În urma unui pariu făcut între lordul Byron, Mary, poetul Percy Bysshe Shelley (viitorul ei soț) și John Polidori, în vara anului 1816 (pe când scriitoarea avea numai 19 ani), ia naștere povestea de groază, Frankenstein ce ar putea fi considerată prima carte SF reală. La baza acestui roman au stat vizitele ruinelor castelului Frankenstein din Germania și poveștile despre cavalerul Georg von Frankenstein, care ucisese un dragon, adăugate celor despre alchimistul Konrad Dippel, cel ce încercase să afle secretul de fabricare a aurului.
Mary Wollstonecraft Shelley (30.08.1797 – d1.02.1851), scriitoare și romancieră britanică, este astăzi Autorul Zilei.
Frankenstein sau Prometeul modern
”Mă grăbesc să ajung la cea mai emoționantă parte a povestirii mele. Mă voi mărgini doar la întâmplările ce au născut în mine acele sentimente care m-au făcut să devin ceea ce sunt acum.
Primăvara înainta cu grabă; vremea se făcu frumoasă și aerul cu zarea adâncă era nepătat de nori. Vedeam cu surprindere cum, acolo unde înainta, era o explozie de flori îmbălsămate și de verdeață. Mii de miresme necunoscute și de priveliști pline de frumuseți îmi răsplăteau și-mi împrospătau simțurile.
Și, tocmai într-o astfel de zi, când vecinii mei se odihneau după muncă – bătrânul cântând la chitară și copiii ascultându-l – am observat că fața lui Felix era adumbrită de o nespusă melancolie; ofta tot timpul, iar, la un moment dat, tatăl său conteni din cântec și am bănuit, din gesturile lui, că-l întreabă de ce e necăjit. Felix a răspuns cu un accent de voioșie și bătrânul tocmai reîncepea să cânte, când la ușă bătu cineva…
Era o doamnă care venise călare, însoțită de un localnic, tocmit drept călăuză. Doamna era îmbrăcată într-un costum de culoare închisă și acoperită cu un voal negru, dintr-o țesătură deasă; Agatha o întrebă ceva, la care străina îi răspunse pronunțând numai, pe un ton cântat, numele lui Felix, vocea ei era melodioasă, dar nu aducea cu a niciunuia dintre prietenii mei. Auzindu-și numele, Felix se apropie în grabă; când îl văzu ea își smulse vălul și atunci am văzut un chip de o frumusețe îngerească. Avea un păr strălucitor și negru ca pana corbului, împletit nu știu cum, într-un fel curios; ochii îi erau întunecați, dar blânzi, plini de scăpărări. Trăsăturile ei erau bine proporționate și culoarea pielii minunat de albă, iar obrajii împurpurați de o fermecătoare îmbujorare.
La vederea ei, Felix păru cuprins de exaltare; orice urmă de întristare îi pieri de pe chipul care exprima acum un fel de bucurie extatică, de care cu greu l-aș fi crezut în stare; ochii lui sclipeau, iar obrazul i se înroși de plăcere. În acea clipă mi s-a părut atât de chipeș ca și acea străină. Ea părea în prada unui mare zbucium; ștergându-și câteva lacrimi care năpădiseră frumoșii ei ochi, îi întinse lui Felix mâna, pe care el o sărută cu devoțiune, numind-o, după câte am înțeles, dulcea lui arabă. Ea nu avu aerul că îl înțelege, dar îi zâmbi. (…)
După lăsarea serii, Agatha și araba se duseră mai devreme la culcare. La despărțire, Felix sărută mâna străinei și-i spuse: ”Noapte bună, dulce Safie!”. Stătu apoi mult de vorbă cu tatăl său; și deoarece cuvântul care revenea cel mai frecvent era numele străinei, am presupus că fermecătoarea musafiră alcătuia subiectul conversației. Doream cu nesaț să-i înțeleg și mi-am adunat toate puterile în acest scop, dar mi-a fost cu neputință.
Dimineața, Felix plecă la lucru; și după ce Agatha sfârși cu treburile ei obișnuite, araba se așeză la picioarele bătrânului și luând chitara, cântă câteva melodii atât de frumoase, încât lacrimi de durere și de plăcere mă năpădiseră. Ea cânta și vocea i se revărsa în cadențe bogate, crescând ori stingându-se, ca a unei privighetori.”
(traducere de Adriana Călinescu)
