„Sunt un poet, un strigăt unanim, sunt un cheag de vise.”
Sentimentul unui om, propus astăzi la Autorul Zilei.
Giussepe Ungaretti (8.02.1888 – 2.06.1970), scriitor italian și poet revoluționar ce a deschis calea spre hermetism, s-a născut în Africa. A fost crescut doar de mama sa, tatăl său murind în urma unui accident la construcția canalului Suez. Bona lui, Anna o sudaneză în vârstă, o povestitoare adorabilă, i-a hrănit curiozitatea.
Destinul personal și literar i se vor împleti atât pe continentul European, cât și în America de Sud, unde va preda limba italiană.
În noaptea dintre 31 decembrie 1969 și 1 ianuarie 1970, el a scris ultima poezie.
***
Tăcere
Cunosc un oraș
care zilnic se umple de soare
și totul e răpire în clipa aceea.
Am plecat de-acolo într-o seară.
În inimă dăinuia țârâitul
de greieri.
De pe puntea vaporului
alb lăcuit
am văzut
cum îmi dispare orașul
lăsând
un pic
o-mbrățișare de lumini în aerul mohorât
atârnând.
*
Fază orientală
În cercul moale al unui surâs
ne simțim legați printr-o vâltoare
de înmugurinde dorinți
Suntem vie de soare culeasă
Închidem ochii
ca să vedem înotând într-un iaz
nemărginite făgăduinți
Ne înapoiem ca să-ntipărim în țărână
urma ăstui trup
ce-acum prea mult ne apasă
*
Sunt o făptură
Ca piatra aceasta
de la San Michele
atât de rece
atât de tare
atât de seacă
atât de refractară
atât de văduvită
de orice suflet
Ca piatra aceasta
îmi este plânsul
ce nu se vede
Moartea se plătește
trăind
*
Desfătare
Simt în mine febra
acestei
băi de lumină
Întâmpin această
zi aidoma
poamei ce se-ndulcește
Voi avea
la noapte
o remușcare precum
un lătrat
pierdut
în deșert
*
Și pe negândite e seară
Fiecare șade singur pe inima pământului
săgetată de-o rază de soare:
și pe negândite e seară.
