„Oare nu e nevoie să ne cunoaştem foarte bine pentru a ne regăsi?”
Iată o întrebare al cărui răspuns a fost căutat toată viața de Gérard de Nerval (22 mai 1808 – 26 ianuarie 1855). Nu știm dacă el l-a descoperit, însă putem fi siguri că asta speră fiecare pentru el însuși.
Să ne regăsim. Fiecare alege prin ce. Unii prin scris, alții prin muzică sau poate pur și simplu doar întorcându-ne pe toate părțile, pe noi înșine.
Poeziile au fost pentru Nerval atât un refugiu, cât și o doză de putere în momentele de declin. Cunoscuții îl numeau „blândul Gerard”, pentru ca era de o sensibilitate și o modestie legendare. Alții l-au etichetat drept „poetul nebun”, în urma unor căderi psihice, când a fost nevoit să îmbrace cămașa de forță.
Un moment delicat a fost și cel în care și-a pierdut soția, muza care reprezenta echilibrul sufletesc al lui Nerval. A ales apoi să transforme femeia în chiar centrul operei sale. Evadând in Orient, unde va căuta cu disperare, în credințele și religiile locului, idolul, femeia care va îmbina magic forța și puterea de dăruire a zeițelor Isis, Venera sau a Fecioarei Maria. Femeia Orientului, acoperită de văluri și învăluită în mister îi cultiva iluzia regăsirii unui ideal obsedant, acela al eternului feminin.
Incontestabil a fost și talentul său de traducător ce s-a remarcat în tălmăcirea lui „Faust” de Goethe, dar e mult mai cunoscut pentru poemele sale și pentru povestiri.
Sufletele sunt ideile lui Dumnezeu și Nerval a dovedit că a fost o idee vie.
Zile de vrajă
Aici le petreci!
Inimi în mreajă
Rup chinuri, cum, reci,
Valuri pe plajă
Nu lasă poteci.
Ora ce cere,
Frivolă, zăvor,
Patima piere
Şi-i numai un dor,
După plăcere,
Ea fuge în zbor!
(Cor de dragoste)
*
Fluturi dragi, prea dulci embleme,
Ce blestem e
Frumuseţea pentru voi!…
Deget smulge-n treacăt zaua,
Catifeaua
Aripii atât de moi!…
O fetiţă vă înţeapă,
Zâmbet dulce, suflet pur,
Drept în inimă c-o ţeapă,
Aţintind priviri de-azur:
Zac tăiate picioruşe
Rupte-n unghii ascuţit,
Dorm antene jucăuşe:
Moartea le-a înţepenit.
(Fluturii)
*
Om! – cuget liber! – oare te crezi singura minte
În lumea asta unde irumpe viaţă-n toate?
Sălaşul forţei tale e doar în libertate
Iar universul nu ţi-e izvor de-nvăţăminte
Respectă-n orice fiară acel elan fierbinte –
Vieţi palpită-n floare, Naturii-ncredinţate;
Sunt tainele-nsoţirii în pietre încrustate:
căci totul e sensibil. Şi totul te cuprinde!
Fereşte-te de ochii din zidul fără semne:
De-a verbului magie materia e pătrunsă,
Deci nu ţi-o fă părtaşă decât la rosturi demne
În orice lucru zace Divinitatea-ascunsă
Şi, ca un ochi ce-apare de sub pleoapa ovală,
Din orice miez de piatră un spirit pur exală.
(Versuri aurite)
