Dacă nu aștepți nimic de la nimeni, nu vei fi niciodată dezamăgit.
Silvia Plath
Poetă dăruită și pasională. Soție pentru puțin timp. Mamă. A scris și a ars, în același timp. S-a sinucis la 31 de ani.
Povestea vieții ei, surprinsă în filmul „Silvia” (cu Gwyneth Paltrow în rolul titular) este cunoscută de majoritatea dintre noi. Cu siguranță însă, Silvia Plath și-ar fi dorit să ne aplecăm asupra poeziilor ei.
*
Din scrisori acasă
Mă întrebi de ce îmi irosesc viaţa scriind?
Găsesc vreo plăcere?
Merită?
Mai presus de toate, sunt plătită?
Dacă nu, atunci, care este motivul?…
Scriu doar pentru că
Există în mine o voce
Care nu se va linişti niciodată.
*
Oglinda
Sunt de argint şi exactă. Nu am prejudecăţi.
Orice văd înghit imediat
Aşa cum e, ne-nceţoşat de dragoste sau repulsie.
Nu sunt crudă, ci doar adevărată –
Ochiul unui mic zeu, în patru colţuri.
Aproape tot timpul mă gândesc la zidul opus.
Este roz cu picăţele. L–am privit atât de mult
Că-l cred o parte din inima mea. Dar el pâlpâie.
Acum sunt un lac. O femeie se apleacă spre mine.
Cerându-mi să-i spun cine e cu adevărat.
Apoi se întoarce spre acei mincinoşi: lumânările sau luna.
Şi văd spatele şi i-l reflectă cu credinţă.
Mă răsplăteşte cu lacrimi si cu agitarea mâinilor.
Sunt importantă pentru ea. Ea vine şi pleacă.
În fiecare dimineaţă faţa ei înlocuieşte întunericul.
În mine a înecat o faţă tânără şi din mine se ridică o femeie bătrână
Înspre ea, zi după zi, ca un peşte hidos.
*
La răscruce de vânturi
Orizonturile mă încercuiesc ca nişte vreascuri,
Înclinate, disparate, şi mereu nestabile,
Atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi,
Şi liniile lor fine aprind
Aerul, îl fac portocaliu
Înainte ca distanţele pe care le ţintuiesc să se evapore,
Şi îngreunează cerul palid cu o culoare soldăţească,
Dar se topesc, se dizolvă
Ca un şir de făgăduieli pe măsură ce eu înaintez.
Nu există viaţă mai înaltă decât firele astea de iarbă
Sau decât inima oilor, şi vântul
Curge asemenea destinului, încovoind
Totul într-o singură parte.
Îl simt încercând
Să-mi soarbă în pâlnia lui căldura.
Dacă le dau prea multă atenţie rădăcinilor
Ierburilor de aici, ele m-ar ispiti
Să-mi albesc oasele printre ele.
Oile ştiu bine unde sunt,
Aşa cum pasc în norii lor de lână murdară,
Cenuşii ca şi vremea.
Crăpăturile negre ale pupilelor lor mă ştiu bine.
E ca şi cum aş fi zvârlită în spaţiu,
Un mesaj subţire, prostesc.
Ele stau travestite în bunici,
Peruci numai cârlionţi şi dinţi galbeni
Şi behăituri aspre, pietroase.
Ajung la urme de roţi, şi apa
Limpede ca şi singurătăţile
Care-mi curg printre degete.
Praguri găunoase de la un fir de iarbă la altul;
Urciorul, pervazul şi-au ieşit din țâțâni.
Despre oameni aerul doar
Îşi mai aminteşte câteva silabe răzleţe,
Le repetă ca pe un geamăt;
Piatră neagră, piatră neagră.
Cerul se sprijină pe mine, pe mine, singura dreaptă
Aici printre toate aceste orizontale.
Iarba se bate deznădăjduită cu capul de pământ.
E prea firavă
Pentru o viaţă în asemenea tovărăşie;
Întunecimea o înspăimântă.
Acum, în văile înguste
Şi negre, ca nişte pungi, luminile casei
Licăresc palid ca nişte bani mărunţi.
