Cristina ChirvasieCristina Chirvasie
20.10.2018

Ce rost are o stradă care nu duce nicăieri?

Mi-e din ce în ce mai limpede că omul recent are un beteșug cronicizat de falsă iubire. Când spun om recent mă refer deopotrivă la cei care suntem și la cei care ne-au premers trezirea din coma națiunii din anii de dinainte de ’89, transformată astăzi într-o comă indusă de personajele tranziției. Un lucru curios (dacă ne gândim că, medical vorbind, coma indusă scade nevoile organismului și dă răgaz creierului sau inimii rănite să se odihnească) este că acest soi de comă n-a crescut scorul de supraviețuire a nației. Despre lucrul acesta ar fi meritat să vorbim tranșant și mai pe larg într-un context ca acela prilejuit de recentul referendum. Acum, pare-mi-se, e tardiv. Ce rost are o stradă care nu duce nicăieri? Mi-e clar, deci, că afectul nostru firesc de iubire s-a transformat într-o afecțiune organică greu de tratat, dacă nu imposibil, dacă nu vrem să ne recunoaștem în aproapele nostru și nu vrem să-L vedem pe Dumnezeu cu inima.

Trăim lăutărește, falsând printre meandrele concretului, încununându-ne părerea de sine cu laurii ofiliți ai mândriei că suntem, în sfârșit, cineva. Că, în sfârșit, suntem luați în seamă, că, în sfârșit, intrăm în rândul lumii îmbrăcând vesta cea fosforescentă a Vestului, care nu ne șade bine peste ii. Constituția noastră firească are o culoare vie pe care ne-o lepădăm, din păcate, prea ușor, tranzitând spre o îmbrăcăminte din ce în ce mai gri. Orașele ne devin gri, inimile gri, ochii ne văd numai gri și visele ne sunt din ce în ce mai gri. Tranzităm, așadar, de la deceniile negre ale comunismului spre lumea gri a unui neo care șochează.

Rândurile de mai sus sunt doar niște constatări, fără tentă de superioară viziune a lumii. Cele pe care le-am scris mă privesc direct și pe mine. Și eu trăiesc lăutărește. Pentru că dacă ar fi altfel ar trebui ca inima mea să fie irigată de plânsul liniștit, ca o ploaie bună de vară, al bunătății, al păsării de celălalt și al conștienței de chip și asemănare.

Fals tratat de mântuire a sufletului. Despre această recentă producție a regizorului Nicolae Mărgineanu vreau să vă vorbesc azi, o producție inedită nu neapărat din perspectiva realizării ei și poate nici din cea a subiectului abordat, ci mai cu seamă pentru că vorbește tocmai despre inima rănită de falsa iubire.

Nicolae Mărgineanu a izbutit în anii ’80, cei mai cenzurați ani ai cinematografiei românești, să realizeze Pădureanca și Ștefan Luchian, adevărate pledoarii dramatice pentru o umanitate vie, producții care au lăsat publicul, printr-o sensibilitate aparte, să vadă lumina de sub obroc. Apoi, la începutul anilor 2000, Binecuvântată fii, închisoare ne vorbea despre universul concentraționar românesc, despre prigoana sufletului interzis și, mai cu seamă, despre iubire. Iubirea aceea care zidește calea și dezghioacă rostul. În 2014 a urmat Poarta albă, un film de pus la rană, pe care l-am perceput ca pe una dintre cele mai bune partituri cinematografice de început de mileniu. Un regizor clasă, cum ar spune nemții, multipremiat, de la Pesaro la Berlin, de la Troia la Skopje, de la Montreal la Irkutsk și la Atlanta, Nicolae Mărgineanu ne livrează, de data aceasta, un plic cinematografic pe care scrie: „Ia-ți patul tău și umblă!”.

Deși trama Falsului tratat al lui Nicolae Mărgineanu nu este una spectaculoasă din perspectiva construcției, ea devine suportul potrivit pentru ca mesajul filmului să fie perceput in integrum.

Un inspector la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (Ioan Andrei Ionescu), cu sufletul îmbibat în răzbunare, care nu diferă prea mult de calapodul interior al foștilor colaboratori ai Securității tocmai pentru faptul că operează în registrul extrem al urii și al îndreptățirii de sine, un tânăr absolvent de Drept, cu un simț neatins încă de griuri, racolat, fără să știe, ca ucenic de același inspector (Bogdan Nechifor) și un călugăr sihăstrit într-o peșteră de munte, bănuit ca fiind autorul moral al unui suicid în mediul monahal (Remus Mărgineanu). Un triptic non-clișeu, care se raportează distinct la iubirea și neiubirea de aproapele, la sinceritate și duplicitate și la nevoia organică de restaurare a sinelui.

“Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra…” le spunea Hristos fariseilor și cărturarilor, oameni mobilați, cum am spune azi, cu un intelect cu pretenții, buni cunoscători ai celor dumnezeiești, dar care, și-au îmbolnăvit inimile de cele lumești. Cred că prin cheia acestor cuvinte nou testamentare trebuie perceput filmul lui Nicolae Mărgineanu. Prin înțelesul lor am putea discerne profunzimile acestei producții.

Aș spune că Falsul tratat pentru mântuirea sufletului este un film cinstit. Cinstit cu noi, spectatorii, pentru că nu ne pierde vremea, cinstit cu contemporaneitatea, pentru că îi vorbește cu franchețe despre câteva tehnici vitale de supraviețuire a sufletului, cinstit cu noii și vechii vremurilor cărora le devoalează apucăturile, cinstit cu viața ca anticameră a Raiului sau a iadului. Un film care ne pune, așadar, partitura în față și ne obligă să devenim profesioniști ai sufletului.

(sursa foto: cinemagia.ro)