Cristina Chirvasie
De ceva vreme trăiesc sentimentul că ne bagatelizăm istoria printr-o inflație de evenimente centenare diluate, care risipesc tocmai esența României dodoloațe. Împărtășesc sentimentul acesta și cu alții care văd mai departe de stegulețele tricolore, de evenimentele cu tentă de bifă, de discursuri gonflate și, să-mi fie permis, mult prea patriotarde. Inflația aceasta, printr-o inconsistență criticabilă, își găsește resorturile tocmai în lipsa de… resort, căci, din păcate, o Românie care se cutremură în fiecare zi din cauza incoerenței și inconsecvenței de sistem n-are cum să vadă mai departe decât… imediatul.
Nu cred că ne putem înțelege moșii, cei care au trăit în România anului 1918. Inimile noastre bat altfel azi, iar ochii noștri au uitat că pot privi și în susul cerului și împrejur, spre aproapele. Vrând-nevrând, ne-am lăsat sufletele amputate de toate cele ale secolului trecut, străbătut de o apocalipsă fulgerătoare pe care Europa a plătit-o cu milioane de victime.
România anului 1918 a fost animată de adevăr. De-asta a fost posibilă Unirea. România anului 1918 a fost triumfătoare, chiar dacă a avut nevoie pentru a se împlini de un rege și o regină de împrumut, care au înțeles românul, cu mai mult decât ne înțelegem noi astăzi frații, părinții și copiii. Regele Ferdinand (Întregitorul) și Regina Maria au privit la România treji și cu sufletele în picioare.
Privesc cu tristețe cum nouă, copiii copiilor lor, ne e rușine de românitatea noastră, acceptăm să ne ambalăm viața în cuvinte străine și umplem diaspora crezând că altundeva poate fi mai bine decât aici, într-o Românie încă întreagă.
Ziua de 18 iulie a trecut ca toate celelalte. Cu sminteli internaționale și bârfeli locale, cu iritări sociale juste și știri devastatoare. Câți dintre cei care ne sunt capi, în acest an de centenară comemorare a României renăscute, și-au notat în memoria lor istorică din agenda telefoanelor data de 18 iulie, ziua în care acum 80 de ani, pleca la cele veșnice, la Castelul Pelișor din Sinaia, în Regatul României atât de iubită de ea, Regina Maria, cea fără de care Unirea n-ar fi fost posibilă?
Unirea n-a însemnat doar o suită de acte istorice. Acestea au fost transpunerea în plan politic a actelor de vitejie ale unei Românii vitale sufletește care, deși pierduse peste un milion de oameni în Primul Război Mondial, n-a deznădăjduit. (Înainte de Unire, populația avea șapte milioane de locuitori. După alipirea teritoriilor românești aceasta s-a dublat). Rănile lăsate în urmă de front erau mari și grele și pentru a fi oblojite a fost nevoie de un apostolat laic pe care Regina Maria, o englezoaică devenită româncă, purtătoarea de ie regală, cum spun unii, și l-a asumat cu un curaj greu de mărturisit în cuvinte.
Cred că toate cele pe care le-aș scrie despre Regina Maria ar fi umbrite de faptele sale. Și de demnitatea și iubirea ei pentru România cea de ieri și de azi și de mâine. Așa încât las aici loc câtorva din cuvintele din testamentul său. Căci Regina Maria ne vorbește și nouă, celor de azi, care nu mai știm cum să ne locuim sufletul și țara și am uitat să ne pricepem și să ne iubim.
“Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. (…).
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. (…)
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… (…)
Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. (…)
Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933. MARIA, REGINA ROMÂNIEI”.
