Flaviu George PredescuCare a fost autorul (scriitor sau critic literar, român sau străin, clasic sau contemporan) determinant pentru modul propriu de a scrie și a gândi? Când a fost acest punct de inflexiune în biografia intelectuală personală? (D.C.-E.)
Din păcate sau din fericire n-am avut un astfel de model atunci când m-am apucat de scris. La mine acest lucru a venit în mod atipic, poate, căci în sfera scrisului și a cititului m-am imaginat de la cele mai fragede vârste. De pildă, în clasele I-IV făceam cărți și reviste, dar mă preocupa în primul rând forma. Desigur, ele conțineau și mesaje scrise și mi se părea fascinant ca ceva făcut de tine să conțină un mesaj scris. Acum aș putea găsi niște explicații la toate acestea. Eu am prins clasele primare în perioada 1988-1992. Practic în cel de-al doilea trimestru al clasei a II-a eram deja trecuți prin Revoluție. Tatăl meu, Constantin Predescu, era pe atunci un mare cititor de ziare. Știu că avea și abonament la Adevărul, la care scriau în acele timpuri Dumitru Tinu, Bogdan Chirieac, Cristian Tudor Popescu sau mai tânărul Val Vîlcu. Cine s-ar fi gândit că într-o zi o să fac emisiuni împreună cu Bogdan Chirieac, cum au fost cele în care l-am intervievat pe George Maior, la DCNews, de exemplu? Sau că o să scriu analiză politică la DCNews, așa cum am intrat în „viața” site-ului, în perioada 2015-2017.
Să ne întoarcem la literatură și la mentori. Nu am avut. Nu dintre cei contemporani. Când m-am apucat eu de scris, prin 1993, eram cu mult înaintea apariției internetului pe scară largă și nu știam, de pildă, de existența lui Aurel Pantea, ca să dau un exemplu la întâmplare. Primul scriitor contemporan pe care l-am văzut de aproape a fost poetul Gheorghe Dăncilă, din Alba Iulia. El a venit la noi la liceu și a prezentat un volum de versuri care se numea Scara la cer. Mi s-a părut interesant demersul și am fost printre cei care l-au cumpărat. Iată că se citea de mic în mine cumpărătorul de cărți care aveam să devin, pentru că îți mărturisesc, dragă Daniel, că și acum, în zilele noastre, nu trece o lună fără ca să fi alocat minimum 400-500 de lei pe cărți. Iar Roxana, cititoare de cursă lungă, mai ceva ca mine, mă felicită când fac achiziții. Mai demult, când eram la începutul relației noastre, am și postat pe Facebook ceva de genul: „Roxana mi-a spus astăzi: toți banii tăi se duc pe vin și pe cărți!” Știu că a stârnit multă simpatie și amuzament citatul.
Ei bine, îl mai știam pe scriitorul Ion Mărgineanu, din Alba Iulia. Pe care îl vedeam pe la manifestări culturale și comemorative, dar nu îmi căzuse în mâini nicio carte scrisă de el. Cu amândoi, cu domnii Mărgineanu și Dăncilă, am devenit în 2012 coleg în Uniunea Scriitorilor, filiala Alba-Hunedoara.
Aspectul acesta cu citirea contemporanilor n-a fost atât de încurajat în vremea copilăriei mele. Nu am fost departe de generațiile de astăzi, dintre care numeroși copii cred că toți scriitorii sunt morți. Auzisem de contemporani ca Ana Blandiana, despre care mai târziu am aflat că se numește Otilia Coman și că are ca pseudonim numele satului mamei sale, care se află peste dealurile Cugirului. Despre satul Blandiana știam, probabil tot înainte de a ști de doamna Coman. Apoi, sper să nu greșesc, dar mare lucru dacă nu am auzit de Nicolae Manolescu mai întâi ca om politic, apoi ca literat. Pentru că ne întoarcem iarăși la vârsta mea din perioada 1992, de exemplu – clasa a IV-a. Când ar fi trebuit să aud de domnul Manolescu? Probabil în liceu, nu? Păi până în 1996, când am început liceul am auzit de nenumărate ori despre PAC și simbolul partidului care era mărul. Taică-meu, care a profesat și încă profesează la data scrierii acestor rânduri jurnalismul, își aduce aminte de Nicolae Manolescu în campanie electorală, la Cugir și cum la conferința de presă a pus mere pe masă, transmițând astfel un mesaj.
Cred că și de Alex Ștefănescu am auzit mai întâi într-un context în care exprima opinii politice, mai degrabă decât literare. Așa că iată, dragul meu Daniel, cum, deși nu am avut îndrumători literari contemporani, fiind mai mult autodidact, am auzit de așa mari personalități literare, pe care știu că și tu le-ai prețuit și le prețuiești mult (mă refer la Nicolae Manolescu, Ana Blandiana sau Alex Ștefănescu) în contexte politice. Dar am recuperat mult.
Îndrumători clasici mi-au fost Victor Hugo și Thomas Hardy, pe care i-am citit cu admirație și din care am copiat expresii pentru a le putea împrumuta în scrierile mele.
Odată cu venirea mea la București, încep să aud de tine și să te citesc. Aveam deja 26 de ani. Tot de-atunci, intrând în universul României literare îl citesc constant pe Nicolae Manolescu. Dar primul critic de care am auzit, în calitatea lui de memorialist, a fost Eugen Simion, căci printre cărțile bibliotecii tatălui meu era și Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnalul parizian al unei personalități pe care aveam s-o întâlnesc și cu care să schimb niște vorbe. De exemplu, pe Eugen Simion l-am cunoscut la Biblioteca Centrală Universitară, la un eveniment, pe vremea când nu lucram încă acolo, prin 2016. S-a pus problema să-l duc cu mașina acasă, dar nu știu ce a apărut și l-a dus altcineva. Cred că am fi avut o discuție interesantă. Iar ceva mai târziu, în debutul lui 2019, pe când eram colaborator al Muzeului Național al Literaturii Române, am moderat un eveniment la care a fost invitat să vorbească. Am și o fotografie foarte frumoasă chiar din timpul discuțiilor, în care domnul Simion este foarte atent la ce spun. Pune la socoteală că eu pe vremea aceea aveam deja o vechime în buna relație cu Nicolae Manolescu, pe care îl vizitam frecvent la Uniunea Scriitorilor și cu care am ieșit la vreo două-trei cine și niște prânzuri. Ce vremuri! Nu le idealizez, dar mi se pare că poartă în spiritul lor niște momente de înrămat. Și le-am și înrămat, le înrămez și acum, împreună cu tine, prin cartea pe care o scriem, prin consemnarea amintirilor care sunt încă proaspete și clare.
Astfel, din punct de vedere literar, domnul Manolescu și cu tine ați devenit pentru mine ceea ce în psihologie se numește supraeu. În psihanaliza freudiană, instanța morală și critică a personalității, care reprezintă interiorizarea normelor, regulilor, valorilor sociale (aici literare) și idealurilor. Acționează ca un „cenzor” inconștient, pedepsind Eul prin vinovăție sau rușine atunci când regulile nu sunt respectate, fiind opus Sinelui (instinctelor). Mai simplu spus, ați devenit, fără voia și știrea voastră, modelul de exigență literară al unui om care scrie. Culmea, deși au fost momente în viață când puteam să fiu complexat pe termen lung, am învins complexul prin recunoașterea valorii celuilalt, și nu prin comparații inutile ori prin frustrare.
Și ca să fiu total cinstit cu istoria personală, pasul spre a publica literar l-am făcut datorită lui George Maior. Am mai povestit asta de multe ori, încât până și eu m-am săturat, darămite cei care citesc a nu știu câta oară. Unde am greșit? Când am amestecat lucrurile. Eu traversam, premergător publicării primului meu volum de versuri, o perioadă nefastă politic, deși eram cel mai tânăr consilier județean, deși lucram la Senat, cu carte de muncă, începusem să fiu marginalizat politic pentru că felul meu de a fi deranjase un personaj negativ care, după o cădere politică, reușise să revină. Trăiam încă la Alba Iulia. Vorbim acum despre anul 2005. Așa că simțeam că nu va fi „a bună” cu viitorul meu. Și atunci, deși George Maior a fost cel care m-a încurajat să public, eu m-am grăbit, n-am dat poemele „în lucru” unei persoane avizate.
Spun doar pentru a înțelege contextul, filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor urma să se înființeze în anul următor, printr-un proiect de hotărâre la care am luat parte în calitate de consilier județean și pe care l-am susținut. Dar acesta este un subiect la care o să mă refer altădată, când vom aborda alt subiect. Și atunci, am amestecat lucrurile, pentru că am confundat o carte politică, așa cum a fost Început de drum, cea cu care debutasem în 2004, cu una literară – Răsfoindu-mi adolescența.
De ce spun că era important să ai niște repere ale unei infrastructuri literare, așa cum este o asociație scriitoricească? Pentru că ai fi avut, de exemplu, la cine să te duci să-ți ofere și o părere profesionistă sau cât de cât rezultată din niște exigențe. Or, vremurile de la începuturile anilor 2000 erau departe de ceea ce avem astăzi: filiale scriitoricești, concurenți ai acestora, pretendenți la statutul de scriitor, evenimente literare și parteneriate cu universități sau cu alte asociații, dezbateri. Pe atunci era ceva intangibil, un templu sacru: Uniunea Scriitorilor (de la București) care era într-o altă galaxie, din punct de vedere perceptiv și care în imaginarul multora, nu numai al meu, se confunda cu nume de legendă ale literaturii. Culmea, chiar și pe Mircea Dinescu, primul președinte al Uniunii de după Revoluție, l-am știut mai întâi tot datorită (sau din cauza?) implicării lui în politică.
Pe scurt, la primul volum publicat am amestecat lucrurile și a ieșit un talmeș-balmeș de plachetă, cu fotografii din viața personală, la final și cu multe „poezii” pe care astăzi nu le-aș mai publica. Dar acela eram eu atunci. Atât s-a putut, vorba cuiva. Lipsa reperelor clare, a îndrumării, a mentoratului și a unui simț mai dezvoltat al auto-cenzurii m-a pus în situația de a publica pentru a arăta că eu știu să fac și altceva și că pot fi și cu altceva în centrul atenției, în afară de politică.
Am greșit publicând atunci când încă nu știam cât de cât tainele literaturii, așa cum au greșit somități ca domnii Manolescu sau Alex Ștefănescu, când au încercat să facă politică în sensul clasic, bătându-se nu atât cu armele talentului și biografiei lor, ci cu armele convenționale existente în lupta politică. Altminteri, cred că toți intelectualii care vor să se implice în politică trebuie respectați și susținuți, atâta timp cât sunt de bună credință. Ei trebuie îndrumați să privească fenomenul politic în mod realist. Nici exagerat în rău, nici idealizat, de parcă cineva de sus, din Parlament, de la Guvern sau Președinție ar putea, apăsând pe un buton, să facă bine și totuși nu vrea. Politica și literatura seamănă foarte mult, dar nu trebuie confundate.
București, 14 mai 2026
