Adriana Ungureanu
Pentru că mă aflam în pauza dintre două proiecte, iar modulele predate la universitate se încheiaseră, trebuia să ies neapărat din starea vegetativă. Soluția salvatoare a venit din partea rudelor soțului meu de la Iași, Cristina și Mihai, care ne-au lansat invitația de a sta câteva zile la ei. Relația noastră consolidată în ultimele două decenii a demonstrat că nu erau doar niște simple rude, ci oamenii noștri de suflet, pe care îi iubeam enorm și pe care îi revedeam cu mare drag de fiecare dată.
Deplasarea cu trenul s-a dovedit cea mai bună alegere, am reușit să mă bucur, mai mult decât oricând, de fiecare kilometru străbătut. Bănuiam că zilele în care puteam călători vor apune, nu-mi rămânea decât să savurez fiecare clipă și să adun amintiri, din care „să trăiesc” când nu voi mai putea trăi. Astfel, în șase ore am remarcat și m-au impresionat o multitudine de secvențe pe care, în mod normal, le-aș fi ignorat. Prin bucata de cer văzută prin fereastră, am admirat un stol de berze; am zburat și eu odată cu ele purtată de trenul care mă legăna delicat. Apoi, undeva departe, o turlă aurie a unei biserici a strălucit orbitor când a fost atinsă de o rază de soare ieșită din nori; am tradus asta ca pe un semn de speranță. După alte minute, am zărit un pom înflorit în mod miraculos în mijlocul unei pustietăți cu vegetație uscată și înghețată, mi-a inspirat că viața poate exista oriunde și astfel aș putea renaște și eu. Liniile ferate se tot despărțeau și mă purtau de pe o direcție pe alta, transmițându-mi iminența de a lăsa totul în urmă și de a mă îndrepta spre destinația corectă. Nu înțelegeam cum adică să-i iert pe toți nemernicii care mă înjunghiaseră cu comportamentul lor talibanic sau cum să-i sun și să le cer iertare celor cărora le întorsesem spatele când nu le-am mai suportat nedreptățile și ipocrizia? Cu Ramona nu-mi fusese atât de greu, dar mai erau alții care mă răniseră mult mai grav. Cum să le spun prietenelor mele care nu mă mai voiau în viața lor că-mi lipseau și muream de dorul lor? Să le explic acestora că a început numărătoarea inversă a timpului meu? „Dar poate nu va fi cazul, îmi va ieși bine rezultatul. Oricum, dragoste cu forța nu se poate!”, am concluzionat înainte de a coborî din tren.
Pur și simplu, ador moldovenii de peste tot, ei nu au nevoie de motive pentru a petrece, numai simplul fapt de a fi împreună, sănătoși, poate fi suficient. Și totuși, la Iași am sărbătorit-o pe mama Cristinei care a împlinit o vârstă remarcabilă, chiar în zi de Buna Vestire. Mihai ne-a răsfățat cum nu s-a putut mai bine, preparând bucate alese cu mâna lui: rață în sos de portocale, brânză învelită în ștevie, ochiuri din ouă de gâscă, cârnați virșli și vin de cea mai bună calitate.
După vreo două zile de orgie culinară și bahică, m-am desprins cu greu de ei, atrasă de un eveniment de înaltă ținută desfășurat la Muzeul Kogălniceanu, unde amfitrionul era un academician. M-am felicitat pentru decizia de a fi prezentă acolo, unde am întâlnit crema județului. Una dintre invitate, Iolanda, care stătuse lângă mine și îmi devenise pe loc prietenă, m-a însoțit la plimbarea de seară, într-o atmosferă feerică, cu lumini asemănătoare celor de la Crăciun. Eram parte dintr-un basm, nu știu să mai fi văzut vreodată Iașul atât de frumos și de viu. Mirosul de primăvară ne amețea, în vene ne curgea optimismul. Nu ne grăbeam spre casă, eram vrăjite de o stare de bine soră cu beatitudinea. Ne-am oprit la o terasă, unde am băut un pahar de vin roze și ne-am făcut planuri mărețe împreună. Trebuia să punem în scenă piesa de teatru la care lucram, ne hotărâserăm care vor fi actorii, cine să ne facă regia, unde să se joace. Apoi s-au născut și alte idei de proiecte culturale împreună. Visam cu ochii deschiși și ne vizualizam succesul. Dacă mi s-ar fi măsurat fericirea pe parcursul vieții, atunci ar fi fost, probabil, la cotele cele mai înalte și datorită felului minunat al Iolandei. Persoanele din Republica Moldova au ceva special, o veselie și o capacitate de a te face să te simți cel mai puternic om de pe Pământ, nimeni și nimic nu le-ar putea opri implementarea unui vis. Da, îmi amintisem și asta: viața înseamnă obiective, proiecte de realizat. Iar eu atunci hotărâsem, împreună cu prietena mea, că avem foarte multe de făcut. Când s-a terminat vinul din pahare, ne-am propus să mergem la Mitropolie, să ne rugăm la Sfânta Parascheva, ca să ne iasă bine planurile.
Tot ce mi se arătase într-o pozitivitate contagioasă și credibilă în acea seară perfectă, s-a spulberat de îndată ce-am trecut pragul Mitropoliei: tocmai se spărsese în fața noastră ditamai butoiul cu agheasmă.
—E semn bun, o să vezi! Pășești pe apă sfințită, e ca și cum te purifici, zicea Iolanda într-un mod care spera să mă convingă.
—Crezi? am întrebat-o înmărmurită de groază, simțind că nu era bine deloc ceea ce se întâmplase.
A doua zi, înainte de a pleca spre gară, mă sunase o altă prietenă din Italia, Lia, pentru a ne face planuri comune și cu ea. De foarte mult timp ne promiseserăm o vacanță, în sfârșit, în iunie urma s-o duc la poalele Olimpului. M-am întors la București cu sacul plin de visuri de realizat. Totul fusese perfect, era mare păcat ca ceva să-mi strice starea de euforie. Așa credeam, până am primit rezultatul pe e-mail.
(fragment dintr-o carte în curs de publicare)
