Adriana Ungureanu
Era 8 august 2025 când mă bălăceam în Marea Ionică din localitatea Guardavalle (Cz), alături de soțul meu și de câțiva prieteni – Franco, Giulio, Lia, Achille și Maria – în acel moment al tradiționalei „ședințe” când, fără să programăm nimic, din instinct intram toți în apă, formam un cerc, ne poziționam la o distanță potrivită cât să ne auzim și să nu fim nevoiți să ridicăm vocea, după care începeam să dezbatem tot felul de subiecte sau pur și simplu ne făceam planuri pentru prânz, cină sau excursii. Franco, fiind calabrez și un foarte bun cunoscător a tot ce apărea nou prin împrejurimi, era mereu purtător de propuneri interesante. De fapt, lui i se datorau cele mai frumoase călătorii întreprinse împreună.
În ziua despre care povestesc, încercând să identificăm noi locuri de vizitat, ne-am amintit toți cât de frumos fusese în rezervația naturală pe care o vizitaserăm în urmă cu un an. Bineînțeles, fusese meritul lui Franco și, în loc să se mulțumească cu elogiile noastre, i-a venit pe loc o nouă idee:
—Apropos de Aspromonte, voi ați fost vreodată la Bova? Tocmai am citit o știre, chiar zilele trecute, cum că acest sat este inclus pe lista „celor mai frumoase sate din Italia”. Am fost de multe ori acolo, este foarte frumos.
După ce-au aprobat toți că merită vizitat, am intervenit precizând că am auzit pentru prima dată de Bova când am citit în limba engleză jurnalul lui Edward Lear, Journal of a Landscape Painter in Southern Calabria și astfel îmi doream de mult timp să ajung acolo. A durat ceva până să ne sincronizăm toți asupra zilei potrivite pentru excursie, însă Franco a avut drept de veto, anunțându-ne că doar a doua zi era disponibil, după aceea urma să plece din localitate. Singura lui condiție? Să luăm masa într-un loc recomandat de el, pentru că citise recenziile, care erau toate la superlativ. Apoi fiecare s-a îndreptat spre mal sau a înotat în mare. Cum mie nu-mi place să ies prea ușor din apă, am plutit până spre geamandură, mulțumită de perspectiva unei noi destinații.
„Doamne, îți mulțumesc că-mi îndeplinești și această dorință!”, am exclamat cu voce tare, privind cerul senin, ca și cum aș fi fost ascultată, amintindu-mi cum descoperisem cartea într-o librărie din Gerace. Mă fascinase felul simplu în care autorul ei a cunoscut Calabria și pe locuitorii săi, inspirându-mă în explorările mele. Reprezentările artistice în creion ale localităților pe care le vizitase – Palizzi, Santa Maria di Polsi, Gerace, Rocella, Gioiosa, San Giorgio, Palmi, Bagnara, Scilla, Pentedatilo – erau pur și simplu splendide, ca niște fotografii stilizate, însă Bova din desenul său era de departe cea mai spectaculoasă. Aș spune că atunci s-a născut dorința de a ajunge acolo. De câte ori treceam cu trenul spre Reggio Calabria și opream în gara omonimă de pe malul mării, gândul meu zbura la autorul care contribuise la consolidarea unui nou gen literar ce tocmai se năștea: jurnalul de călătorie. „Cândva voi veni și eu aici!”. După atâtea făgăduințe, soarta îmi rezervase, în sfârșit, această nouă destinație și asta mă făcea fericită.
Ziua de 9 august 2025 s-a nimerit sâmbăta – după mine, cea mai potrivită pentru călătorii. Cum în Italia de Sud totul trebuie făcut în stil mare, am plecat opt persoane cu trei mașini, pentru că, între timp, și vecinul Lorenzo a acceptat să ne însoțească – dublă bucurie pentru mine, dincolo de călătoria în sine, acesta a acceptat să preia rolul de DJ, și-a conectat telefonul la mașină prin bluetooth și astfel am putut admira decorul superb al naturii ascultând totodată cele mai frumoase melodii italiene. Singurele puncte slabe ale unei excursii în grup sunt poftele sau nevoile unora care nu coincid cu ale celorlalți. Spre exemplu, părea să-mi fie greu să-i urmez pe ceilalți și totodată să respect indicatoarele cu limitările de viteză, însă nici bine n-am plecat, că am și oprit la o cafenea, unde, am vrut sau nu, a trebuit să găsim loc de parcare și să luăm un alt mic-dejun. După alți câțiva kilometri ne-am oprit din nou, să vedem o splendidă panoramă, La Scogliera Capo Bruzzano, unde m-am bucurat enorm să pot zări ceea ce nu puteam din tren, pentru că în acea zonă treceam printr-un tunel. În timp ce contemplam unul dintre cele mai frumoase peisaje din viața mea, cu stânci care păreau căzute din cer în mare, mi-am amintit de o altă dorință de-a mea și i-am rugat pe toți stăruitor să mi-o accepte:
—Trecem cumva prin Brancaleone? Putem opri, vă implor, câteva minute, să văd și eu casa în care a stat Cesare Pavese în cele opt luni ale sale din exil în Calabria?
Grupul nostru era minunat, intelectual și deja se obișnuise cu opririle, iar propunerea mi-a fost acceptată în unanimitate. Dacă ni s-ar putea măsura fericirea în anumite momente, cred că atunci era maximă pentru mine. Să-mi îndeplinesc atâtea capricii într-o singură zi era ca și cum asistam la un miracol. Minute mai târziu, am intrat în localitate cu multă speranță și mari emoții, însă acestea se dezintegrau pe măsură ce înaintam. Strada statală se transformase într-un labirint prin care eram nevoită să mă strecor la distanțe de centimetri față de mașinile parcate pe stânga și pe dreapta, pe două rânduri. Nimeni nu pleca, nu puteam opri, iar când am zărit carabinierii, am continuat resemnată. Tentativa de a-mi îndeplini dorința eșuase. În dreptul unei case galbene ca paiul, frumos întreținută, Franco a scos mâna pe fereastră, indicând-o ca fiind obiectivul vizat. Eram atât de aproape, dar n-a fost să fie! Ochii mi s-au umplut de lacrimi, eram furioasă pe toți italienii care ocupaseră toate parcările posibile și imposibile numai pentru a merge la mare, care, în Calabria, era peste tot. De ce veniseră tocmai la Brancaleone, dacă aveau la dispoziție kilometri întregi de plajă? Am deschis din instinct fereastra, încercând să mă calmeze aerul fierbinte, măcar să respir în localitatea în care a respirat și Pavese timp de opt luni. Pe vremea lui nu era atâta lume.
„Destinul nu m-a vrut aici!”, am spus supărată cu voce tare, apoi am continuat în gând:
„Sau poate nici tu, Pavese! Chiar nu înțelegi? Mi-aș fi dorit să ating măsuța unde ți-ai început jurnalul. Acolo, unde te măcina durerea dorului de Piemonte și unde, așa cu scârbă cum îi mărturiseai prietenului tău, ai început să-ți scrii propria capodoperă, fără să știi asta. Vorbeai frumos despre calabrezi, te-au primit bine, voiam să privesc și eu marea de la fereastra ta!”, după care am continuat din nou cu voce tare:
—Pavese a început să scrie aici cea mai valoroasă carte a sa, jurnalul Meseria de a trăi și care, în preambul a avut atașată o altă parte pe care o scrisese cu mult înainte, Meseria de poet.
Cei doi din mașină, soțul meu și Lorenzo, tăceau și, când eram convinsă că nu mă auziseră, soțul meu a adăugat:
—Ție nu-ți mai rămâne decât meseria de călător! La urma urmei, mă bucur că n-am oprit și aici, ar fi însemnat ca ceilalți să te aștepte, pentru că tu nu știi să vizitezi ceva rapid, ție îți trebuie ore, ai nevoie să întrebi lumea, sigur voiai să atingi și plaja unde înota el! Lăsăm Brancaleone pe altă dată, când o să-l explorezi de dimineața până seara, acum hai să ajungem odată la Bova că se apropie ora mesei și presimt că nu vedem nimic nici acolo, pentru că nu o să găsim loc de parcare!.
—Mie îmi e că nu găsim loc la masă, știu ce vrea Franco și e nebunie acolo! Eu sper că a făcut rezervare, altfel este imposibil, a completat Lorenzo puțin preocupat.
(Va urma)
