Autorul Zilei

Şi poate nimeni nu îmi va spune adio

 

Sunt o parte din tot ceea ce am găsit pe drumul meu.”

Alfred Tennyson (6.08. 1809 – 6.10. 1892), cunoscut şi ca Lordul Tennyson, a fost cel mai renumit poet englez al perioadei victoriene. Este al patrulea copil dintr-o familie cu 11 frați (primul copil nu supraviețuiește); tatăl său, un cleric cultivat dar dominat de alcoolism și grave probleme de personalitate va deveni cauza nefericirii copilăriei sale din Somersby, ceea ce îl va motiva pe Alfred să scrie primele poezii încă de la 5 ani.

La Colegiul Trinity, Cambridge, leagă o prietenie profundă cu Arthur Henry Hallam, care se va îndrăgosti de sora sa, Emily. În vara anului 1830 cei doi tineri sunt implicați într-o mișcare a revoluționarilor care doreau răsturnarea regelui spaniol.

La începutul anului 1831, în urma decesului tatălui său, studentul Tennyson este obligat să părăsească Universitatea, înainte de a-și lua diploma, fiind obligat să își ajute familia. Refuză ofertele bunicului său de a lucra în parohie, hotărât că viitorul său este legat de poezie, trăiește modest dintr-o rentă de 100 de lire, din partea unei mătuși.

Afectat de moartea bruscă a prietenului său Hallam, încătușat de sărăcie și speriat de posibilitatea de a moșteni gena paternă a bolii mintale, tânărul Tennyson urmează câteva perioade de ședințe hidroterapeutice pentru a scăpa de dependența de alcool și tutun.

În 1850 publică volumul “In Memoriam”, devenind cea mai puternică voce poetică a epocii victoriene, ceea ce îi asigură titlul de “Poet Laureat”. După o perioadă de 17 ani de logodnă, cât a durat și scrierea celui mai mare poem dedicat prietenului său, scriitorul se căsătorește cu Emily Sellwood.

În 1883 este înnobilat după ce refuzase de câteva ori titlul în favoarea fiului său cel mare. Printre prietenii lui se număra și Charles Dickens, devenind nașul unuia dintre fiii acestuia. . Alături de regina Victoria și Gladstone, a fost considerat una dintre cele mai importante personalități în viață ale acelei epoci.

*

Trecând de barieră

Va fi-n amurg, luceafărul pe cer,
Și-un glas mă va chema din depărtare;
Nu se va-auzi suspin pe debarcader
Când velele voi ridica pentru plecarea mare,
Asemeni mareei care se mişcă de parcă ar dormi,
Prea îndeajunsă sieşi de-atâtea zgomote şi spumă,
Şi care, venită din adâncurile-albastre şi
Fără margini, se-ntoarce acum acasă, în abisul mumă.
Crepusculul şi clopotul de seară,
Şi, apoi, cea din urmă întunecare!
Şi poate nimeni nu îmi va spune adio, bunăoară,
Şi poate nu vor fi nici lacrimi în ora de-îmbarcare;
Deşi marele talaz mă va purta departe, împins de alizeu,
De acest timp şi de acest spaţiu, spre cerul de opal,
Eu sper să văd faţa celui care va fi Pilotul meu,
Când voi fi trecut dincolo de bariera de coral.

 

*

Doamna din Shalott

Pe râu de-o parte și de alta stau
Câmpuri prelungi de orz și de secară
Care-mpânzesc pământul și-ntâmpinaă cerul
Prin câmp trece un drum întins
Spre prea înaltul Camelot
Și-n sus și-n jos trec oamenii
Privind spre crinii unduitori
Spre insula de dedesubt
Spre insula Shalott

Sălcii albicioase plopi unduitori
Subtile adieri respiră și-nfioară
Valul apei ne-ntrerupt
Spre insula ce o-nconjoară
Unduind spre Camelot
Patru ziduri cenușii cu patru turnuri
Privind spre-ntinderea de flori
Cum insula tacută o-mpresoară
Pe Doamna din Shalott

Doar secerătorii harnici
Prin orz unduitor
Aud voiosul fremătat
Al râului sclipind curat
Din turn spre turn la Camelot
Dar la-noptat secera tace
Sub stive de orz vânturate
Ascultând șoptesc :”E zâna”
Ea, Doamna din Shalott

Acolo țese zi si noapte
Vrăjită pânza-n vii culori
Aude-o șoaptă ce străbate
Spunând ca un blestem se-abate
Dacă rămâne să privească
Spre Camelot
Dar de blestem nu vrea s-audă
Și țese ea necontenit
Și nicio grijă neavând
Ea, Doamna din Shalott

Trecând prin dreptul oglinzii care-i
Stătea alături an de an
Umbre-ale lumii îi apar
Și vede drum apropiat
Spre Camelot întortochiat
Și câteodat’ în străvezime
Vin cavaleri doi câte doi
Dar ea n-avea niciunu-n suflet
Ea, doamna din Shalott

Da-n pânza ei se bucura
Sa țeasă vedenii din oglindă
Adeseori în nopți tăcute
O-nmormântare luminată
Și muzica curgea spre Camelot
Ori dăți când luna se ivea
Veneau doi miri alăturea
„Silă mi-e acum de umbre” ea spunea
Ea, Doamna din Shalott

Aproape de a ei odaie
Prin unduiri de orz călare
Străluce soarele prin frunze
Aprinde-armura ce scânteie
A mândrului Sir Lancelot
Un cavaler al crucii care
Îngenunchiat pe veci domniței
Al cărei chip sclipește aievea pe scutul său,
În lanul auriu aproape de Shalott

Fruntea măreață strălucea in soare
Potcoave de argint armăsarul său are
De sub coifu-i curg vale
Bucle negre de-abanos
În drumul său spre Camelot
De pe mal si de pe râu
În oglinda de cristal se ivi
„Tirra lirra” pe lângă mal
Cânta Sir Lancelot

Ea pânza-o lasă si războiul
Trei ori înconjura odaia
Văzu cum nufăru-n flori
Văzu și coiful până-n vânt
Spre Camelot apoi privi
Zbura pânza cât colo-n dată
Oglinda-i spartă roată –roată
„Blestemul m-a ajuns „ țipa
Ea, Doamna din Shalott

În vâltoarea vântului de miazăzi
Pădurea aurie se-nclină
Pârâul apele își umflă
Din cer potopul greu inundă
Prea-naltul Camelot
Ea coborînd găsi o barcă
Sub salcia cea aplecată
Jur imprejur scrise pe dată
„Doamna din Shalott”

În jos pe-al râului aval
Precum clarvăzătorii-n transă
Ce văd doar propria lor neșansă
Și ca de gheață, Ea privi spre Camelot
Și-n ziua ce ajunse la sfârșit
Ea lasă lanțul bărcii și se-ntinde
Puhoiul iute departe o duse
Pe Doamna din Shalott

Și-aude-un cântec grav si sacru
E cânt puternic, cânt smerit
Și sângele-i a amorțit
Și ochii ei încețoșați
Rămân spre Camelot fixați
Căci chiar aici o duse râul
La prima casă de pe mal
Sfarsindu-și cântul ea muri
Ea, Doamna din Shalott

Pe sub cupole și balcoane
Prin galerii și prin gradini
Forma ei scânteietoare plutește lin
Paloarea-i mută printre case

În Camelot
Și dinspre chei sosiră-n taină
Și cavaler, burghez și Lord și Doamna
De jur imprejurul bărcii ei citiră
Doamna din Shalott

Cine-i aceasta?” ,” Și ce-i aici?”
Și chiar la curtea-nvecinată
Veselul zgomot muri pe dată
De teamă își făcură cruce
Toți cavalerii de la curte
Dar Lancelot căzu pe gânduri
Spuse:” Avea o fata preafrumoasă
Și Domnu-n slavă s-o ocrotească
Pe Doamna din Shalott”

(traducere de Crina Miron)

 

978 cititori