Lecția de supraviețuire

Mă cheamă Alex… Sunt un supraviețuitor. Fără război. Fără glorie.

Din momentul în care am citit prologul cărții Scrisori fără adresă, publicată de Editura Arc în anul 2025, am înțeles că am în fața ochilor un roman zguduitor, de o sinceritate emoționantă. Aș dori să precizez că, în acest material, îmi adjudec dreptul de a-mi exprima propria părere doar în calitate de cititoare. Așadar, nu mi-am propus realizarea unei analize critice, dimpotrivă, scopul este acela de a semnala șansa unei lecturi deosebit de interesante. Sunt perfect conștientă că aș putea fi acuzată de subiectivism exagerat, întrucât la mine persistă încă o sensibilitate față de tot ce înseamnă „efortul pentru a trăi”, eu însămi fiind o supraviețuitoare a unei recente lupte crâncene, de altă natură. Însă, chiar dacă scenariile suferințelor ne-au fost diferite, zbuciumul interior al autorului mi-a atins sufletul, trezindu-mi compasiunea, din solidaritate față de un om aflat în plină (de)cădere fizică și mai ales psihică, ajuns în pragul dezintegrării propriei ființe. În plus, m-a surprins în mod plăcut faptul că autorul este aproape la fel de tânăr ca fiul meu, iar această carte scrisă de el dovedește, pe lângă dedicare și muncă asiduă, mult talent în efectuarea unui exercițiu de creativitate foarte reușit.

Faptul că Alexandru Colotenco a avut curajul să abordeze un subiect delicat, într-un mod asumat și într-o compoziție foarte bine structurată care face referire la depresie, tratamente excesive, bipolaritate și chiar droguri, nu mă determină decât să-i fac cunoscută munca, pentru că oferă un suport de cunoaștere a unui fenomen pe care avem tendința să-l ascundem sau să-l evităm. Însă farmecul povestirii sale constă în faptul că simptomele specifice bolilor psihice, precum și dependențele de substanțe halucinogene nu sunt descrise în mod arid, ca și cum ar fi extrase dintr-un simplu jurnal ori note medicale, ci sunt prezentate evolutiv și fantast, presărate cu metafore și descrieri care denotă nu doar informații medicale, de IT, cât mai ales de cultură literară, filozofică și muzicală, toate mânuite prin condei cu mare talent. Autenticitatea se îmbină armonios cu o realitate care, după cum ne-o descrie chiar autorul, devine o „hologramă defectă”. Mai întâi asistăm la  dovada bipolarității elocvente prin minciuna care poate ajuta la crearea mai multor personalități, în funcție de preferințe, apoi prin conversațiile cu morții – dar nu cu oricine, ci cu „prietenii celebri”, Becket, Tarkovski, Breyer etc. – și prin lucrurile care prind viață în mod neașteptat. Mai mult, prezența unui cal alb personificat, capabil să ofere sfatul cel mai util, deși pare fantasmă, ni se relatează ca fiind „un adevăr” („când porți o mască toată viața, nu mori – dispari”). Vocile care vorbesc din senin – pe plajă, pe o scenă imaginară, prin vânt sau chiar prin persoane feminine necunoscute – completează simptomele evidente ale unui diagnostic iminent. Dedublarea frecventă a personalității, precum și dialogurile între cele două părți ale unui „ego” sfărâmat, care degenerează în ceartă uneori, denotă rătăciri evidente ale sinelui în procesul continuu de căutare. Din fericire, partea care susține viața reușește să domine și iese, la final, învingătoare. Măcar „de probă” dacă nu definitiv, așa ni se spune la un moment dat.

În fiecare capitol se întâlnesc alegorii brodate cu filozofie analitică, precum și o varietate de personaje, toate inserate într-o construcție de proză scurtă echilibrată. Printre acestea, mama și Lada (fata cu nume de mașină sau de zeiță apărută ca o „eroare în algoritm”) se detașează evident și emană o influență puternică asupra lui Alex, chiar dacă prezența lor este efemeră, dar cu revenire în primele două părți ale cărții.

Fiecare final de capitol cuprinde învățături învăluite în metafore fine. Aflăm astfel că tăcerea devine timp, lumea merge înainte pentru că nu știe ce altceva să facă, amintirile au gust grețos de căpșune dulci, care se strică ușor, iar ca să trăiești trebuie să călătorești, scopul călătoriei fiind uitarea. Și totul devine un exercițiu de obișnuință cu un mod de viață independent – de a găti nu numai pentru asigurarea hranei, ci pentru a umple singurătatea (uneori în compania prietenului Sasha, de exemplu), de a face cumpărături nu din locuri obișnuite, ci de acolo unde fiecare client este parte dintr-o poveste cunoscută de vânzătoare, pentru a-l servi cum se cuvine. De fapt, leitmotivul cărții se bazează pe ideea efortului de a face orice cu scopul de a nu mai fi singur.

Dialogul cu Felix, prietenul apărut din senin după șapte ani, pare mai mult un test crucial pregătit minuțios de soartă, de ademenire spre vechile obiceiuri, mai ales în momentul întoarcerii lui Alex de la cursurile din Centrul de Prezență Somatică. Aflăm apoi că Felix a dispărut la fel cum a reapărut, motivându-și lipsa printr-un simplu mesaj: „Tu ai reușit. Eu nu încă. Dar mă bucur pentru tine. Serios.” Și parcă drept răsplată pentru că „n-a fost să fie, nu pentru că nu s-a vrut”, viața i-a oferit-o lui Alex pe Yuna – o femeie care a permis personajului principal să ardă de răbdare, trezindu-i pofta de viață și, mai târziu, iubirea la modul cel mai profund și conștient. Însă și acest episod își demonstrează volatilitatea, deși revine sub diferite forme, imaginativ sau real, până ce va dispărea definitiv prin decesul ei tragic, în timp ce tentațiile pentru consumul de amfetamine sunt resuscitate din când în când de foști parteneri de „petreceri cu psihedelice” ca Artyom, spre exemplu, al cărui îndemn „O singură dată. Fără stres” a fost suficient de ispititor, ocazia de a redeveni „cel care a fost”. Din nefericire, această prezență nefastă nu este deloc ocazională, ea se manifestă chiar și atunci când viața pare să urmeze o direcție spre normalitate: cuplu stabil, echilibru psihic, serviciu. „Pentru zile negre”, astfel sună replica celui care întinde un ziplock cu prafuri pe post de ajutor. Starea de exces, cum o definește autorul, era benefică atunci când îl ajuta câteodată să scrie eseuri, episod ce ne amintește de Huxley care crea în aceleași condiții.

Cele nouă zile la Paris sunt cuprinse în câteva capitole abundente și revelatoare pentru consolidarea vieții de cuplu, reflectând un amalgam de sentimente, de la o simplă ceartă, până la sinceritate și mulțumire sufletească de a fi fost împreună acolo. Finalul vacanței este descris ca „luminos” și înfricoșător. Avem impresia că fiecare clipă petrecută în orașul iubirii a fost cuprinsă în fiecare poveste creionată cu puține cuvinte încărcate de trăiri intense. Întoarcerea acasă este marcată de regret evident și impune câteva schimbări, în sensul reînnoirii unor lucruri din jur, pentru a putea începe o viață nouă. Însă rutina și viața liniștită sunt asemuite unei morți lente, pentru că lipsește motivul pentru a lupta. Yuna pare să fie motorul oricărui pas înainte spre o viață mai bună, dar și spre un nou mod de manifestare deschisă a sentimentelor, pentru că „toată stabilitatea din această lume se sprijină pe oameni capabili să înlocuiască coloana sonoră fără tragedie”.

Dispariția subită a Yunei, în urma unui accident, înseamnă dizolvarea întregului univers creat alături de ea. Dar Alex, protagonistul cărții, supraviețuiește cu eforturi sisifice, se mută într-o altă casă unde se păstrează doar urmele pașilor lui. „A trăi nu înseamnă doar a respira, ci a continua”, mărturisește acesta. Timpul i-a dat puterea de a avea un loc de muncă, de a zâmbi și chiar de a se îndrăgosti din când în când. Mai mult decât atât, are forța de a ne transmite îndemnul final: „Respirați. Amintiți-vă. Și mergeți mai departe.”

Există cărți utile și cărți pentru suflet. Scrisori fără adresă întrunește ambele criterii pentru a percepe natura umană în complexitatea ei. Se spune că este o carte reprezentativă pentru Generația Z. Din punctul meu de vedere, este un suport pentru oricine dorește să înțeleagă mai bine realitatea cruntă a zilelor noastre. Pe bună dreptate, a primit premiul pentru debut din partea Bibliotecii Municipale „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Chișinău și a fost publicată cu sprijinul Ministerului Culturii din Republica Moldova.

______________

Alexandru Colotenco, Scrisori fără adresă,  Editura Arc, 2025, 311 pag.