Timpul și anotimpurile memoriei

Trăim într-o epocă în care memoria este considerată mai mult o chestiune biologică. Poate e dur spus, dar e evident că așa se întâmplă azi când se vorbește atât de mult despre afecțiunile medicale care duc la alienarea minții și la pierderea memoriei. Grozava împietrire a memoriei! Spaima aceasta bântuie zilele și anii lumii de azi, globalizată și interconectată, devalizată de identitate și, astfel, fundamental îndepărtată de moștenirea sa culturală și spirituală. De-a lungul mileniilor, filozofii au încercat să cuprindă în gândirea lor mecanismul memoriei și rolul lui în resortul identitar al unei societăți. De la Platon și Aristotel încoace, până mai ieri, s-a tot vorbit despre sensurile memoriei, aceea care tezaurizează moștenirea culturală a trecutului. Aristotel vorbea despre memorie și amintire (De Memoria et Reminescentia), Platon problematiza reamintirea, cea care joacă un rol esențial în conștiința de sine. Și de la ei, în fenomenologia modernă, s-a ajuns la memoria-monument și memoria-arhivă. Prima dintre aceste noțiuni se referă la valoarea în sine a memoriei, cealaltă acoperă secvența de conservare a acesteia. Însă, memoria, pe lângă toate acestea, este și o promisiune a neuitării la nivel sufletesc. Memoria, escatologic vorbind, se referă și la iubire, și la iertare. Iubirea de aproapele prin neuitare și iertarea lui prin neumbrire. Substanța metafizică a memoriei depozitează, în sine, matricea istoriei, a acestei secvențe de timp ireversibil și reversibil, totodată. Ireversibil prin curgere, reversibil prin valorizarea prin atașament sufletesc a conținutului său. Astfel, memoria este singura formă prin care o societate își poate salva trecutul, care nu este altul decât matca ei.

Scriitoarea și eminenta traducătoare, fost deținut politic în anii comunismului, Micaela-Alexandra Ghițescu (1931-2019), cea care a fost multă vreme la cârma Memoriei – revista gândirii arestate, editată încă de la începutul anilor ’90 de Fundația Culturală Memoria, înființată de medicul și scriitorul Banu Rădulescu (1924-1998), fost deținut politic de asemenea, spunea: Opusul memoriei nu e uitarea. Opusul iubirii nu e ura. Opusul tuturor acestora este indiferența.

Sfârșitul iernii acesteia, un anotimp prielnic pentru tihna rememorărilor, mi-a dat prilejul ca, la câteva zile distanță una de alta, să cuprind cu ochii și inima două manifestări artistice recuperatorii ale memoriei. Asta m-a încredințat că indiferența nu s-a instalat suveran în societatea noastră.

Manifestările recuperatorii la care mă refer sunt două expoziții. Prima aparține sculptoriței și pictoriței Silvia Radu care a vernisat pe 15 februarie, la cei aproape 89 de ani ai săi, la Sala Media a Muzeului Țăranului Român, expoziția de portrete Chipuri ale suferinței, chipuri ale bucuriei – Mucenicii temnițelor comuniste. Cealaltă aparține unor tineri artiști, Teodor Zaica și Mircea Hristescu, ambii având doar 29 de ani, care au vernisat pe 6 februarie, la Galeria Romană, expoziția intitulată Omul fără memorie, prin care își propun să reînvie memoria victimelor represiunilor comuniste. Impresionantă îngemănare de preocupări! Trei artiști care împlinesc un Arc al memoriei restitutive și un resort al valorilor umane pe care le au în vedere.

Instrumentarul sufletesc al unui artist este alcătuit, de cele mai multe ori, dintr-un compendiu de gânduri, rostiri și făptuiri care îl motivează fundamental nu numai pe posesorul lui, ci și pe cel de lângă acesta. Într-o înlănțuire firească, devoalată prin daltă și pensulă, suita celor trei virtuți vitale ale creștinului – credința, nădejdea și dragostea – și-a găsit sălaș bun în sufletul unei artiste monumentale, Silvia Radu, care a găsit drumul care duce la limanul cel bun. Silvia Radu a absolvit cursurile Institutului de Arte Plastice în 1960, făcând parte din Generația de aur a sculpturii românești. Artist complet, a abordat pe lângă sculptura în piatră și bronz și pictura, ceramica, grafica în pastel, ca și statuara din ghips pictat. Un artist militant al cărui crez artistic a îmbrăcat haina de sărbătoare a Ortodoxiei. Printre lucrările sale de artă monumentală se află: Legenda Meșterului Manole din Parcul Regele Mihai I al României din București, statuia comemorativă pentru eroii neamului din satul Potlogeni-Olt, sculpturile ambientale din stațiunea Costinești, Neptun, sculptură de marmură din stațiunea Neptun și Sfântul Gheorghe, sculptură în bronz aflată în Piața Sf. Gheorghe din Timișoara. Alături de soțul ei, sculptorul Vasile Gorduz (1931-2008), a ctitorit Mănăstirea din Pătroaia și Biserica din Vama Veche, locul unde și-au dat întâlnire gestul său artistic și ființa sa, într-o mirabilă întâlnire cu Dumnezeu.

În expoziția sa de la MȚR, doamna Silvia Radu izbutește, cu o emoție copleșitoare și pentru ea și pentru public, să alcătuiască o salbă de chipuri ale suferinței unor învingători, a unor atleți ai bucuriei venită din iubire de Adevăr și dreptate. Mucenicii temnițelor comuniste sunt cei pe umerii cărora ne sprijinim noi azi picioarele, adică existența și Verticala, cum frumos și ferm spunea o altă mare doamnă a culturii românești, doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta (1920-2006). Ne sprijinim, așadar, pe o suferință ridicată în chip desăvârșit la rang de bucurie ființială. Părintele Dumitru Stăniloae, părintele Daniil Sandu Tudor, Valeriu Gafencu, părintele Nicolae Steinhardt, Toma Arnăuțoiu, părintele Arsenie Boca, părintele Sofian Boghiu, Mircea Vulcănescu, Nicolae Mărgineanu și mulți alți mucenici ai temnițelor comuniste sunt cuprinși în expoziția de portrete a Silviei Radu care poate fi văzută până pe 25 februarie. Îmi permit să citez aici cuvintele artistei, edificatoare pentru demersul său: Cea mai mare bogăție a noastră sunt martirii noștri, adică cei care și-au dat viața pentru Hristos. Părintele Dosoftei de la Putna mi-a trimis fotografii cu fiecare martir și cu povestea lui de viața. Pentru mine acele luni de lucru, acele momente au fost cele mai teribile din viața mea. Plângeam toată ziua, dar eram fericită pentru că puteam să fac acest lucru. Nu poți să nu plângi când știi că acești oameni au murit pentru tine, pentru noi, pentru țara aceasta. Au fost clipe frumoase și teribile, în special pentru că eu, o păcătoasă putem să trec cu creionul pe chipul lor. A fost minunat și am trăit momente înălțătoare lucrând aceste portrete.

Omul fără memorie, expoziția celor doi tineri artiști Teodor Zaica și Mircea Hristescu este, în mod evident, construită pe formula unui dialog plin de forță, în care portretele sunt încărcate cu un spirit emblematic, cum este scris în prezentarea expoziției, iar compozițiile de mari dimensiuni reprezintă scene ale unor măsuri punitive abuzive care au constituit programul ideologic al comunismului de creare a Omului Nou, un om fără memorie, dezrădăcinat și cu sufletul amputat.

Am găsit de cuviință să preiau întocmai prezentarea celor doi artiști, așa cum se regăsește ea în detaliile expoziției, care poate fi văzută până pe 29 februarie la Galeria Romană, pentru că aceste rânduri cuprind intenția artistică a acestora. Teodor Zaica este absolvent al Universității Naționale de Arte din București, secția Pictură. El expune lucrări din seriile „Închisori comuniste” și „Creare a omului fără memorie”. Lucrează cu arhive de imagini și referințe de film, prin transferul și prelucrarea imaginii până la dematerializare. Lucrările lui pline de atmosferă oglindesc frământările interiorului uman. Mircea Hristescu este absolvent al Universității Naționale de Arte din București, secția Foto-Video. Artist multimedia, el a ales cu predilecție pictura ca mediu de lucru în creația recentă. Reorientându-se însă către pictura tradițională, își găsește, totodată, inspirația în imaginile fotografice. Nu lipsesc referințele la pictura românească modernă și contemporană (Horia Bernea, Ion Grigorescu), abordând o voită economie cromatică și o realistă simplitate. Este interesat să capteze imaginea care tinde spre sacralizare a omului asuprit.

Arc al memoriei și resort al adevăratelor valori culturale și istorice ale României recente. Arc al memoriei reprezentat prin forța evocatoare a imaginilor privite prin ochii a doi artiști tineri, care văd comunismul și teribilul său sistem concentraționar ca pe un produs ideologic, de un dramatism feroce, fără să-l fi cunoscut trăindu-l. Resort al valorilor pentru generațiile tinere reprezentat de chipurile mucenicilor care au trecut prin concasorul cu fălci al torționarilor, realizate de un om care a trăit comunismul și care, de pe culmile dalbe ale senectuții, esențializează suferința ca plămadă a unei bucurii luptătoare, mărturisitoare și, în final, triumfătoare. Două excepționale discursuri despre un același timp, alcătuite în secvențe diferite de anotimp (anotimpul ca vârstă), dar care amândouă converg spre același punct: Morala care ne păzește Verticala.