Cristina Chirvasie 
Elegant, echilibrat și esențial. Cei trei E ai unei retorici cu rost. Cei trei E ai unui discurs de efect. În teatru, făcătura e condamnată fără drept de apel. Așa se întâmplă și în oratorie. Teatrul înseamnă, într-o bună măsură, discurs. Oratoria are nevoie, uneori, de urme de teatralitate pentru ca substanța mesajului transmis să fie receptată de auditor cu ușurință, fără ezitări și semne de întrebare. Dar acesta este un alt subiect.
Probabil, unii dintre dumneavoastră își amintesc de vocea calmă și gravă care răzbătea prin undele postului de radio Europa Liberă, înainte de 1989, îmbrăcând într-o melancolie autentică mesajele de Anul Nou. Era vocea unui rege. Un rege care aduna în glasul lui, an după an, o tristețe tainică, venită de undeva de pe tărâmul lacrimilor, cum ar fi spus Antoine de Saint-Exupery. Inflexiunile vocii sale calde, estompate întrucâtva de emisia bruiată și pitită pe după perne, căpătau dincoace de difuzor o sonoritate inalterabilă. Mesajele Regelui Mihai I erau scurte, exact atât cât să nu adâncească mai mult suferința despărțirii îndelungi de poporul său pe care nu l-a considerat niciodată a fi o adunătură de supuși. Cuvintele sunt lacrimile celor care-ar fi vrut așa de mult să plângă și n-au putut, spunea Lucian Blaga. Cuvintele din acele mesaje erau lacrimi care trădau suferința unui rege rănit, a unei voci a României nesupuse pe care sunt sigură că cei care au avut urechi de auzit n-au cum s-o uite.
(sursa foto: bbc.co.uk)
Am revăzut, de curând, după mine, cel mai bun film de lung metraj din 2010 încoace. Curând, adică în perioada premergătoare plecării dintre noi a Regelui Mihai. Un Glob de Aur, nouă premii BAFTA, trei premii ale Academiei Europene de Film, șase Oscar-uri și numeroase nominalizări sunt portofoliul concludent pentru valorizarea unei producții cinematografice de excepție cum este The King’s Speech (Discursul Regelui) al lui Tom Hooper. Tandemul Colin Firth – Geoffrey Rush demonstrează faptul că arta actorului de film încă mai are ceva de spus în această epocă a efectelor, iar scenariul, semnat de David Seidler, construit plecând de la prietenia reală dintre Regele George al VI-lea și logopedul său, Lionel Logue, este unul vibrant și solid. Filmul n-are nicidecum nevoie de încă o cronică, ci trebuie, pur și simplu, revăzut, asta pentru că are în el toate ingredientele unei producții care rezistă. Aș spune, însă, numai că filmul lui Hooper nu vorbește doar despre un episod din viața unui rege emotiv (așa cum era și Regele Mihai), ci sondează dincolo de can-can, de nemaiauzit, și ne dezvăluie nouă, celor de jos, dinamica unor suflete nobile pentru care ceilalți sunt mai importanți decât eul.
(sursa foto: cinemagia.ro)
Ceea ce vreau să spun este că noi, românii, după ce, iată, a trecut deja ceva timp de când ne-am petrecut regele pe ultimul drum, ar trebui să depășim o perioadă dominată de o profundă și firească emoție, pășind într-una de reală reflecție asupra misiunii unui rege, a cărui listă de obligații e cu mult mai lungă decât aceea cu drepturi. Un rege este purtător de virtute în sensul în care e nevoit să-și trăiască viața fără libertatea de a face ce vrea, când vrea și cum vrea, ci este limitat de creditul pe care îl poartă în fața poporului său.
(sursa foto: cinemagia.ro)
Am fost, evident, mișcată de impresionantele funeralii ale regelui, de copleșitoarea solidaritate a românilor în fața unui asemenea moment, de empatia plină de forță a acestora cu povestea unui om de neînlocuit. N-aveau cum să nu mă atingă, negativ firește, umbrele pe care unii sau alții, iscodind istoria și viața unui muritor, la urma urmei, ca și ei, au găsit de cuviință să le arunce încolo și-ncoace. Oamenii uită că… uită și că, furați de prezent, omit trecutul. E ușor să plângi când totul în jurul tău… plânge. Asta numesc eu oportunism natural. E ușor să plângi în… turmă. Mai greu este să o faci când se oprește ploaia oportună. Mai dificil este să zâmbești printre lacrimi. Să zâmbești pentru lume printre lacrimile care îți zguduie ființa. Zâmbetul acesta este unul… regal și nu poate fi prefăcut, căci ar fi o făcătură pe care un duh onest n-o poate îngădui. Regele Mihai merită un asemenea zâmbet, așa cum merită și lacrimi… pe un cer senin, așa cum ni l-a dorit.
Discursul Regelui Mihai nu s-a încheiat, deși oamenilor le place să dea repede pagina istoriei. Poate că abia de-acum, când lacrimile i s-au stins, cuvintele s-au eliberat și pot striga, mai bine, în numele nostru. Se cuvine să rezistăm prezentului și să ne pregătim viitorul, spunea Regele Mihai în discursul său istoric în plenul Parlamentului, în 2011. Cred că trebuie să-i onorăm discursul, măcar și numai pentru această frază, și să zâmbim solidar și înțelept, cu lacrimi în ochi, gândindu-ne că nu-i de noi să umblăm ca orbeții.
