Daniel Cristea-EnachePe parcursul vieții noastre auzim multe, mai ales în relațiile interumane, despre trădare. Dacă ar fi să faci o evaluare a ceea ce a însemnat viața ta până acum, la ce concluzii ai ajunge? Ai trădat, ai fost trădat? Care sunt lucrurile pe care nu le poți ierta din ceea ce ți s-a întâmplat? Dar invers, există oameni care nu te-au iertat pentru ceva? (F.G.P.)
Mai în glumă, mai în serios, la ultima întrebare din tema aceasta atât de interesantă îți propun să-i întrebi pe ei, pe cei care nu m-or fi iertat pentru ceva ce oi fi făcut sau n-oi fi făcut. Pe vremuri, când mai polemizam și eu (cu naivitatea celui care crede că o polemică duce undeva, lămurește lucrurile, le clintește măcar), prietenii mă felicitau pentru formula mea de „iertare”, care suna în felul următor: „dacă te-am jignit/ supărat/ întristat, îmi cer scuze”; și lor li se părea de o ironie suculentă. Acel dacă îi făcea să se înece de râs, fiindcă venea după câte o „execuție” polemică destul de sadică făcută de mine, și care în mod evident îl jignise/ supărase/ întristase pe „adversarul” meu, iar scuzele mele păreau – poate și erau – pe cât de protocolare, pe atât de ipocrite. Cum am renunțat de mult la polemici, fiindcă sunt curată pierdere de vreme, pot spune acum că eram, da, ironic cu acel dacă, dar totodată și profund încredințat că „adversarul” merită o șansă. Chiar și atunci când în mod evident vrea să mă distrugă simbolic, să mă lichideze, cum se spune, „în efigie”, oricine merită o șansă să-și revizuiască atitudinea, comportamentul, modul în care mă privește și îmi vorbește.
I-am iertat pe toți cei care, de-a lungul traiectoriei mele biografice, au vrut (unii au și reușit) să-mi facă rău. I-am iertat pe toți cei care m-au trădat, m-au înșelat, m-au furat. De ce? În primul rând, fiindcă nu vreau să-mi încarc memoria și „gestiunea” psiho-morală cu faptele urâte ale altora, ci numai cu cele frumoase, pozitive, nobile, cu dragostea celor care m-au iubit și prietenia celor care m-au ales pentru a le fi prieten. Și preoții, și psihologii ne învață, din perspective diferite, că aceasta este atitudinea cea mai bună. Trebuie să țin minte binele care mi s-a făcut, nu răul, dragostea celui care m-a iubit, nu ura celui care m-a urât.
Dar orice aș scrie eu acum, pare că sunt the good guy, cel care evaluează, dă note altora, fiind pe un fel de piedestal moral și etic care îi dă o înălțime în raport cu cel evaluat. Or, eu sunt în același plan existențial și în același sistem de referință cu cel care mă urăște/ mă fură/ mă trădează, suntem într-un punct al vieților noastre intersectate, „colegii” unui moment biografic comun. Nu eu trebuie să-l evaluez ca trădător pe cel care mă trădează, ci un altul, aflat în exteriorul întâmplării în care eu sunt parte, să spun, „păgubită”. Dar se poate ști, din afară, cine trădează și cine este trădat, cine fură și cine este furat? Cel care știe totul este, pentru mine, Dumnezeu, nu numai Creatorul, ci și, cum spun naratologii, instanța omniscientă. Dumnezeu știe totul despre toți, deci și despre mine, deci și despre trădarea mea de către un altul.
Dacă iertarea îmi stă în puteri, fiindcă eu o dau celui care mi-a făcut rău (sau a vrut să-mi facă), judecata e în afara puterilor mele omenești. Fiindcă la o judecată trebuie să ai „dosarul” complet, și eu nu-l am. Eu nu pot să știu exact de ce m-a trădat cutare, ce motive a avut, ce traume sau drame o fi avut pe parcurs; eu nu am acces la toate coordonatele și detaliile vieții lui care l-au dus în această direcție. Eu îl pot doar ierta, nu și judeca.
Judecata o face Dumnezeu, din afara intersectării biografiilor noastre personale, ca o instanță atotștiutoare, perfect obiectivă și având neutralitate. Dumnezeu nu va greși în judecata Lui. El este singurul care poate judeca încâlcitele noastre vieți omenești. Îmi e de ajuns trufia de a crede că pot evalua și „judeca” literatura. Să mai judec și faptele oamenilor, fără să le cunosc prea bine viețile, ar fi excesiv.
Mă dau deci jos de pe piedestalul pe care întrebările tale, Flaviu, mă urcă involuntar; și-mi spun: chiar dacă am fost trădat, să văd, ca de obicei, partea bună a unei asemenea „afaceri”. Există, ca întotdeauna, o parte bună.
Astfel, e mai bine să fii trădat decât să trădezi, după cum e mai bine să fii furat decât să furi. Când trădezi, imaginea ta are de suferit; când ești trădat, pari victimă și devii simpatic. Când ești trădat, realizezi că ai fost un om cu încredere în alți oameni. Chiar dacă încrederea ți-a fost înșelată, dovedești, prin faptul că ai avut-o, că ești o fire deschisă, naiv-generoasă. Prin contrast, un ins hipercalculat care n-a fost trădat niciodată de nimeni dovedește că are calcule exacte și naivitate zero. Mie îmi place mai mult să fiu naiv decât hipercalculat; și când sunt naiv, asta e, îmi aduce Glovo la ușă un pachet cu trădare proaspătă.
Nu mai vorbesc de noblețea morală care se degajă din trădarea mea de către un altul, fiindcă ajung iar pe piedestal. Cezar devenise un tiran în toată regula, dar lumea pare să fi uitat, ținând minte numai replica lui îndurerată: „Și tu, Brutus?”. Simplul fapt că Cezar a fost trădat de Brutus îi conferă tiranului o mare noblețe morală, iar pe Brutus îl face nenorocitul nenorociților.
În istorie, unele trădări sunt adevărate acte morale. Sună exagerat, dar să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-ar fi trădat toți pe Ceaușescu în decembrie 1989. Un singur „terorist” fidel cu o mitralieră, în piața plină de revoluționari, pe 22 decembrie, ar fi făcut masacru. Ai observat, poate, că mai toți tiranii au obsesia trădării, sunt îngroziți că vor fi trădați, împușcați, otrăviți. Știu ei ce știu. Pe Ceaușescu l-au trădat Partidul, Securitatea, eșalonul doi, ba chiar unii din cercul zero al puterii. A sfârșit trădat de toți; și trădarea, care e rea, a fost în acest caz bună.
În sfârșit, să revin la cazul meu și la înțelegerea cu care privesc trădarea mea de către un altul. Ea are o parte comică, fiindcă îmi aduce aminte de o întâmplare funny cu Eugen Simion care l-a acuzat pe Valeriu Cristea de „trădare”, cum așa?, fiindcă Valeriu fusese la Editura Albatros, condusă pe atunci de Georgeta Dimisianu, să publice o carte. Iar E. Simion era certat cu Geta Dimisianu. Valeriu, care era timid, m-a luat și pe mine la o altă întâlnire la Editura Albatros, am fost împreună la Casa Presei Libere și, cum stăteam noi de vorbă cu doamna Dimisianu în biroul ei, sună telefonul fix (pe atunci nu erau telefoane mobile) și, la capătul celălalt al firului, era domnul Eugen Simion care îi propunea doamnei Georgeta Dimisianu să-i scoată o carte despre Preda. Ori că Valeriu nu mai era trădător, ori că devenise și Eugen Simion trădător peste noapte, cert este că am fost martor ocular la acest episod, care pare desprins dintr-o comedie a lui Caragiale.
Dar în relaxarea cu care privesc trădarea mea de către un altul este și o parte serioasă. Eu chiar cred că orice om trebuie să aibă liber arbitru, să nu gândească și să nu acționeze condus de altcineva și altceva decât propria conștiință. Pentru ca Dumnezeu să poată face judecata, faptele și deciziile noastre trebuie să fie ale noastre, nu ale Lui. Noi, oamenii răspundem de ceea ce facem.
Iar dacă apăr libertatea omului, cu deciziile și faptele sale, dacă, pentru mine, liberul nostru arbitru este garanția supremă a Divinității în judecata finală complexă și completă, atunci trebuie să includem și trădarea în libertatea omului de a face ce crede el. Până și cei mai credincioși, ca Petru, se leapădă de Învățătorul lor la cântatul cocoșilor, de frică, din neputință omenească, din neștiința de a ieși altfel din situație. Acum n-o să întind coarda și să m-apuc să-l reabilitez pe Iuda – dar vreau să spun că e ușor să condamni trădarea din cuvinte, în fraze cursive, stând cu laptopul în față, și e mult mai complicat să te pui în situația celui care a trădat. Or, eu am fost în situația celui trădat, nu și în a celui care a trădat.
Iată de ce am încercat cât am putut – inclusiv în acest text – să-l înțeleg pe bietul trădător generic. De iertat, eu l-am iertat. Vede el ce face și cum se descurcă la Judecata finală.
