Post-ul ECCE HOMO BRÂNCOVEANU, un film așteptat apare prima dată în Literatura de azi.

Cu aceste gânduri am pășit deunăzi în atelierul unuia dintre cei mai importanți pictori care înnobilează prin prezența sa arta românească post-modernă. Este vorba despre pictorul, desenatorul, profesorul universitar și co-fondatorul Grupului Prolog, maestrul Horea Paștina. Pentru lectorii acestui articol care nu-l cunosc, amintesc câteva dintre coordonatele sale biografice. Absolvent al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, doctor în Arte vizuale, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Pentru arta sa și mesajul său profund creștin a fost răsplătit cu mai multe premii și distincții printre care: Ordinul Meritul cultural, în grad de ofițer, Premiul Ion Andreescu al Academiei Române, Crucea Arhiepiscopală a Arhiepiscopiei de Alba Iulia, Crucea Transilvaniei a Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului și Crucea Nordului a Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord. A fost și este un prolific artist vizual care își împărtășește prin expoziții personale și de grup, atât în țară, cât și în străinătate, talantul său imens de iubire de frumos. Nu am calitatea de a mă exprima legat de arta sa prin obiectivări specializate, însă pot vorbi din perspectiva regizorului care operează cu imaginea și, invariabil, cu cuvântul. Cuvântul care naște imaginea și imaginea care vorbește, uneori, cât o mie de cuvinte.

În atelierul domnului Horea Paștina, adevărată oază de tihnire și odihnire, poți vedea cuvântul. Cuvântul care se împlinește nu prin rostire, ci prin liniștire a sufletului. Cuvântul care nu se așterne pe hârtie, ci locuiește pânzele una după alta. Cuvântul-punct, cum ar spune maestrul Paștina. „Pornesc de la observație. Punctul de pornire. La care adaugi un alt punct, un alt punct. Punctul în mișcare îmi dă linie. Desenul. Caligrafia. Scrisul. Scrisul e atât de personal. Desenul se apropie de acest lucru. Astăzi nu se mai face caligrafie. Începi de la puțin. Și pe urmă încă puțin, încă puțin. Un punct, încă un punct, încă un punct. Cât un grăunte. Se adaugă și se înmulțește. Ochiul sperie, mâna bucură. Înțeleg puțin. Argint e pe ape și aur în aer. Ascult și privesc. Cerul și pământul. Cu privirea la Cer. Cer. Cerul. Când eram copil doream acolo, în depărtare, unde cerul se unea cu pământul, să ating cerul cu mâna. Precum în Cer așa și pe pământ. Pânza albă. Punct. Unu. Unime. Treime. De la punct la linie, la valoare. Suprafață. Compunere. Creion. Cărbune. Culoare. Alb și auriu. Desenez. Lucrul mâinilor mele.” Acestea sunt cuvintele sale, cuprinse în capitolul Omul din pridvorul cerului, pe care i l-am dedicat în volumul Lemnul viu, apărut anul trecut la Editura Memoria, cel de-al treilea al Colecției Revoluția Modelelor, pe care am inițiat-o în urmă cu câțiva ani.

Puține cuvinte rostite, așadar, sau mai deloc, uneori, dar care pe pânză, așternute în chip mirabil, alcătuiesc un dicționar al cuvintelor… necuvinte, cum ar fi spus Nichita Stănescu. Expozițiile maestrului Horea Paștina, din ultimii ani, așa cum se întâmplă și în cea care astăzi se află pe simezele Muzeului de Artă din Târgoviște și al cărei vernisaj va avea loc pe 29 februarie, au darul de a cuprinde invizibilul, despre care vorbeam la început, și, printr-o formulă simplă, sinceră și, în acest fel, directă, vorbesc sufletelor privitorilor în mod deslușit. La prima mână ai putea crede că e vorba de o simplă temă pe care maestrul o dezbate pe pânză, o aceeași temă, dar cu variațiuni, dar, dacă zăbovești cu sufletul în fața acestor lucrări, găsești dincolo de linii, puncte, pătrate, triunghiuri și cercuri, răspunsuri. Răspunsuri pentru suflet. Scriitorul și preotul Dimitrie Bejan, teolog și istoric interbelic, intelectual de mare anvergură culturală și spirituală, scria despre Nostalgia paradisului (în volumul Simple povestiri, Editura Trinitas, 2008) spunând că artiștii sunt cei prin care omenirea încearcă să-și ostoiască dorul de Rai. „În esența ei – spunea Dimitrie Bejan – arta este o nostalgică întoarcere către frumusețile paradisului pierdut, pe care mai inspirat și mai fidel, mai puțin inspirat și mai cețos le reeditează artistului. (…) Artistul, marele artist va fi veșnic nemângâiat și trist pentru puterile lui puține. Opera sa nu va fi niciodată egală cu imaginea, cu prototipul din sufletul său. Nu-l poate reproduce integral și nici atât de frumos pe cât îl are în inimă. Omul, oricât de bun va fi fost fluierul cu care cânta, va dori să cânte mai frumos, dar fluierul lui era imperfect și cu el mai mult nu poate da. Mereu nemulțumit de lucrul mâinilor sale, se va întoarce încă o dată și mereu muncit de neputință, către izvorul artelor și al frumuseților nespuse.” Maestrul Horea Paștina lucrează pe acest ogor al dorului de Rai, încercând să esențializeze, iar și iar, într-o manieră poetică unică, frumusețea simplității și simplitatea frumuseții. El nu caută piatra filozofală a unei estetici elucubrante, ci caută Piatra din capul Unghiului, aceea care stă la temelia lumii și care dă expresie artistică unei anumite logici a… invizibilului. Sufletul său se manifestă prin imagine și lucrează, până la esențializare, cu sonoritățile vizuale ale unui fluier care cântă dorurile de Adevăr.

Expoziția de la Muzeul de Artă din Târgoviște, care poate fi vizitată până pe 26 mai a.c., găzduită într-o clădire-monument de patrimoniu care te copleșește cu o arhitectură și o ornamentică de sfârșit de secol XIX, maiestuoase și bine păstrate, se intitulează simplu: TEMA. Alături de Horea Paștina, expune în această expoziție și unul dintre foștii săi studenți, pictorul și restauratorul Cristian Dițoiu, care răspunde intenției tematice prin lucrări asezonate propunerii artistice a profesorului său, lucrări care surprind printr-o inedită succesiune de forme geometrice, pătrate, dreptunghiuri, triunghiuri, combinate subtil, îmbrăcate în nuanțe vii, perfect integrate, echilibrate și alăturate, care se traduc în formule spațiale complexe, realizate într-o manieră abstractă care reprezintă ceea ce numeam la început expresivitatea vizibilului.

Un dialog remarcabil, așadar, între profesor și student, între maestru și ucenic și, finalmente, între doi colegi de breaslă. O convorbire care îmbracă în haină de sărbătoare Muzeul de Artă din Târgoviște și care se concretizează într-o inedită invitație la privire și ascultare, o impresionantă întâlnire artistică dintre văzute și nevăzute și, nu în ultimul rând, într-un admirabil discurs despre uimire și… dumirire.

Post-ul Logica invizibilului apare prima dată în Literatura de azi.

Scriitoarea și eminenta traducătoare, fost deținut politic în anii comunismului, Micaela-Alexandra Ghițescu (1931-2019), cea care a fost multă vreme la cârma Memoriei – revista gândirii arestate, editată încă de la începutul anilor ’90 de Fundația Culturală Memoria, înființată de medicul și scriitorul Banu Rădulescu (1924-1998), fost deținut politic de asemenea, spunea: Opusul memoriei nu e uitarea. Opusul iubirii nu e ura. Opusul tuturor acestora este indiferența.

Sfârșitul iernii acesteia, un anotimp prielnic pentru tihna rememorărilor, mi-a dat prilejul ca, la câteva zile distanță una de alta, să cuprind cu ochii și inima două manifestări artistice recuperatorii ale memoriei. Asta m-a încredințat că indiferența nu s-a instalat suveran în societatea noastră.

Manifestările recuperatorii la care mă refer sunt două expoziții. Prima aparține sculptoriței și pictoriței Silvia Radu care a vernisat pe 15 februarie, la cei aproape 89 de ani ai săi, la Sala Media a Muzeului Țăranului Român, expoziția de portrete Chipuri ale suferinței, chipuri ale bucuriei – Mucenicii temnițelor comuniste. Cealaltă aparține unor tineri artiști, Teodor Zaica și Mircea Hristescu, ambii având doar 29 de ani, care au vernisat pe 6 februarie, la Galeria Romană, expoziția intitulată Omul fără memorie, prin care își propun să reînvie memoria victimelor represiunilor comuniste. Impresionantă îngemănare de preocupări! Trei artiști care împlinesc un Arc al memoriei restitutive și un resort al valorilor umane pe care le au în vedere.

Instrumentarul sufletesc al unui artist este alcătuit, de cele mai multe ori, dintr-un compendiu de gânduri, rostiri și făptuiri care îl motivează fundamental nu numai pe posesorul lui, ci și pe cel de lângă acesta. Într-o înlănțuire firească, devoalată prin daltă și pensulă, suita celor trei virtuți vitale ale creștinului – credința, nădejdea și dragostea – și-a găsit sălaș bun în sufletul unei artiste monumentale, Silvia Radu, care a găsit drumul care duce la limanul cel bun. Silvia Radu a absolvit cursurile Institutului de Arte Plastice în 1960, făcând parte din Generația de aur a sculpturii românești. Artist complet, a abordat pe lângă sculptura în piatră și bronz și pictura, ceramica, grafica în pastel, ca și statuara din ghips pictat. Un artist militant al cărui crez artistic a îmbrăcat haina de sărbătoare a Ortodoxiei. Printre lucrările sale de artă monumentală se află: Legenda Meșterului Manole din Parcul Regele Mihai I al României din București, statuia comemorativă pentru eroii neamului din satul Potlogeni-Olt, sculpturile ambientale din stațiunea Costinești, Neptun, sculptură de marmură din stațiunea Neptun și Sfântul Gheorghe, sculptură în bronz aflată în Piața Sf. Gheorghe din Timișoara. Alături de soțul ei, sculptorul Vasile Gorduz (1931-2008), a ctitorit Mănăstirea din Pătroaia și Biserica din Vama Veche, locul unde și-au dat întâlnire gestul său artistic și ființa sa, într-o mirabilă întâlnire cu Dumnezeu.

În expoziția sa de la MȚR, doamna Silvia Radu izbutește, cu o emoție copleșitoare și pentru ea și pentru public, să alcătuiască o salbă de chipuri ale suferinței unor învingători, a unor atleți ai bucuriei venită din iubire de Adevăr și dreptate. Mucenicii temnițelor comuniste sunt cei pe umerii cărora ne sprijinim noi azi picioarele, adică existența și Verticala, cum frumos și ferm spunea o altă mare doamnă a culturii românești, doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta (1920-2006). Ne sprijinim, așadar, pe o suferință ridicată în chip desăvârșit la rang de bucurie ființială. Părintele Dumitru Stăniloae, părintele Daniil Sandu Tudor, Valeriu Gafencu, părintele Nicolae Steinhardt, Toma Arnăuțoiu, părintele Arsenie Boca, părintele Sofian Boghiu, Mircea Vulcănescu, Nicolae Mărgineanu și mulți alți mucenici ai temnițelor comuniste sunt cuprinși în expoziția de portrete a Silviei Radu care poate fi văzută până pe 25 februarie. Îmi permit să citez aici cuvintele artistei, edificatoare pentru demersul său: Cea mai mare bogăție a noastră sunt martirii noștri, adică cei care și-au dat viața pentru Hristos. Părintele Dosoftei de la Putna mi-a trimis fotografii cu fiecare martir și cu povestea lui de viața. Pentru mine acele luni de lucru, acele momente au fost cele mai teribile din viața mea. Plângeam toată ziua, dar eram fericită pentru că puteam să fac acest lucru. Nu poți să nu plângi când știi că acești oameni au murit pentru tine, pentru noi, pentru țara aceasta. Au fost clipe frumoase și teribile, în special pentru că eu, o păcătoasă putem să trec cu creionul pe chipul lor. A fost minunat și am trăit momente înălțătoare lucrând aceste portrete.

Omul fără memorie, expoziția celor doi tineri artiști Teodor Zaica și Mircea Hristescu este, în mod evident, construită pe formula unui dialog plin de forță, în care portretele sunt încărcate cu un spirit emblematic, cum este scris în prezentarea expoziției, iar compozițiile de mari dimensiuni reprezintă scene ale unor măsuri punitive abuzive care au constituit programul ideologic al comunismului de creare a Omului Nou, un om fără memorie, dezrădăcinat și cu sufletul amputat.

Am găsit de cuviință să preiau întocmai prezentarea celor doi artiști, așa cum se regăsește ea în detaliile expoziției, care poate fi văzută până pe 29 februarie la Galeria Romană, pentru că aceste rânduri cuprind intenția artistică a acestora. Teodor Zaica este absolvent al Universității Naționale de Arte din București, secția Pictură. El expune lucrări din seriile „Închisori comuniste” și „Creare a omului fără memorie”. Lucrează cu arhive de imagini și referințe de film, prin transferul și prelucrarea imaginii până la dematerializare. Lucrările lui pline de atmosferă oglindesc frământările interiorului uman. Mircea Hristescu este absolvent al Universității Naționale de Arte din București, secția Foto-Video. Artist multimedia, el a ales cu predilecție pictura ca mediu de lucru în creația recentă. Reorientându-se însă către pictura tradițională, își găsește, totodată, inspirația în imaginile fotografice. Nu lipsesc referințele la pictura românească modernă și contemporană (Horia Bernea, Ion Grigorescu), abordând o voită economie cromatică și o realistă simplitate. Este interesat să capteze imaginea care tinde spre sacralizare a omului asuprit.

Arc al memoriei și resort al adevăratelor valori culturale și istorice ale României recente. Arc al memoriei reprezentat prin forța evocatoare a imaginilor privite prin ochii a doi artiști tineri, care văd comunismul și teribilul său sistem concentraționar ca pe un produs ideologic, de un dramatism feroce, fără să-l fi cunoscut trăindu-l. Resort al valorilor pentru generațiile tinere reprezentat de chipurile mucenicilor care au trecut prin concasorul cu fălci al torționarilor, realizate de un om care a trăit comunismul și care, de pe culmile dalbe ale senectuții, esențializează suferința ca plămadă a unei bucurii luptătoare, mărturisitoare și, în final, triumfătoare. Două excepționale discursuri despre un același timp, alcătuite în secvențe diferite de anotimp (anotimpul ca vârstă), dar care amândouă converg spre același punct: Morala care ne păzește Verticala.

Post-ul Timpul și anotimpurile memoriei apare prima dată în Literatura de azi.

Deunăzi, pe noptiera mea și-a găsit locul o carte care, în cel mai limpede și deslușit mod, vorbește despre Adevăr, mărturisindu-L. N-aș exagera dacă aș spune că este cea mai bună carte motivațională care există în peisajul literar românesc și, de ce nu, chiar european. Este vorba despre APOCALIPSA WHY NOT, cel de-al treilea roman lansat nu demult de scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă, cel de numele căruia se leagă nominalizarea de către Academia Română a unui nou stil literar: romanul catehetic românesc. Jurnalist de elită, căruia i se datorează existența jurnalismului liber postdecembrist, unul dintre cei mai importanți publiciști ai anilor ’90, întemeietor și director al unor publicații de anvergură și al primelor posturi de radio private din România, profesor la Facultatea de Jurnalistică și mentor al unor mari gazetari de astăzi, Cornel Constantin Ciomâzgă are darul ca, prin cărțile sale, să spargă tiparele, scoțând la lumină esențe tari, adevărate capodopere. Ce este, în fond, o capodoperă? Este o operă originală, capitală, esențială, care nu pastișează. Părăsind zona jurnalismului, dar păstrând din secvențele profesiei sale situații și întâmplări reale, ofertante pentru un scriitor, Cornel Constantin Ciomâzgă își mobilizează inima, mintea, sufletul și condeiul pentru a dărui cititorilor săi, din toată lumea, cărți de căpătâi.

Construit în multiple registre (cuvânt, sunet și imagine), care se susțin unul pe altul, pentru a prezenta cititorilor o poveste de viață reală și zguduitoare, romanul APOCALIPSA WHY NOT este o adevărată simfonie literară. Ϭυν (syn: împreună) și φωνη (foni: sunet, voce) sunt cuvintele folosite de greci din care s-a format cuvântul simfonie. Sunet, voce împreună. Cuvânt, așadar. Acest nou roman este o invitație la o împreună lucrare, prin cuvânt, a scriitorului și a cititorului, deopotrivă. Vom vorbi astăzi despre o alcătuire vastă și originală destinată nu doar auzului și ochiului, nu doar minții și urechii, ci, mai ales, sufletului. O simfonie literară îmbrăcată în haina limbajului universal al cuvântului. Iubesc muzica și din această cauză am găsit de cuviință să vorbesc, mai întâi, despre acest lucru. Citind cartea, în care se simte un ison perpetuu, m-am simțit ca atunci când îi ascult pe Mozart sau pe Bach. La fel cu aceștia, care își alcătuiau admirabil și strălucitor simfoniile în mai multe părți, fiecare cu mișcarea sa (allegro – tempo rapid, andante – mai lent, menuet sau scherzo – tempo moderat, ca mai apoi, spre final, vivace – un tempo mai rapid), Cornel Constantin Ciomâzgă își construiește romanul împărțindu-l în șase părți. Și, precum Mozart, care în Simfonia a II-a, în cea de-a șasea și ultima parte, compunea un monumental imn al Învierii, așa și autorul APOCALIPSEI WHY NOT izbutește să alcătuiască în ultima parte a cărții sale un imn pentru „Un cer nou și un pământ nou”.

În mod dramatic, tot ceea ce se referă la Apocalipsă sună prăpăstios și fatal. De la scrierea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul), care încheie Noul Testament, și până azi, omenirea s-a raportat la aceasta ca la un tablou al unui sfârșit dezastruos, un deznodământ tragic pe care lumea trebuie să-l suporte în chip nedrept. Omenirea a așteptat Apocalipsa în nenumărate rânduri, la date precise, furnizate de te-miri-ce vizionari, pregătindu-se în fel și… nu în Chip (a se citi, Dumnezeu). Provizii, buncăre, nave spațiale și multe altele sunt astăzi pomenite ca fiind felul prin care te poți pregăti să scapi, lumește, de Apocalipsă. Mormane de cărți, ziare și jurnale și infinite pagini online au scris și scriu despre tehnicile de supraviețuire pentru vremea sfârșitului lumii, inundând sufletele oamenilor cu o minciună grosolană care le deviază de la traseul adevăratei Căi de (supra)viețuire care este Hristos. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața, ne spune Mântuitorul. Iar noi suntem chip și tindem spre asemănarea cu El. Ei bine, fundamentat canonic, patristic și biblic, tatonând, decriptând și tălmăcind în duh filocalic, scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă dăruiește, celor care doresc să primească, un veritabil manual de bună viețuire, bine ancorat la nevoia omului modern, așa cum însuși autorul scrie în dedicația pe care o face la începutul cărții cititorilor săi: „Acesta este un manual de bună viețuire/ O carte care sparge toate convențiile/ O carte care spune adevărul/ nu pretinde adevărul”.

Dacă în primele două cărți ale sale, Lucrarea (la momentul apariției, în 2004, cel mai căutat roman românesc postrevoluţionar) și Se întorc morții acasă (2014), se simte, pe alocuri, intervenția jurnalistului, în noul volum aceasta este suspendată cu desăvârșire. Aici, mai mult ca în celelalte cărți, autorul nu pune accent pe o estetică exterioară a întâmplărilor și personajelor, ci sondează interiorul acestora și manifestările care decurg spre exterior. El nu face judecăți de valoare asupra personajelor, nu are nevoie să le înveșmânteze în costume, nu prezintă acțiuni cu desfășurări ample, nu folosește un ecleraj spectaculos, ci îi îmbracă pe cei goi, dezgolindu-le sufletele de patimi, reîmbrăcându-le în virtute, făcând apel la Adevăr. Aș spune că acest al treilea roman al său împlinește, cu o noblețe sufletească și un condei impecabil, aproape chirurgical, un triptic dedicat OMULUI. „Omul – așchie din Dumnezeu”. „Omul – centru simbolic al îndumnezeirii lumii”. „Omul (…) Ființă ireductibilă, incomparabilă, indestructibilă și indisolubilă”.

Un subiect pentru o scurtă povestire, cum spunea Cehov, devine sub condeiul scriitorului Cornel Constantin Ciomâzgă un motiv bun de a trece de ineditul întâmplării și de a-l transforma într-un compendiu, evident nesintetic, despre Om. En bref, subiectul sună cam așa: un copilandru genial de provincie intră, printr-o împrejurare zguduitoare și impardonabilă, în malaxorul științei și cercetării internaționale, devenind unul dintre creierele vânate ale acesteia și ale cărui conturi în bancă sunt saci fără fund… Dumnezeu, însă, are un alt plan de restaurare ființială pentru el, punându-l în postura de a se cunoaște pe sine. De-aici începe războiul. Războiul lui cu Dumnezeu, cu lumea, cu aproapele și, mai ales, cu propriul ego, devenit el însuși un personaj a cărții. Dacă va câștiga sau nu acest impetuos, dureros și spectaculos război veți descoperi singuri prin parcurgerea cărții care se face fluid, cu descoperiri uluitoare și, uneori, chiar explozive, cu trezitoare popasuri pentru minte și izvoare limpezi, odihnitoare, pentru suflet.

Cu doar câteva personaje principale (Mihai, reprezentat, mai târziu, prin On – omul nou și Ov – omul vechi, Bătrânul profesor orb, Dometie, zis și Moș Amin, Avva Euharist și Dafina) și alte câteva secundare, toate alcătuite cu forță, după radiografii și anamneze dibace și temeinice, Cornel Constantin Ciomâzgă ia arma adevărului și platoșa curajului și ridică voalul unor teme cardinale ale istoriei lumii. Cititorul are prilejul de a afla dezvăluiri fundamentale despre trecerea la calendarul gregorian, spre exemplu, și despre efectele de negândit ale acestui fapt, adevărul despre Inchiziție, descoperiri uluitoare despre catedrala lumii, cum numește autorul, România, și multe altele. Toate sunt devoalări și (re)așezări ale faptelor în adevărul istoric, racordate la Adevărul lui Dumnezeu.

Chiar dacă trăim într-o inflație de carte, avem nevoie de lecturi care să ne mobileze, cum se cuvine, interiorul, să ne ajute la cunoașterea de sine, la reașezarea noastră în… noi. Avem nevoie de cărți, cu adevărat, motivaționale care să ne ajute să fim, în cel mai drept și curat sens al cuvântului, să ne dăruiască bucurie, să ne fie îndemn pentru viață și să ne spună, așa cum o face, inimitabil, scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă: „Oricând poți s-o iei de la capăt. Diferit!”, „Oricând poți pune începutul cel bun”, „Târziu este doar atunci când devine prea târziu. Altfel, oricând te poți recompune. Oricare clipă poate fi cea mare. Cea importantă. Cea incomparabilă”, „Prețuiește-te cum se cuvine! Ești singurul care îți poți stabili valoarea reală”, „Luptă în fiecare ceas, cu fiecare secundă, pentru clipa ta de fericire!”.

Se spune că omul sfințește locul. Și prin acest nou roman, APOCALIPSA WHY NOT, scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă confirmă, dacă mai era necesar, locul său în literatura română, pe care, îndrăznesc să spun, o sfințește. O carte, pentru a fi best-seller, trebuie să apară nu numai în topul vânzărilor, ci, mai ales, să ocupe un loc important pe noptiera sufletelor cititorilor.

Cartea aceasta începe și se încheie cu îndemnul: „Nu-ți împovăra zilele cu lucruri mici, viața este atât de scurtă, încât abia poate cuprinde o mică parte dintre lucrurile mari”. La finalul acestor rânduri, îndrăznesc să adaptez puțin acest îndemn și să spun: să nu ne încărcăm rafturile lecturilor noastre cu cărți mici. Ne e mult mai de folos să citim cărți mari și bune. Vă invit, așadar, la o lectură de cursă lungă de neegalat despre OM și la o audiție a unei simfonii literare de neuitat despre ÎNVIERE.

Post-ul Despre Apocalipsă… numai de bine apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Ce rost are o stradă care nu duce nicăieri? apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Contemporan cu fluturii apare prima dată în Literatura de azi.

Nu cred că ne putem înțelege moșii, cei care au trăit în România anului 1918. Inimile noastre bat altfel azi, iar ochii noștri au uitat că pot privi și în susul cerului și împrejur, spre aproapele. Vrând-nevrând, ne-am lăsat sufletele amputate de toate cele ale secolului trecut, străbătut de o apocalipsă fulgerătoare pe care Europa a plătit-o cu milioane de victime.

România anului 1918 a fost animată de adevăr. De-asta a fost posibilă Unirea. România anului 1918 a fost triumfătoare, chiar dacă a avut nevoie pentru a se împlini de un rege și o regină de împrumut, care au înțeles românul, cu mai mult decât ne înțelegem noi astăzi frații, părinții și copiii. Regele Ferdinand (Întregitorul) și Regina Maria au privit la România treji și cu sufletele în picioare.

Privesc cu tristețe cum nouă, copiii copiilor lor, ne e rușine de românitatea noastră, acceptăm să ne ambalăm viața în cuvinte străine și umplem diaspora crezând că altundeva poate fi mai bine decât aici, într-o Românie încă întreagă.

Ziua de 18 iulie a trecut ca toate celelalte. Cu sminteli internaționale și bârfeli locale, cu iritări sociale juste și știri devastatoare. Câți dintre cei care ne sunt capi, în acest an de centenară comemorare a României renăscute, și-au notat în memoria lor istorică din agenda telefoanelor data de 18 iulie, ziua în care acum 80 de ani, pleca la cele veșnice, la Castelul Pelișor din Sinaia, în Regatul României atât de iubită de ea, Regina Maria, cea fără de care Unirea n-ar fi fost posibilă?

Unirea n-a însemnat doar o suită de acte istorice. Acestea au fost transpunerea în plan politic a actelor de vitejie ale unei Românii vitale sufletește care, deși pierduse peste un milion de oameni în Primul Război Mondial, n-a deznădăjduit. (Înainte de Unire, populația avea șapte milioane de locuitori. După alipirea teritoriilor românești aceasta s-a dublat). Rănile lăsate în urmă de front erau mari și grele și pentru a fi oblojite a fost nevoie de un apostolat laic pe care Regina Maria, o englezoaică devenită româncă, purtătoarea de ie regală, cum spun unii, și l-a asumat cu un curaj greu de mărturisit în cuvinte.

Cred că toate cele pe care le-aș scrie despre Regina Maria ar fi umbrite de faptele sale. Și de demnitatea și iubirea ei pentru România cea de ieri și de azi și de mâine. Așa încât las aici loc câtorva din cuvintele din testamentul său. Căci Regina Maria ne vorbește și nouă, celor de azi, care nu mai știm cum să ne locuim sufletul și țara și am uitat să ne pricepem și să ne iubim.

“Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. (…).

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. (…)

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… (…)

Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. (…)

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933. MARIA, REGINA ROMÂNIEI”.

(sursa foto: romaniaregala.ro)

Post-ul Cu glas de regină și inimă de româncă apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Suntem totuși oameni de o zi apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Plajele bunicii Agnès apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul E ușor să plângi când plouă apare prima dată în Literatura de azi.