Post-ul Am scris mereu ca un biet om apare prima dată în Literatura de azi.

(Profeţie)

***

Lui Dumnezeu: să-i iluminezi pe toţi oamenii. Începând
cu Skid Road.
Fie ca Vestul şi Washingtonul să se transforme într-un
loc mai nobil, plaza eternităţii.
Iluminează sudorii pe şantierele navale cu strălucirea
lămpilor lor.
Fie ca macaragiul să-ţi arunce braţele-n sus de bucurie.
Fie ca ascensoarele să scrâşnească şi să vorbească, să
urce şi să coboare pline de veneraţie.
Fie ca mila să pogoare asupra ochiului unde-i sălaşul
florii. Fie ca floarea hetero să fie dovada raţiunii de a fi
hetero-căutarea luminii.
Fie ca floarea homo să fie dovada raţiunii de a fi
homo-cutarea luminii.
Fie ca hetero şi homo să fie dovada luminii.
Fie ca Puget Sound să fie o izbucnire de lumină.
Mă hrănesc cu Numele tău ca un gândac cu o firimitură de pâine gândacu-acesta e sfânt.

(Psalm III)

Allen Ginsberg (3.06.1926 – 5.04.1997)

(poezii selectate de Odilia Roşianu)

(sursa foto: brainpickings.org)

Post-ul Nu mai sunt atâtea plăceri după care să tânjesc apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Trecerea liniştită a norilor peste lună apare prima dată în Literatura de azi.

Silvia Plath

Poetă dăruită și pasională. Soție pentru puțin timp. Mamă. A scris și a ars, în același timp. S-a sinucis la 31 de ani.

Povestea vieții ei, surprinsă în filmul „Silvia” (cu Gwyneth Paltrow în rolul titular) este cunoscută de majoritatea dintre noi. Cu siguranță însă, Silvia Plath și-ar fi dorit să ne aplecăm asupra poeziilor ei.

*

Din scrisori acasă

Mă întrebi de ce îmi irosesc viaţa scriind?

Găsesc vreo plăcere?

Merită?

Mai presus de toate, sunt plătită?

Dacă nu, atunci, care este motivul?…

Scriu doar pentru că

Există în mine o voce

Care nu se va linişti niciodată.

*

Oglinda

Sunt de argint şi exactă. Nu am prejudecăţi.

Orice văd înghit imediat

Aşa cum e, ne-nceţoşat de dragoste sau repulsie.

Nu sunt crudă, ci doar adevărată –

Ochiul unui mic zeu, în patru colţuri.

Aproape tot timpul mă gândesc la zidul opus.

Este roz cu picăţele. L–am privit atât de mult

Că-l cred o parte din inima mea. Dar el pâlpâie.

Acum sunt un lac. O femeie se apleacă spre mine.

Cerându-mi să-i spun cine e cu adevărat.

Apoi se întoarce spre acei mincinoşi: lumânările sau luna.

Şi văd spatele şi i-l reflectă cu credinţă.

Mă răsplăteşte cu lacrimi si cu agitarea mâinilor.

Sunt importantă pentru ea. Ea vine şi pleacă.

În fiecare dimineaţă faţa ei înlocuieşte întunericul.

În mine a înecat o faţă tânără şi din mine se ridică o femeie bătrână

Înspre ea, zi după zi, ca un peşte hidos.

*

La răscruce de vânturi

Orizonturile mă încercuiesc ca nişte vreascuri,

Înclinate, disparate, şi mereu nestabile,

Atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi,

Şi liniile lor fine aprind

Aerul, îl fac portocaliu

Înainte ca distanţele pe care le ţintuiesc să se evapore,

Şi îngreunează cerul palid cu o culoare soldăţească,

Dar se topesc, se dizolvă

Ca un şir de făgăduieli pe măsură ce eu înaintez.

Nu există viaţă mai înaltă decât firele astea de iarbă

Sau decât inima oilor, şi vântul

Curge asemenea destinului, încovoind

Totul într-o singură parte.

Îl simt încercând

Să-mi soarbă în pâlnia lui căldura.

Dacă le dau prea multă atenţie rădăcinilor

Ierburilor de aici, ele m-ar ispiti

Să-mi albesc oasele printre ele.

Oile ştiu bine unde sunt,

Aşa cum pasc în norii lor de lână murdară,

Cenuşii ca şi vremea.

Crăpăturile negre ale pupilelor lor mă ştiu bine.

E ca şi cum aş fi zvârlită în spaţiu,

Un mesaj subţire, prostesc.

Ele stau travestite în bunici,

Peruci numai cârlionţi şi dinţi galbeni

Şi behăituri aspre, pietroase.

Ajung la urme de roţi, şi apa

Limpede ca şi singurătăţile

Care-mi curg printre degete.

Praguri găunoase de la un fir de iarbă la altul;

Urciorul, pervazul şi-au ieşit din țâțâni.

Despre oameni aerul doar

Îşi mai aminteşte câteva silabe răzleţe,

Le repetă ca pe un geamăt;

Piatră neagră, piatră neagră.

Cerul se sprijină pe mine, pe mine, singura dreaptă

Aici printre toate aceste orizontale.

Iarba se bate deznădăjduită cu capul de pământ.

E prea firavă

Pentru o viaţă în asemenea tovărăşie;

Întunecimea o înspăimântă.

Acum, în văile înguste

Şi negre, ca nişte pungi, luminile casei

Licăresc palid ca nişte bani mărunţi.

(sursa foto: brainpickings.org)

Post-ul O voce care nu se va liniști niciodată apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Sunt un cheag de vise apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Momentul devenirii apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Sufletele sunt ideile lui Dumnezeu apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul E în tot ce-i profund apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Slava se câştigă şi fără de a scrie apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Şi poate nimeni nu îmi va spune adio apare prima dată în Literatura de azi.