Ca în viață

Cum este construit un personaj literar central de către autorul lui, romancier? Și cum este el „de-construit” ulterior de către cititorul romanului, critic literar? Fără îndoială că fiecare prozator și orice critic literar au propriile „metode”. În ce constau acestea, în cazurile de față? (D.C.-E.)

De când am început să citesc, devorând cărțile care-mi plăceau, am avut o veritabilă fascinație pentru scriitori, creatorii acelor lumi literare în care pătrundeam pentru a le explora. Mai întâi i-am iubit pe prozatori, firește, mai apoi și pe poeți, dar și în cazul unora, și în al altora, era și rămâne o diferență decisivă, structurală, între creator și comentator. Primul are pentru mine un fel de aură, de halou, fiindcă fără el n-ar fi nimic. Paginile cărții ar fi goale sau pline cu rânduri-rânduri penibile dacă imaginația, capacitatea de invenție, puterea de creație, finețea și profunzimea psihologică, simțul limbii, inteligența artistică, cunoașterea în amănunt a mediilor sociale, construcția prin „etalare” a unor tipologii, ingeniozitatea compozițională și atâtea alte merite, calități și atribute ale creatorilor nu ar contribui la o (mare) creație literară. Fără exagerare, un creator puternic de roman poate fi comparat cu un demiurg – și am făcut comparația pe cont propriu, exact în ziua în care l-am descoperit pe Dostoievski, în vara lui 1988.

 Cu marii poeți e similar, dar într-o altă ordine de elemente ale unei experiențe de lectură și înțelegere. Dacă în proză sunt captivat de romanul realist, în poezie mă încântă mai cu seamă lirica modernistă. Proza realistă mă apropie de realitate, mă ajută să o cunosc și să o asimilez, pe când poezia modernistă mă „rupe” de lumea înconjurătoare și de regulile ei de funcționare, făcându-mă să intru în alte sisteme de referință. A scrie despre poezie este întotdeauna pentru mine dificil, fiindcă trebuie să găsesc de fiecare dată un alt limbaj critic pentru fiecare limbaj poetic; să descopăr noile categorii lingvistice, semantice și simbolice ale fiecărui creator liric și să le „explic” cititorului în termeni accesibili.

 Revenind la tema acestei runde: ca mulți alți cititori, am început prin a fi un ascultător de povești, adică – mi-am dat seama mai târziu – de istorii fără istoricitate și succesiuni de fapte senzaționale fără pic de verosimilitate. Sigur că-mi plăceau, la patru-cinci ani, poveștile acestea, cum îmi plăceau și desenele animate, cu Tom și Jerry care-și puneau reciproc bombe sub fund, săreau pe rând în aer, după care continuau alergarea unul după altul fără să fi pățit nimic. Dar eu atunci când cădeam și-mi juleam un genunchi pățeam ceva, mă durea, curgea sânge de acolo, mi se punea un tifon cu rivanol, apoi rana se închidea – astfel încât, cu tot dragul de povești și desene animate, am început să le privesc cu un ochi „critic” și să le pretind o anumită conformare la realitate. Cred că ultimele povești cărora le-am „cedat” (degajau prea mult farmec!) au fost 1001 de nopți și Cartea Junglei a lui Kipling; la a doua am fost fericit să am și filmul lui Disney, înregistrat de tata pe o casetă video, și văzut de atâtea ori, încât știam toate replicile pe dinafară. Dar cu tot geniul lui Kipling și al lui Disney, resimțeam acut nevoia unei proze care să-mi ofere nu o realitate fantastică, ci o „esență” de realitate; să nu mă îndepărteze de lume, ci să mă adâncească în ea; să nu ruleze personaje cu puteri nepământene și tigri care vorbesc cu lupi, ci oameni în carne și oase, cu viețile lor.

 Din această perspectivă, chiar și demiurgul adolescenței mele, Dostoievski, punea prea mult atipic într-un personaj, îl făcea prea complex, adânc, paradoxal, profund, excepțional, pentru ca acel erou dostoievskian să poată fi întâlnit pe stradă de mine, cititorul. Nu spun că era imposibil să-l întâlnesc pe prințul Mîșkin; dar era improbabil, fiindcă oamenii de obicei nu prea seamănă cu el. Resimțeam așadar diferența dintre literatura despre realitate și realitatea însăși, dintre lumea creației epice, literaturizată de autor, și lumea mea, a noastră, în care nu-l întâlnesc pe prințul lui Dostoievski niciunde.

Or, dacă în cazul poeziei moderniste „cer” liricii să vină cu această diferență, să-mi vorbească altfel decât oricine despre orice, în cazul romanului am început să „pretind” prozatorilor mai multă obiectivitate și mai puțin senzaționalism, mai multă verosimilitate și mai rare răsturnări de situații, finaluri mai triste, dar mai adevărate decât happy-end-urile din filmele americane. Dacă nici romanul realist nu ocolește asemenea minciunele frumos colorate și această cosmetizare a realității aspre, dacă și în proza realistă descoperim situații extravagante cu un băiețel jucându-se pe burta unui urs și răsfățat de o panteră, atunci unde vom mai găsi – cum voiam eu – esența realității, a vieții personale și sociale, și înțelegerea lor în profunzime? Tolstoi, Balzac, Flaubert, ori Rebreanu și Preda „ai noștri” au devenit autorii mei preferați, fiindcă personajele lor puteau fi „de-construite” în sensul în care ele fuseseră construite. Istoriile lor aveau și istoricitate, și încadrare socială, economică, politică, și vibrație spirituală. Vedeam printr-un personaj o societate, o lume, un timp istoric, o epocă, un mediu; iar istoria, care mă pasiona, o regăseam „ilustrată” de lumea literară nouă în care intrasem. Evoluția mea ca lector a fost deci, aș spune, firească, logică, organică, de la Dumas la Balzac și de la Jules Verne la Flaubert, ba chiar de la uriașul Dostoievski la Tolstoi, fiindcă structura și textura Romanului țin, pentru mine, de realism și de marii creatori ai personajelor și situațiilor „obișnuite”.

 Când am început să fac critică literară, am fost surprins, adesea, de pronunțatul deficit de verosimilitate al unor prozatori români, altfel, stimabili. Ei puneau, „turnau” în câte un personaj central tot ce citiseră ei, astfel că protagonistul ținea monologuri interminabile, fără vreo legătură cu intriga, era fie eroul absolut al romanului, fie victima supremă. Totul mi se părea – și chiar era – exagerat, forțat, lipsit de obiectivitate, verosimilitate, uneori și de logică. Mi-a plăcut mult G. Călinescu fiindcă, deși este un critic flamboaiant și un eseist scânteietor, în romane își pune salopeta de muncitor manual și creează cu o atenție distributivă personaje și scene realiste. Firește că se mai „joacă” și el cu un personaj precum Stănică Rațiu; dar romanul călinescian merge înainte, avansează inexorabil, întru totul verosimil, ca la Tolstoi, ca la Balzac, ca în viață.

Poveștile minunate precum în 1001 de nopți, toate romanele cartonate ale lui Jules Verne, desenele animate cu Tom și Jerry, chiar seria Star Wars, care m-a captivat, rămân acolo și atunci, în urmă, în imaturitatea înțelegerii mele. În inocența mea de ascultător, privitor și cititor. Ele au fost o secvență corelativă unei vârste magice, copilăria, care la un moment dat s-a încheiat. The End.