Deplasarea cu trenul s-a dovedit cea mai bună alegere, am reușit să mă bucur, mai mult decât oricând, de fiecare kilometru străbătut. Bănuiam că zilele în care puteam călători vor apune, nu-mi rămânea decât să savurez fiecare clipă și să adun amintiri, din care „să trăiesc” când nu voi mai putea trăi. Astfel, în șase ore am remarcat și m-au impresionat o multitudine de secvențe pe care, în mod normal, le-aș fi ignorat. Prin bucata de cer văzută prin fereastră, am admirat un stol de berze; am zburat și eu odată cu ele purtată de trenul care mă legăna delicat. Apoi, undeva departe, o turlă aurie a unei biserici a strălucit orbitor când a fost atinsă de o rază de soare ieșită din nori; am tradus asta ca pe un semn de speranță. După alte minute, am zărit un pom înflorit în mod miraculos în mijlocul unei pustietăți cu vegetație uscată și înghețată, mi-a inspirat că viața poate exista oriunde și astfel aș putea renaște și eu. Liniile ferate se tot despărțeau și mă purtau de pe o direcție pe alta, transmițându-mi iminența de a lăsa totul în urmă și de a mă îndrepta spre destinația corectă. Nu înțelegeam cum adică să-i iert pe toți nemernicii care mă înjunghiaseră cu comportamentul lor talibanic sau cum să-i sun și să le cer iertare celor cărora le întorsesem spatele când nu le-am mai suportat nedreptățile și ipocrizia? Cu Ramona nu-mi fusese atât de greu, dar mai erau alții care mă răniseră mult mai grav. Cum să le spun prietenelor mele care nu mă mai voiau în viața lor că-mi lipseau și muream de dorul lor? Să le explic acestora că a început numărătoarea inversă a timpului meu? „Dar poate nu va fi cazul, îmi va ieși bine rezultatul. Oricum, dragoste cu forța nu se poate!”, am concluzionat înainte de a coborî din tren.

Pur și simplu, ador moldovenii de peste tot, ei nu au nevoie de motive pentru a petrece, numai simplul fapt de a fi împreună, sănătoși, poate fi suficient. Și totuși, la Iași am sărbătorit-o pe mama Cristinei care a împlinit o vârstă remarcabilă, chiar în zi de Buna Vestire. Mihai ne-a răsfățat cum nu s-a putut mai bine, preparând bucate alese cu mâna lui: rață în sos de portocale, brânză învelită în ștevie, ochiuri din ouă de gâscă, cârnați virșli și vin de cea mai bună calitate.

După vreo două zile de orgie culinară și bahică, m-am desprins cu greu de ei, atrasă de un eveniment de înaltă ținută desfășurat la Muzeul Kogălniceanu, unde amfitrionul era un academician. M-am felicitat pentru decizia de a fi prezentă acolo, unde am întâlnit crema județului. Una dintre invitate, Iolanda, care stătuse lângă mine și îmi devenise pe loc prietenă, m-a însoțit la plimbarea de seară, într-o atmosferă feerică, cu lumini asemănătoare celor de la Crăciun. Eram parte dintr-un basm, nu știu să mai fi văzut vreodată Iașul atât de frumos și de viu. Mirosul de primăvară ne amețea, în vene ne curgea optimismul. Nu ne grăbeam spre casă, eram vrăjite de o stare de bine soră cu beatitudinea. Ne-am oprit la o terasă, unde am băut un pahar de vin roze și ne-am făcut planuri mărețe împreună. Trebuia să punem în scenă piesa de teatru la care lucram, ne hotărâserăm care vor fi actorii, cine să ne facă regia, unde să se joace. Apoi s-au născut și alte idei de proiecte culturale împreună. Visam cu ochii deschiși și ne vizualizam succesul. Dacă mi s-ar fi măsurat fericirea pe parcursul vieții, atunci ar fi fost, probabil, la cotele cele mai înalte și datorită felului minunat al Iolandei. Persoanele din Republica Moldova au ceva special, o veselie și o capacitate de a te face să te simți cel mai puternic om de pe Pământ, nimeni și nimic nu le-ar putea opri implementarea unui vis. Da, îmi amintisem și asta: viața înseamnă obiective, proiecte de realizat. Iar eu atunci hotărâsem, împreună cu prietena mea, că avem foarte multe de făcut. Când s-a terminat vinul din pahare, ne-am propus să mergem la Mitropolie, să ne rugăm la Sfânta Parascheva, ca să ne iasă bine planurile.

Tot ce mi se arătase într-o pozitivitate contagioasă și credibilă în acea seară perfectă, s-a spulberat de îndată ce-am trecut pragul Mitropoliei: tocmai se spărsese în fața noastră ditamai butoiul cu agheasmă.

—E semn bun, o să vezi! Pășești pe apă sfințită, e ca și cum te purifici, zicea Iolanda într-un mod care spera să mă convingă.

            —Crezi? am întrebat-o înmărmurită de groază, simțind că nu era bine deloc ceea ce se întâmplase.

            A doua zi, înainte de a pleca spre gară, mă sunase o altă prietenă din Italia, Lia, pentru a ne face planuri comune și cu ea. De foarte mult timp ne promiseserăm o vacanță, în sfârșit, în iunie urma s-o duc la poalele Olimpului. M-am întors la București cu sacul plin de visuri de realizat. Totul fusese perfect, era mare păcat ca ceva să-mi strice starea de euforie. Așa credeam, până am primit rezultatul pe e-mail.

(fragment dintr-o carte în curs de publicare)

(sursa foto: https://romaniadacia.wordpress.com/2015/09/23/iasi-city-moldavia/copou-iasi-romania-park-jassy-moldova-moldavia/)

Post-ul Orașul speranței apare prima dată în Literatura de azi.

De la Bova Marina – al cărei țărm îl văzusem de la un capăt la altul în călătoriile mele cu trenul – la Bova Superiore sunt doar unsprezece kilometri, iar senzația a fost extraordinară: ca și cum un Montagne Russe ne-a purtat de la nivelul mării la o altitudine de 900 m. În timp ce volanele de munți din lanțul Aspromonte se zăreau peste tot în jurul nostru, am admirat Cetatea Bova dintr-o perspectivă similară cu cea din schița lui Lear, ca și cum acesta ar fi reprodus locul cu foarte puțin timp înaintea mea, efectiv totul părea neschimbat și se păstra ca în vremea lui. Mulțumeam providenței pentru epoca în care alesesem să trăiesc, beneficiind de binecuvântatul aer condiționat, îmi amintisem cu milă cum el urcase pe jos până în creștetul muntelui. Pe Pavese deja îl uitasem și începusem să mă conectez la noua situație, încercând să identific atentă acele detalii care mă impresionaseră cândva în cartea renumitului desenator.

Intrarea în sat se face prin poarta istorică – foarte îngustă, abia încape o mașină – apoi imediat se ajunge în centru, lângă o locomotivă de epocă uriașă (care n-am înțeles niciunul cum a fost adusă acolo). Imediat lângă aceasta mai erau fix trei locuri, dispuse nu oriunde, ci la umbră. Era dovada clară că atunci când ne-a vrut destinul într-un loc, tot universul a pregătit infrastructura necesară. Nici bine n-am coborât din mașini, că Lia mai dorea un aperitiv. Am urmat-o toți, chiar era cea mai bună idee, pentru că, între timp se făcuse îngrozitor de cald. Rând pe rând părăseam masa și ne ducem la locomotivă, ocolind-o și descoperind cu fascinație că reprezenta un tribut adus feroviarilor italieni, deși calea ferată era la cel puțin zece kilometri distanță. Apoi am remarcat cu mare bucurie o altă caracteristică pe care o semnalase Lear în cartea sa: plăcuțele care indicau numele străzilor erau scrise cu litere latine și grecești, convins că Bova (Vua – numele original) era ultimul colț autentic de pe fostul teritoriu al Magna Grecia. El mai preciza că locuitorii (bovani) vorbesc limba greacă și încă mai păstrează tradiții grecești originale. Eu n-am fost atât de norocoasă, dincolo de plăcuțe, oamenii puțini aflați în bar, apoi vânzătoarea de la magazinul de suveniruri, toți vorbeau între ei sau cu clienții în dialect calabrez. Foarte interesant mi s-a părut faptul că rămășițele unor elemente culturale grecești au supraviețuit condițiilor medievale. Vizitasem tot felul de mănăstiri – Certosa de la Serra San Bruno, Monte Stella – unde încă se mai păstrau relicve din vremea bizantină, dar nu la nivel lingvistic și nici de grafică.

După sesiunea de aperitiv și selfie cu locomotiva, din toate unghiurile, am contemplat o splendidă panoramă, unde se afla o bancă în formă de carte, pe care era inserat un citat din jurnalul lui Edward Lear. Așa îmi amintisem că fusese acolo în zilele de 31 iulie-1 august 1847, adică cu mai bine de 175 de ani înaintea mea. Pe bancă scria cum, în timp ce urca dinspre zona marină,  i se arătase  satul ca o navă-fantasmă (probabil și din cauza căldurii), care tot apărea și dispărea, ca și cum totul ar fi fost o iluzie și n-ar mai ajunge niciodată acolo. Reperul îi era Palatul Marzano, cea mai impunătoare construcție aflată la nivelul cel mai înalt. Trebuia să ajung și eu acolo, dar nu înainte de a mă sătura să privesc marea. Din păcate, eu nu eram la fel de norocoasă ca Lear, care zărise Sicilia cu al său vulcan, Etna. Achille a încercat să ne grăbească, invitându-ne să purcedem la vizitarea satului. Ne propusesem să vedem o mulțime de puncte turistice – biserici, palate, panorama din punctul cel mai înalt. Însă, în momentul în care am realizat că trebuia să urcăm foarte multe trepte într-o baie de soare, la vreo 38 de grade, fără nici o perspectivă de umbră de la vreun copac, casă sau zid, entuziasmul ne-a părăsit subit, risipindu-ne oarecum pofta de istorie.

—Eu nu rezist, nu pot să fac asta! a spus Giulio, după care am auzit și protestele celorlalți.

—Nici eu nu vreau să merg! a completat soțul meu, alegând să-i țină companie lui Giulio.

—Of, eu mi-am uitat pălăria acasă! s-a plâns Lia.

—Este cam periculos, putem să alunecăm dacă nu suntem atenți! ne-a sfătuit, doct, Franco, adăugând totodată și soluția:

—Urcați-vă în mașini, știu eu o altă cale de a ajunge direct sus, fără efort!

Ni s-a părut că Dumnezeu ne iubește și ține cont de vârsta și mai ales de nevoile noastre, având în vedere media grupului, care era de aproximativ 65 de ani. Însă, din nou, speranța s-a risipit, după ce-am urcat cu mașinile pe un drum care ne dădea impresia că am putea sfârși în prăpastie. Când am ajuns toți teferi la cealaltă poartă a orașului, trona un indicator exagerat de mare, pus parcă și pentru Lia care oricum nu vedea nimic (pentru că era oarbă): Accesul Interzis cu Excepția Riveranilor. Ne bazam toți pe ea, în calitate de însoțitori ai însoțitorului ei, Giulio, însă regula era regulă, chiar și în Calabria: deși poseda un certificat de handicapat, nu era riverană. Am întors toți mașinile într-un spațiu extrem de strâmt, cu sufletul la gură, rugându-ne la fiecare manevră, apoi am urmat drumul pe care am venit, sperând să revedem piața cu locomotivă. Dar n-a fost așa, prima mașină (a lui Franco) a oprit brusc lângă un zid de cetate. Pasagerii lui au coborât și am înțeles că trebuie să procedez la fel. Am reușit toți cei trei șoferi să ne lipim de ziduri, iar când am coborât, cel puțin eu nimerisem într-un morman de buruieni și m-am rugat să nu cumva să mă agăț de vreun șarpe.

Apoi, doar câțiva am pătruns dincolo de zidurile cetății, pentru că Giulio, Lorenzo și Franco deciseseră să ne aștepte, conștienți de pavimentul accidentat și mai ales abrupt pe care urma să-l străbatem. Au insistat să grăbim ritmul, ca nu cumva să pierdem rezervarea la masă.

Am admirat clădirile renovate impunătoare și eram tare fericiți când întâlneam indicatoarele maro care ne arătau că suntem pe drumul cel bun spre punctele turistice.  Achille și Maria erau cei mai dornici să vadă cât mai mult din Bova, de aceea o luaseră înainte, în pas alert. Am trecut pe lângă un hostel și eram atât de încântată să descopăr în mijlocul munților un loc pentru turiști, însă soțul meu nu s-a putut abține să nu-mi strice starea:

—Trebuie să fii nebun să vii aici în vacanță! Abia găsești un loc de parcare, nu există niciun restaurant, n-au magazine, iar la bar nu poți servi decât cafea și apă minerală! Marea e la kilometri, iar când ajungi acolo, iarăși! Nu ai loc de parcare!

—Dar tu nu te poți plimba fără să duci grija altora? Poate sunt oameni ca mine care n-au nevoie de toate astea, vor doar liniște și peisaj! am exclamat revoltată mai mult de efectul de seră cauzat de zidurile încinse de soare și de îngustimea străzii pe care abia încăpeam noi.

—Tu crezi că poți trăi doar hrănindu-te spiritual? Stai să vezi ce faci aici dacă te apucă setea sau foamea, să te văd cum te descurci!

Trecuseră vreo 20 de minute, eram toți obosiți, dar mulțumiți că drumul ne ducea spre vale, când i-am auzit pe Maria și pe Achille strigând:

—Întoarceți-vă! Este strada înfundată!

—Cum adică înfundată? Păi de ce n-am fost avertizați? intervenisem aproape nervoasă, pentru că întoarcerea însemna urcare și asta mă extenua.

—Sunt lucrări și singura stradă care ne-ar fi unit cu piața unde se află locomotiva este închisă. Deci, trebuie să ocolim tot, să ne reîntoarcem de unde am plecat, apoi s-o luăm pe scările care nu v-au plăcut vouă! și am auzit o înjurătură murmurată de Achille purtată de ecoul spațiului în care ne aflam.

—Așa ceva este exclus! Haideți mai bine cu mașina! Eu sunt deja terminată! a exclamat Lia.

De îndată ce ne-am reunit cu cei care ne așteptau, unii dintre noi chiar aveam impresia că se va relua traseul inițial și pe care îl refuzase majoritatea (prin piața centrală), însă Giulio a fost concludent:

—Știți ceva? Mie îmi este foame! Cred că ați văzut suficient din Bova! Haideți la masă!

Văzându-mi chipul uluit, Achille a completat amuzat:

—A tavola, gruppo di bovini! (trad. – La masă, grup de bovine!)

—Bovani! am adăugat eu.

—Cum ai zis?

—Edward Lear îi numea pe locuitori bovani.

—Știu, numai că noi nu trăim aici, suntem niște ființe încete, care ocolesc obstacolele și refuză să meargă mai departe, dar le e mereu foame. Exact ca bovinele! și-am izbucnit amândoi în râs.

Am continuat din inerție drumul mai puțin de doi kilometri, am parcat pe marginea unei râpe neîncetând să mă tot întreb: ”Adică două șanse ratate în aceeași zi?”

Nimerisem în fața unui local, Petru i Ntoni, o tavernă rustică, decorată elegant cu elemente tradiționale tipic calabreze, unde toate mesele erau ocupate, pline de bucate și oamenii păreau fericiți. Singurul loc liber, cu cea mai frumoasă panoramă, era pentru noi. Nici bine nu ne-am așezat, că au început să vină bucatele, pe care nu le comandaserăm. Aflasem între timp că era un singur meniu pentru toată lumea, 100%  produs în fermă proprie: bruschete pe focaccia cu nduja și roșii tocate, gogoși sărate, platouri cu multe brânzeturi și salamuri artizanale locale și o farfurie cu un fel de ricotta locală cu gem, friptura la proțap cu ceapă și murături, apă, vin și un digestivo cu nume grecesc, Kephas – frate geamăn cu Amaro del Capo – și care ne era dăruit din partea casei, nu în pahare, ci în borcănașe. Cine dorea să ducă acasă ceva din ceea ce avusese pe masă, putea cumpăra de la punctele de vânzare din local.

Când ai burta plină, toată supărarea trece. De la masa noastră am putut admira în liniște tot ce-i plăcuse și lui Edward Lear cândva, anume ospitalitatea și valea splendidă care tăia respirația. Am stat două ore, suficient cât să asociez Bova cu paradisul culinar. Am plătit destul de mult, pentru că luxul, chiar dacă este rustic, costă, dar a meritat, pentru că niciodată n-am mai avut parte de o asemenea experiență.

Când să ne urcăm în mașină, Franco a venit la mine să mă întrebe:

—Suntem foarte aproape de Melito Porto Salvo, locul unde a acostat Garibaldi, când a venit din Sicilia în Calabria și unde s-a ascuns cu cei o mie de soldați ai săi. Vrei să-l vezi?

Cum să refuz așa ceva? Am crescut în jurul numelui Garibaldi, așa se numea parcul din cartierul Floreasca lângă care locuia bunica mea și unde mă plimbam cu bicicleta. Apoi, acolo, pe o bancă, îmi așteptam fiul să vină de la școală și îmi aminteam de copilărie. Garibaldi a fost eroul care a destrămat Regatul celor Două Sicilii și iată, sosise ocazia să-i calc pe urme, chiar și pentru câteva clipe cât am stat în fața unei vile imense, care încă îi păstrează amintirea printr-o placă memorială de pe fațadă și o ghiulea înfiptă în ea.

Pentru că ne-am continuat periplul întoarcerii acasă prin autostrada de la Reggio Calabria, n-am mai trecut prin fața casei unde a stat în exil Pavese între 4 august 1935 și 15 martie 1936. N-am avut șansa să vizitez Bova în lung și-n lat, dar am convingerea că am văzut tot ce era mai frumos. În schimb, am avut parte de un peisaj splendid și de cea mai intensă experiență culinară calabreză, atât de autentică încât, cu siguranță, voi reveni. Există acolo o liniște, un mister care mă atrage și care sper că nu va rămâne nedeslușit. Numai că lucrurile se destăinuie, nu când vrem, ci când vor să se lase dezvăluite.

O zi care promitea a fi perfectă, n-a fost chiar așa atunci, însă acum, când mi se derulează filmul ei în minte, începe să capete dimensiunile unei amintiri perfecte. Nu tot ce ne propunem este obligatoriu să ni se îndeplinească. Nici măcar destinația nu este întotdeauna importantă, ci oamenii care ne însoțesc. Bova va rămâne pentru mine locul în care m-am simțit excelent cu prietenii mei dragi, într-un moment în care eram toți bine, sănătoși, puteam râde și mânca cu poftă. Mi-a rămas în suflet elegantă, renovată, un loc unde domnesc liniștea și pacea și, poate cel mai important, am fost toți sus pe munte, aproape de Dumnezeu.

Într-un fel, mi-am îndeplinit visul de a păși pe urmele lui Edward Lear la Bova. Deși au trecut aproape două secole de atunci, localitatea pare înghețată în timp, aproape neschimbată, la fel de fascinantă, precum în desenul din jurnalul său. Eu pot doar să confirm că e la fel de frumoasă în realitate, însă n-am reușit decât s-o pictez prin cuvinte. A regretat când a trebuit să plece, la fel mi s-a întâmplat și mie, doar că eu sper să mă întorc. Se spune că întotdeauna este bine să rămână ceva pentru data viitoare.

Post-ul Pe urmele lui Edward Lear la Bova (II) apare prima dată în Literatura de azi.

În ziua despre care povestesc, încercând să identificăm noi locuri de vizitat, ne-am amintit toți cât de frumos fusese în rezervația naturală pe care o vizitaserăm în urmă cu un an. Bineînțeles, fusese meritul lui Franco și, în loc să se mulțumească cu elogiile noastre, i-a venit pe loc o nouă idee:

­­—Apropos de Aspromonte, voi ați fost vreodată la Bova? Tocmai am citit o știre, chiar zilele trecute, cum că acest sat este inclus pe lista „celor mai frumoase sate din Italia”. Am fost de multe ori acolo, este foarte frumos.

După ce-au aprobat toți că merită vizitat, am intervenit precizând că am auzit pentru prima dată de Bova când am citit în limba engleză jurnalul lui Edward Lear, Journal of a Landscape Painter in Southern Calabria și astfel îmi doream de mult timp să ajung acolo. A durat ceva până să ne sincronizăm toți asupra zilei potrivite pentru excursie, însă Franco a avut drept de veto, anunțându-ne că doar a doua zi era disponibil, după aceea urma să plece din localitate. Singura lui condiție? Să luăm masa într-un loc recomandat de el, pentru că citise recenziile, care erau toate la superlativ. Apoi fiecare s-a îndreptat spre mal sau a înotat în mare. Cum mie nu-mi place să ies prea ușor din apă, am plutit până spre geamandură, mulțumită de perspectiva unei noi destinații.

„Doamne, îți mulțumesc că-mi îndeplinești și această dorință!”, am exclamat cu voce tare, privind cerul senin, ca și cum aș fi fost ascultată, amintindu-mi cum descoperisem cartea într-o librărie din Gerace. Mă fascinase felul simplu în care autorul ei a cunoscut Calabria și pe locuitorii săi, inspirându-mă în explorările mele. Reprezentările artistice în creion ale localităților pe care le vizitase – Palizzi, Santa Maria di Polsi, Gerace, Rocella, Gioiosa, San Giorgio, Palmi, Bagnara, Scilla, Pentedatilo – erau pur și simplu splendide, ca niște fotografii stilizate, însă Bova din desenul său era de departe cea mai spectaculoasă. Aș spune că atunci s-a născut dorința de a ajunge acolo. De câte ori treceam cu trenul spre Reggio Calabria și opream în gara omonimă de pe malul mării, gândul meu zbura la autorul care contribuise la consolidarea unui nou gen literar ce tocmai se năștea: jurnalul de călătorie. „Cândva voi veni și eu aici!”. După atâtea făgăduințe, soarta îmi rezervase, în sfârșit, această nouă destinație și asta mă făcea fericită.

Ziua de 9 august 2025 s-a nimerit sâmbăta – după mine, cea mai potrivită pentru călătorii. Cum în Italia de Sud totul trebuie făcut în stil mare, am plecat opt persoane cu trei mașini, pentru că, între timp, și vecinul Lorenzo a acceptat să ne însoțească – dublă bucurie pentru mine, dincolo de călătoria în sine, acesta a acceptat să preia rolul de DJ, și-a conectat telefonul la mașină prin bluetooth și astfel am putut admira decorul superb al naturii ascultând totodată cele mai frumoase melodii italiene. Singurele puncte slabe ale unei excursii în grup sunt poftele sau nevoile unora care nu coincid cu ale celorlalți. Spre exemplu, părea să-mi fie greu să-i urmez pe ceilalți și totodată să respect indicatoarele cu limitările de viteză, însă nici bine n-am plecat, că am și oprit la o cafenea, unde, am vrut sau nu, a trebuit să găsim loc de parcare și să luăm un alt mic-dejun. După alți câțiva kilometri ne-am oprit din nou, să vedem o splendidă panoramă, La Scogliera Capo Bruzzano, unde m-am bucurat enorm să pot zări ceea ce nu puteam din tren, pentru că în acea zonă treceam printr-un tunel. În timp ce contemplam unul dintre cele mai frumoase peisaje din viața mea, cu stânci care păreau căzute din cer în mare, mi-am amintit de o altă dorință de-a mea și i-am rugat pe toți stăruitor să mi-o accepte:

—Trecem cumva prin Brancaleone? Putem opri, vă implor, câteva minute, să văd și eu casa în care a stat Cesare Pavese în cele opt luni ale sale din exil în Calabria?

Grupul nostru era minunat, intelectual și deja se obișnuise cu opririle, iar propunerea mi-a fost acceptată în unanimitate. Dacă ni s-ar putea măsura fericirea în anumite momente, cred că atunci era maximă pentru mine. Să-mi îndeplinesc atâtea capricii într-o singură zi era ca și cum asistam la un miracol. Minute mai târziu, am intrat în localitate cu multă speranță și mari emoții, însă acestea se dezintegrau pe măsură ce înaintam. Strada statală se transformase într-un labirint prin care eram nevoită să mă strecor la distanțe de centimetri față de mașinile parcate pe stânga și pe dreapta, pe două rânduri. Nimeni nu pleca, nu puteam opri, iar când am zărit carabinierii, am continuat resemnată. Tentativa de a-mi îndeplini dorința eșuase. În dreptul unei case galbene ca paiul, frumos întreținută, Franco a scos mâna pe fereastră, indicând-o ca fiind obiectivul vizat. Eram atât de aproape, dar n-a fost să fie! Ochii mi s-au umplut de lacrimi, eram furioasă pe toți italienii care ocupaseră toate parcările posibile și imposibile numai pentru a merge la mare, care, în Calabria, era peste tot. De ce veniseră tocmai la Brancaleone, dacă aveau la dispoziție kilometri întregi de plajă? Am deschis din instinct fereastra, încercând să mă calmeze aerul fierbinte, măcar să respir în localitatea în care a respirat și Pavese timp de opt luni. Pe vremea lui nu era atâta lume.

„Destinul nu m-a vrut aici!”, am spus supărată cu voce tare, apoi am continuat în gând:

„Sau poate nici tu, Pavese! Chiar nu înțelegi? Mi-aș fi dorit să ating măsuța unde ți-ai început jurnalul. Acolo, unde te măcina durerea dorului de Piemonte și unde, așa cu scârbă cum îi mărturiseai prietenului tău, ai început să-ți scrii propria capodoperă, fără să știi asta. Vorbeai frumos despre calabrezi, te-au primit bine, voiam să privesc și eu marea de la fereastra ta!”, după care am continuat din nou cu voce tare:

—Pavese a început să scrie aici cea mai valoroasă carte a sa, jurnalul Meseria de a trăi și care, în preambul a avut atașată o altă parte pe care o scrisese cu mult înainte, Meseria de poet.

Cei doi din mașină, soțul meu și Lorenzo, tăceau și, când eram convinsă că nu mă auziseră, soțul meu a adăugat:

—Ție nu-ți mai rămâne decât meseria de călător! La urma urmei, mă bucur că n-am oprit și aici, ar fi însemnat ca ceilalți să te aștepte, pentru că tu nu știi să vizitezi ceva rapid, ție îți trebuie ore, ai nevoie să întrebi lumea, sigur voiai să atingi și plaja unde înota el! Lăsăm Brancaleone pe altă dată, când o să-l explorezi de dimineața până seara, acum hai să ajungem odată la Bova că se apropie ora mesei și presimt că nu vedem nimic nici acolo, pentru că nu o să găsim loc de parcare!.

—Mie îmi e că nu găsim loc la masă, știu ce vrea Franco și e nebunie acolo! Eu sper că a făcut rezervare, altfel este imposibil, a completat Lorenzo puțin preocupat.

(Va urma)

Imagine cover: Bova văzută de Edward Lear (sursa foto: https://www.finarte.it/asta/libri-autografi-e-stampe-roma-2017-12-14/calabria-lear-edward-journal-of-a-landscape-painter-in-southern-calabria-24589)

Post-ul Pe urmele lui Edward Lear la Bova (I) apare prima dată în Literatura de azi.

Din momentul în care am citit prologul cărții Scrisori fără adresă, publicată de Editura Arc în anul 2025, am înțeles că am în fața ochilor un roman zguduitor, de o sinceritate emoționantă. Aș dori să precizez că, în acest material, îmi adjudec dreptul de a-mi exprima propria părere doar în calitate de cititoare. Așadar, nu mi-am propus realizarea unei analize critice, dimpotrivă, scopul este acela de a semnala șansa unei lecturi deosebit de interesante. Sunt perfect conștientă că aș putea fi acuzată de subiectivism exagerat, întrucât la mine persistă încă o sensibilitate față de tot ce înseamnă „efortul pentru a trăi”, eu însămi fiind o supraviețuitoare a unei recente lupte crâncene, de altă natură. Însă, chiar dacă scenariile suferințelor ne-au fost diferite, zbuciumul interior al autorului mi-a atins sufletul, trezindu-mi compasiunea, din solidaritate față de un om aflat în plină (de)cădere fizică și mai ales psihică, ajuns în pragul dezintegrării propriei ființe. În plus, m-a surprins în mod plăcut faptul că autorul este aproape la fel de tânăr ca fiul meu, iar această carte scrisă de el dovedește, pe lângă dedicare și muncă asiduă, mult talent în efectuarea unui exercițiu de creativitate foarte reușit.

Faptul că Alexandru Colotenco a avut curajul să abordeze un subiect delicat, într-un mod asumat și într-o compoziție foarte bine structurată care face referire la depresie, tratamente excesive, bipolaritate și chiar droguri, nu mă determină decât să-i fac cunoscută munca, pentru că oferă un suport de cunoaștere a unui fenomen pe care avem tendința să-l ascundem sau să-l evităm. Însă farmecul povestirii sale constă în faptul că simptomele specifice bolilor psihice, precum și dependențele de substanțe halucinogene nu sunt descrise în mod arid, ca și cum ar fi extrase dintr-un simplu jurnal ori note medicale, ci sunt prezentate evolutiv și fantast, presărate cu metafore și descrieri care denotă nu doar informații medicale, de IT, cât mai ales de cultură literară, filozofică și muzicală, toate mânuite prin condei cu mare talent. Autenticitatea se îmbină armonios cu o realitate care, după cum ne-o descrie chiar autorul, devine o „hologramă defectă”. Mai întâi asistăm la  dovada bipolarității elocvente prin minciuna care poate ajuta la crearea mai multor personalități, în funcție de preferințe, apoi prin conversațiile cu morții – dar nu cu oricine, ci cu „prietenii celebri”, Becket, Tarkovski, Breyer etc. – și prin lucrurile care prind viață în mod neașteptat. Mai mult, prezența unui cal alb personificat, capabil să ofere sfatul cel mai util, deși pare fantasmă, ni se relatează ca fiind „un adevăr” („când porți o mască toată viața, nu mori – dispari”). Vocile care vorbesc din senin – pe plajă, pe o scenă imaginară, prin vânt sau chiar prin persoane feminine necunoscute – completează simptomele evidente ale unui diagnostic iminent. Dedublarea frecventă a personalității, precum și dialogurile între cele două părți ale unui „ego” sfărâmat, care degenerează în ceartă uneori, denotă rătăciri evidente ale sinelui în procesul continuu de căutare. Din fericire, partea care susține viața reușește să domine și iese, la final, învingătoare. Măcar „de probă” dacă nu definitiv, așa ni se spune la un moment dat.

În fiecare capitol se întâlnesc alegorii brodate cu filozofie analitică, precum și o varietate de personaje, toate inserate într-o construcție de proză scurtă echilibrată. Printre acestea, mama și Lada (fata cu nume de mașină sau de zeiță apărută ca o „eroare în algoritm”) se detașează evident și emană o influență puternică asupra lui Alex, chiar dacă prezența lor este efemeră, dar cu revenire în primele două părți ale cărții.

Fiecare final de capitol cuprinde învățături învăluite în metafore fine. Aflăm astfel că tăcerea devine timp, lumea merge înainte pentru că nu știe ce altceva să facă, amintirile au gust grețos de căpșune dulci, care se strică ușor, iar ca să trăiești trebuie să călătorești, scopul călătoriei fiind uitarea. Și totul devine un exercițiu de obișnuință cu un mod de viață independent – de a găti nu numai pentru asigurarea hranei, ci pentru a umple singurătatea (uneori în compania prietenului Sasha, de exemplu), de a face cumpărături nu din locuri obișnuite, ci de acolo unde fiecare client este parte dintr-o poveste cunoscută de vânzătoare, pentru a-l servi cum se cuvine. De fapt, leitmotivul cărții se bazează pe ideea efortului de a face orice cu scopul de a nu mai fi singur.

Dialogul cu Felix, prietenul apărut din senin după șapte ani, pare mai mult un test crucial pregătit minuțios de soartă, de ademenire spre vechile obiceiuri, mai ales în momentul întoarcerii lui Alex de la cursurile din Centrul de Prezență Somatică. Aflăm apoi că Felix a dispărut la fel cum a reapărut, motivându-și lipsa printr-un simplu mesaj: „Tu ai reușit. Eu nu încă. Dar mă bucur pentru tine. Serios.” Și parcă drept răsplată pentru că „n-a fost să fie, nu pentru că nu s-a vrut”, viața i-a oferit-o lui Alex pe Yuna – o femeie care a permis personajului principal să ardă de răbdare, trezindu-i pofta de viață și, mai târziu, iubirea la modul cel mai profund și conștient. Însă și acest episod își demonstrează volatilitatea, deși revine sub diferite forme, imaginativ sau real, până ce va dispărea definitiv prin decesul ei tragic, în timp ce tentațiile pentru consumul de amfetamine sunt resuscitate din când în când de foști parteneri de „petreceri cu psihedelice” ca Artyom, spre exemplu, al cărui îndemn „O singură dată. Fără stres” a fost suficient de ispititor, ocazia de a redeveni „cel care a fost”. Din nefericire, această prezență nefastă nu este deloc ocazională, ea se manifestă chiar și atunci când viața pare să urmeze o direcție spre normalitate: cuplu stabil, echilibru psihic, serviciu. „Pentru zile negre”, astfel sună replica celui care întinde un ziplock cu prafuri pe post de ajutor. Starea de exces, cum o definește autorul, era benefică atunci când îl ajuta câteodată să scrie eseuri, episod ce ne amintește de Huxley care crea în aceleași condiții.

Cele nouă zile la Paris sunt cuprinse în câteva capitole abundente și revelatoare pentru consolidarea vieții de cuplu, reflectând un amalgam de sentimente, de la o simplă ceartă, până la sinceritate și mulțumire sufletească de a fi fost împreună acolo. Finalul vacanței este descris ca „luminos” și înfricoșător. Avem impresia că fiecare clipă petrecută în orașul iubirii a fost cuprinsă în fiecare poveste creionată cu puține cuvinte încărcate de trăiri intense. Întoarcerea acasă este marcată de regret evident și impune câteva schimbări, în sensul reînnoirii unor lucruri din jur, pentru a putea începe o viață nouă. Însă rutina și viața liniștită sunt asemuite unei morți lente, pentru că lipsește motivul pentru a lupta. Yuna pare să fie motorul oricărui pas înainte spre o viață mai bună, dar și spre un nou mod de manifestare deschisă a sentimentelor, pentru că „toată stabilitatea din această lume se sprijină pe oameni capabili să înlocuiască coloana sonoră fără tragedie”.

Dispariția subită a Yunei, în urma unui accident, înseamnă dizolvarea întregului univers creat alături de ea. Dar Alex, protagonistul cărții, supraviețuiește cu eforturi sisifice, se mută într-o altă casă unde se păstrează doar urmele pașilor lui. „A trăi nu înseamnă doar a respira, ci a continua”, mărturisește acesta. Timpul i-a dat puterea de a avea un loc de muncă, de a zâmbi și chiar de a se îndrăgosti din când în când. Mai mult decât atât, are forța de a ne transmite îndemnul final: „Respirați. Amintiți-vă. Și mergeți mai departe.”

Există cărți utile și cărți pentru suflet. Scrisori fără adresă întrunește ambele criterii pentru a percepe natura umană în complexitatea ei. Se spune că este o carte reprezentativă pentru Generația Z. Din punctul meu de vedere, este un suport pentru oricine dorește să înțeleagă mai bine realitatea cruntă a zilelor noastre. Pe bună dreptate, a primit premiul pentru debut din partea Bibliotecii Municipale „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Chișinău și a fost publicată cu sprijinul Ministerului Culturii din Republica Moldova.

______________

Alexandru Colotenco, Scrisori fără adresă,  Editura Arc, 2025, 311 pag.

Post-ul Lecția de supraviețuire apare prima dată în Literatura de azi.

Era anul 2013 când prima revistă avangardistă de literatură și-a luat avântul spre online, deschizând astfel drumul spre o nouă eră editorială, detașându-se de publicul conservator, iubitor de hârtie. Deloc întâmplător, aș spune, tot în 2013, am scris prima mea carte, lansându-mă în această lume pe care mi-o imaginam perfectă. Niște oameni care scriu frumos și ne îmbogățesc sufletul cu creația lor ar trebui să fie frumoși, nu e așa? Treptat însă, mi s-au dezvăluit sluțenia și năravul celor afectați de apariția în peisajul literar al unor debutanți. Aflată în mijlocul unui ocean al deziluziilor, n-am încetat nicio clipă să sper că voi deveni cândva o bună și (re)cunoscută scriitoare.

Îmi amintesc cât de încântată am fost de descoperirea revistei online „Literatura de azi” (LdA). Citeam zilnic – accesul era liber atunci – articole, eseuri și poezii semnate de nume foarte cunoscute sau puțin știute, membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau nu. Îmi imaginam că trebuie să fii celebru, să ai relații la editor sau recomandări solide ca să scrii acolo. Eu mă aflam undeva la marginea domeniului, priveam cu admirație (nu sunt o fire invidioasă) și încercam să visez, fără să sper, că, într-o zi, poate va fi postat pe acel site și ceva scris de mine.

Anii au trecut și pregăteam lansarea celei de-a treia cărți, care se numea „Artista” (2016), la care muncisem enorm, pentru că mă documentasem serios. Era pentru prima dată când simțeam că merit un critic literar alături de mine. Auzisem că se dau bani grei pentru a avea parte de unul. Într-un moment în care curajul meu a prins elan, am îndrăznit să-i scriu lui Daniel Cristea-Enache, sigură că nu-mi va răspunde sau mă va refuza. Până să primesc răspunsul, o prietenă scriitoare și-a lansat o carte și, în timp ce ne bucuram împreună la un pahar cu vin, am cunoscut un grup de fete care reprezentau site-ul „Literatura pe Tocuri”. Am vorbit despre cartea pe care am scris-o, avansând totodată o invitație și mi s-a propus pe loc un parteneriat media, care m-a bucurat, însă nu era exact ceea ce-mi doream. Lupta dintre valoare și comercial se dădea puternic în mine, deși ambele tabere reprezentau un pas înainte în evoluția mea scriitoricească.

Când încetasem să mai sper, a venit și acceptul din partea criticului mult visat, odată cu recomandarea acestuia de a lua legătura cu Odilia Roșianu (redactor-șef la LdA), pentru a o invita la lansare, ca reprezentantă a partenerului exclusiv media al lansării mele. Mărturisesc sincer că am dansat de bucurie. Apoi, în mod conștient, am comis o greșeală care m-a costat o recenzie nu tocmai favorabilă și care a fost publicată împotriva voinței mele pe site-ul celor cărora le spusesem că nu mai pot fi partenerii media ai evenimentului. Astfel am înțeles cât de ușor pot face rău unii oameni din răzbunare, fără pic de respect pentru munca pe care ai depus-o. Documentarea și îmbinarea acesteia cu ficțiunea, fără a contamina adevărul istoric, n-au reușit să învingă nici erotismul și nici imitația literară – autorii care abordaseră în cărțile lor teme sexuale sau erau inspirate din alte cărți au avut parte de recenzii superlative. Așadar, am renunțat resemnată la tabăra comercială și-am ales valoarea autentică, cu prețul menționat, însă fără să fi regretat vreodată asta.

Începutul anului 2017 a fost de bun augur pentru propria mea istorie, întrucât Odilia m-a făcut cel mai fericit om când mi-a transmis că Daniel a acceptat să am o rubrică permanentă în revista în care nu credeam că voi scrie vreodată (decât cel mult la secțiunea Cenaclu, pentru literatură experimentală). Așa a demarat una dintre cele mai frumoase colaborări care s-a ivit în viața mea, pentru că nicicând nu am simțit atâta deschidere și flexibilitate. Odilia știe nu doar să primească răbdătoare materialele, să le corecteze, să atașeze fotografia potrivită, ci și să laude, să identifice titlul potrivit ori să sugereze modificări într-un mod care ajută evoluția celui care scrie. Recunosc, aveam o rubrică ingrată, „Povești despre economie”. Într-un târziu, am înțeles că cine a fugit de economie fie nu a priceput-o vreodată, fie nu îi place pur și simplu, deci, oricât m-am străduit eu să explic „pe limba tuturor” am abandonat, la un moment dat, efortul de a educa și mi-am activat imaginația împletind literatura cu diverse concepte economice, la fel cum proceda Hasdeu uneori, fără a-l egala vreodată, desigur.

M-am implicat destul de serios și în promovarea revistei, atât cât m-am priceput. Am fost astfel apreciată pentru articolele mele, lăudată chiar, uneori raportată sau chiar blocată și recunosc, mi-am luat puține înjurături, ceea ce m-a onorat. Au existat și reacții de genul: „Te plătesc cei de la LdA?” Asta era grija cea mare a unora. Apoi: „Tu știi cât câștigă ăștia și vouă, fraierilor, nu vă dă nimeni nimic?” Cred că asta m-a enervat cel mai tare: economia nu e pentru oricine, mai ales pentru cei care nu-și pot imagina cheltuieli, ci visează numai câștiguri! Ei nu mă vedeau ca un om cu doctorat în economie și afaceri internaționale, nici ca fost antreprenor, ci doar ca o simplă (și fraieră) scriitoare!

Foarte puțini au înțeles cât am fost de onorată să fac parte din echipa LdA. Acolo știu sigur că n-a fost vreodată vorba de profit, s-a dorit doar cultură autentică, oameni serioși care pot livra materiale de calitate la timp și în mod regulat, iar pentru mine acesta a fost câștigul net. Exercițiul de a scrie săptămânal, pe teme libere a depășit orice curs de scriere creativă susținut de multă reclamă și unde amatorii plătesc bani grei numai pentru a fi acolo. Acolo, da, chiar se poate vorbi despre literatură ca o afacere!

După aproape patru ani și o pandemie sufocantă, care a decimat veniturile și mi-a afectat puternic sănătatea și mai ales creativitatea, am încetat să mai scriu pentru LdA, însă întotdeauna le voi rămâne recunoscătoare Odiliei și lui Daniel pentru experiența minunată care m-a ajutat să evoluez ca scriitoare. Când puțini oameni din domeniul literar erau dispuși să mă ia în serios, cei doi mi-au întins o mână de ajutor și mi-au fost alături la două lansări de carte, fără nicio pretenție financiară sau de alt fel. Am fost înțeleasă când am întârziat cu expedierea articolelor, dar și când n-am mai avut timp sau stare pentru scris.

Oricum, a avea cititori timp de 10 ani, fără întrerupere, este o dovadă a calității și seriozității. În cazul LdA se adeverește zicala, pe care am adaptat-o după o reclamă celebră: „Spune-mi ce citești, ca să-ți spun cine ești”.

La mulți ani, LdA! Și tare îți mulțumesc!

Post-ul Literatura de azi – 10: Adriana Ungureanu apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Calabria cu suflet de femeie apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Amintiri utopice – o nouă rubrică în „Literatura de Azi” apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Praf purtat de vânt peste susurul apei apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Ce ne așteaptă în viitorul apropiat? apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Când vom reveni la viața normală? apare prima dată în Literatura de azi.