertat stângăciile și greșelile. Vreau doar să subliniez că, în procesul meu de vindecare, am găsit și anumite explicații. Poate e doar o formă de raționalizare, ca mecanism de apărare al eului și poate doar am fost un copil căruia îi plăcea prea mult joaca, mai ales fotbalul. Să nu uităm că fotbalul este până la urmă un joc, deci un fel de joacă, dar cu anumite reguli clare. Astăzi, el a fost transformat într-o industrie, iar la nivel de copii, a fost transformat într-o industrie de așteptări parentale și de visuri exagerate, orientată spre o formă de competiție dureroasă și cronofagă. Cât de bine ar fi să ne mai relaxăm și să ne uităm din nou la fotbal ca la o joacă. Joaca aceasta a dispărut din fața blocului, de pe maidan, din curțile școlii și s-a mutat pe terenuri cu nocturnă, care au pe margine părinți tensionați și cu foarte multe așteptări. Fotbalul era o joacă simplă, cândva, care se încheia la căderea nopții. De ce am făcut divagația asta spre fotbal? Pentru că el a însemnat o formă de examen foarte importantă în copilăria și preadolescența mea.
Așa am ajuns ca după gimnaziu, între 1992 și 1996, care a reprezentat o perioadă foarte frumoasă a vieții mele, cu rezultate bune la științele umane, dar slabe și foarte slabe la cele exacte, să dau examen la un liceu cu profil sportiv, la Sebeș. A fost și n-a fost o idee bună. Bună, pentru că ai mei m-au lăsat să-mi fac damblaua. Voiam, în primul rând, să plec de acasă, oriunde, numai să plec și apoi să fac fotbal. Prima dată am vrut la Deva, însă ei nu aveau și secție de fotbal. Deva era oarecum aproape. Așa am mers până la celebrul liceu cu profil sportiv de acolo, dar ei ne-au explicat frumos că nu au și secție de fotbal. Eram hotărât să plec, ce mai. Parcă îi și văd pe ai mei, ca printr-o ceață, îmbrăcați frumos, însă nu reușesc să le mai deslușesc chipul, doar li-l intuiesc și li-l potrivesc pe cel de acum, întinerindu-l.
Așa am ajuns la Sebeș. Am trecut examenul de admitere, cu o notă foarte mare la limba română și una mai micuță la matematică, dar înainte am dat probe sportive. O probă de precizie tehnică era aceea în care trebuia să șutezi de pe la 25 de metri, iar mingea să cadă după linia porții. O alta consta în a juca fotbal și cred că mai era și una de rezistență. M-am apucat de exersat la Rădești, în satul bunicilor, pe terenul de fotbal. Iar când am dat probele m-am dus cu tata. Îl și văd, tot așa, vag, pe marginea terenului cum se uită concentrat, iar eu am ratat prima lovitură, apoi le-am transformat pe aproape toate celelalte, dintre care una a fost bară-gol. Din câte îmi mai aduc aminte se puncta dublu. La meciul-test, țin minte că, deși am jucat destul de bine, un jucător foarte talentat mi-a dat mingea printre picioare chiar în momentul când ne aflam în dreptul tatălui meu, și asta m-a făcut să mă iau cu mâinile de cap. În replică, am vrut să-l faultez, dar am renunțat.
Din fericire (sau din păcate?) experiența mea la Sebeș a fost una de scurtă durată. Internatul arăta deplorabil. Era încropit într-o casă de la drumul principal, aflată exact la intersecția drumurilor naționale 1 și 7. Parcă mai aud încă scârțâitul frânelor de la nesfârșitele tiruri. În timpurile dinaintea autostrăzilor, acele drumuri erau arterele României, recunoscute pentru traficul intens, iar ele se întâlneau chiar în fața internatului nostru. Stăteam într-o cameră cu tavan din lemn și, prin golurile dintre scânduri, se vedea cerul. Cred că era o spărtură și prin pod, altfel nu-mi explic. Mama este marcată și azi de mărturisirea elevului care eram, cum că de la mine din pat se vede cerul de toamnă.
În vara anului 1996, practic înainte de a începe liceul, m-am accidentat grav. Eram la Luncile Prigoanei, în Munții Șureanu, parte a Munților Sebeșului, unde liceul avea o bază de cantonament. Antrenorul și profesorul nostru, un om deosebit, a vrut să mă testeze mijlocaș stânga. Cei care au jucat sau se uită la fotbal știu că, dacă ești dreptaci și joci pe partea stângă, va trebui să faci o răsucire de trunchi pentru a putea pasa, prelua sau șuta. Astfel că la primul meci pe terenul din vârful munților, unde în vecinătate era și Piscul Durerii, s-a pornit o ploaie mocănească. Eu nu eram obișnuit să joc pe stânga. Piciorul mi-a alunecat pe minge, de la ploaie, și dus am fost. Am făcut o entorsă severă, cu dureri puternice și, în loc să fiu trimis acasă, am rămas în cantonament. Nu mi s-a aplicat niciun tratament. Așa erau vremurile atunci. Nu existau nici resursele materiale, d-apăi mobilitatea din zilele noastre. Drumurile erau de pământ, iar leacurile medicale sau vitaminele, la nivel de copii și juniori, o glumă.
Am ratat atât cantonamentul din august 1996, cât și primele meciuri din campionatul care începuse după vreo lună. La mult timp după accidentare, simțeam încă înțepături puternice în glezna stângă. Ca să nu mai lungesc vorba, m-am transferat din trimestrul 2 la Cugir, dar la Liceul Industrial nr. 2, care peste ani a devenit „I.D. Lăzărescu”. Am mers acolo de dragul unui foarte bun prieten, Dragoș Popa. Și tot acolo mi-am făcut alți doi prieteni buni. Chiar dacă ne vedem extrem de rar, știm unii de alții și ne considerăm prieteni pe viață.
La 2, cum i se spunea liceului, experiența mea școlară a fost catastrofală. Patru ore de matematică, patru de fizică sau materii tehnice ca Studiul materialelor m-au înlănțuit în nenorocire. Situația mea școlară nu era deloc îmbucurătoare, ba din contră. În aceste condiții, agresivitatea la care fusesem supus în copilărie s-a recompus în mine și am început să devin la rândul meu agresiv. E drept, de cele mai multe ori în legitimă apărare. Cei care au trăit acele vremuri știu că nu îți lua mult să ajungi la o bătaie, motive se găseau.
Mergeam la discotecă, atât vinerea, cât și sâmbăta. Aveam mereu masă rezervată, la Paradis, în Cindeni, un cartier al Cugirului. Toate acestea s-au întâmplat pe parcursul anului 1997. Tot atunci, în vară, taică-meu a aflat că se dau diferențe și m-aș putea transfera la Colegiul Național „David Prodan”, celălalt liceu al Cugirului, dar cu profil uman. Așa că m-am pus pe treabă și, într-un final, am intrat. Acest lucru mi-a schimbat radical viața. Chiar dacă la început am suportat anumite umilințe, să ajung acolo a fost un pas decisiv. În 2000, când am susținut examenul de bacalaureat, am luat peste 9. Am învățat. La limba română am luat 10 la oral și 9.40 la scris.
Dintre cele formale, aș pune ca ultimul și cel mai important examen, pe cel din 2014, de admitere la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității din București. Această experiență, cu adevărat, mi-a schimbat viața. Eram prea izolat și voiam să fac altceva, să-mi schimb viața. Și mă gândeam fie la Facultatea de Jurnalism, fie la cea de Psihologie. Așa am apucat pe acest drum.
P.S. 1
În anul 2000, la finalul clasei a XII-a, am avut un conflict cu profesoara de franceză. Am fost total nevinovat, pentru că m-a confundat și mi-a cerut să părăsesc ora, iar eu am refuzat. S-a ajuns pe la direcțiune, cu colegi chemați să spună cum a fost. Două colege, dintre care una a fost Claudia Petrușel, care a plecat dintre noi în anul 2005, mi-au luat apărarea. O alta, cu care nu aveam o relație bună, a confirmat teoria potrivit căreia în psihologia socială te acuză și te apără cine nu te aștepți. Vreau însă un lucru să adaug prin intermediul acestui post-scriptum. Profa de franceză, cu iz de soprană, nu s-a lăsat și a presat conducerea școlii să mă sancționeze. Așa că, la presiunea ei, s-a pus problema transferării mele la Colegiul „Horia Cloșca și Crișan”, din Alba Iulia. Asta chiar ar fi reprezentat un record. Dar mai era puțin până la absolvire și, deși nevinovat, am scăpat doar cu nota scăzută la purtare.
P.S. 2
Am scris acest text curajos, abordând un subiect destul de dureros pentru mine, ca etapă de viață. Este o mărturie longitudinală, în cel mai științific mod în care arăt, pe sau cu propria piele, cât de mult contează ce sădești la începutul școlarității și cum te raportezi la elev, atât la școală, cât și acasă. Altminteri să mai tot fie elevi ca mine.
București, 10-11 aprilie 2026
