Mariana Rogoz Stratulat

E dimineață… Respir câteva raze de soare, apoi tot cerul, apoi un strop din mare, apoi… nimicul. Alunec leneș peste trecerea clipelor și mă opresc în amintirea unei pietre [...]

Picuri de liniște coboară din cer, Dumnezeu ne mângâie timpul, firul de iarbă descântă un pas efemer, copacii își schimbă veșmântul. Cândva, așezat în fotoliu, poetul surâdea luminii din vis. [...]

Aseară mi-au murit cuvintele şi toate anotimpurile. Şi filele din evanghelii s-au topit în pasul melcului încărunţit. Doar vulturii se mai roteau pe cer rupând bucăţi de umbră şi mister, bucăţi [...]

Viața mea e liniștea din adâncul apelor, e iscodirea tăcută a nemărginirii de dincolo de timp, e prețiozitatea diamantului și blestemul rubinului, e neliniștea vântului, valului, gândului, e [...]

E soare… Orașul meu e… cum îl știu de-o viață… Cuminte târg și liniștit e-aici, acum, ca și-alte dăți, între podgorii răstignit, îmi este cel dintâi iubit. Pe timpul când eram [...]

Între lumină și-ntuneric, abisul vieții și al morții. Noi – clipă suspendată – ne credem eterni pe plaiurile sorții. Pășim pe timp, pe pietre, pe orizonturi arse de cuvânt, cerșind, [...]

Se-nchină trist gutuiul lovit de stropi de plumb… Vai, Toamnă, de ce mă pedepsești? Doar clopotul în ceruri mai vibrează; pe ramuri felinare galbene oftează; poarta se clatină, când vântul [...]

Peste întinderi de ape cad stele-ostenite ducând în adâncuri destine și veacuri. Noaptea se-ntinde pe țărmul pustiu, mă-nghite tăcută. Aș vrea să nu știu, că luna mă plânge lângă farul cărunt, că [...]

Își lasă noaptea pleoapele peste crângul copilăriei albit de vremuri și uitare. Fiecare copac păstrează atingerea brațelor mele, căldura obrazului pe scoarța încrețită de-amintiri, fiecare fir de [...]

Treceau pe-alei oameni cu umbra în spinare… Împărțeam tuturor amintiri și poeme din orașul singurătății, în care rândunelele ciugulesc lumina din palma asfințitului. Vântul mi-a furat toate [...]