Adriana Ungureanu
Cei mai frumoși patru ani
Era anul 2013 când prima revistă avangardistă de literatură și-a luat avântul spre online, deschizând astfel drumul spre o nouă eră editorială, detașându-se de publicul conservator, iubitor de hârtie. Deloc întâmplător, aș spune, tot în 2013, am scris prima mea carte, lansându-mă în această lume pe care mi-o imaginam perfectă. Niște oameni care scriu frumos și ne îmbogățesc sufletul cu creația lor ar trebui să fie frumoși, nu e așa? Treptat însă, mi s-au dezvăluit sluțenia și năravul celor afectați de apariția în peisajul literar al unor debutanți. Aflată în mijlocul unui ocean al deziluziilor, n-am încetat nicio clipă să sper că voi deveni cândva o bună și (re)cunoscută scriitoare.
Îmi amintesc cât de încântată am fost de descoperirea revistei online „Literatura de azi” (LdA). Citeam zilnic – accesul era liber atunci – articole, eseuri și poezii semnate de nume foarte cunoscute sau puțin știute, membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau nu. Îmi imaginam că trebuie să fii celebru, să ai relații la editor sau recomandări solide ca să scrii acolo. Eu mă aflam undeva la marginea domeniului, priveam cu admirație (nu sunt o fire invidioasă) și încercam să visez, fără să sper, că, într-o zi, poate va fi postat pe acel site și ceva scris de mine.
Anii au trecut și pregăteam lansarea celei de-a treia cărți, care se numea „Artista” (2016), la care muncisem enorm, pentru că mă documentasem serios. Era pentru prima dată când simțeam că merit un critic literar alături de mine. Auzisem că se dau bani grei pentru a avea parte de unul. Într-un moment în care curajul meu a prins elan, am îndrăznit să-i scriu lui Daniel Cristea-Enache, sigură că nu-mi va răspunde sau mă va refuza. Până să primesc răspunsul, o prietenă scriitoare și-a lansat o carte și, în timp ce ne bucuram împreună la un pahar cu vin, am cunoscut un grup de fete care reprezentau site-ul „Literatura pe Tocuri”. Am vorbit despre cartea pe care am scris-o, avansând totodată o invitație și mi s-a propus pe loc un parteneriat media, care m-a bucurat, însă nu era exact ceea ce-mi doream. Lupta dintre valoare și comercial se dădea puternic în mine, deși ambele tabere reprezentau un pas înainte în evoluția mea scriitoricească.
Când încetasem să mai sper, a venit și acceptul din partea criticului mult visat, odată cu recomandarea acestuia de a lua legătura cu Odilia Roșianu (redactor-șef la LdA), pentru a o invita la lansare, ca reprezentantă a partenerului exclusiv media al lansării mele. Mărturisesc sincer că am dansat de bucurie. Apoi, în mod conștient, am comis o greșeală care m-a costat o recenzie nu tocmai favorabilă și care a fost publicată împotriva voinței mele pe site-ul celor cărora le spusesem că nu mai pot fi partenerii media ai evenimentului. Astfel am înțeles cât de ușor pot face rău unii oameni din răzbunare, fără pic de respect pentru munca pe care ai depus-o. Documentarea și îmbinarea acesteia cu ficțiunea, fără a contamina adevărul istoric, n-au reușit să învingă nici erotismul și nici imitația literară – autorii care abordaseră în cărțile lor teme sexuale sau erau inspirate din alte cărți au avut parte de recenzii superlative. Așadar, am renunțat resemnată la tabăra comercială și-am ales valoarea autentică, cu prețul menționat, însă fără să fi regretat vreodată asta.
Începutul anului 2017 a fost de bun augur pentru propria mea istorie, întrucât Odilia m-a făcut cel mai fericit om când mi-a transmis că Daniel a acceptat să am o rubrică permanentă în revista în care nu credeam că voi scrie vreodată (decât cel mult la secțiunea Cenaclu, pentru literatură experimentală). Așa a demarat una dintre cele mai frumoase colaborări care s-a ivit în viața mea, pentru că nicicând nu am simțit atâta deschidere și flexibilitate. Odilia știe nu doar să primească răbdătoare materialele, să le corecteze, să atașeze fotografia potrivită, ci și să laude, să identifice titlul potrivit ori să sugereze modificări într-un mod care ajută evoluția celui care scrie. Recunosc, aveam o rubrică ingrată, „Povești despre economie”. Într-un târziu, am înțeles că cine a fugit de economie fie nu a priceput-o vreodată, fie nu îi place pur și simplu, deci, oricât m-am străduit eu să explic „pe limba tuturor” am abandonat, la un moment dat, efortul de a educa și mi-am activat imaginația împletind literatura cu diverse concepte economice, la fel cum proceda Hasdeu uneori, fără a-l egala vreodată, desigur.
M-am implicat destul de serios și în promovarea revistei, atât cât m-am priceput. Am fost astfel apreciată pentru articolele mele, lăudată chiar, uneori raportată sau chiar blocată și recunosc, mi-am luat puține înjurături, ceea ce m-a onorat. Au existat și reacții de genul: „Te plătesc cei de la LdA?” Asta era grija cea mare a unora. Apoi: „Tu știi cât câștigă ăștia și vouă, fraierilor, nu vă dă nimeni nimic?” Cred că asta m-a enervat cel mai tare: economia nu e pentru oricine, mai ales pentru cei care nu-și pot imagina cheltuieli, ci visează numai câștiguri! Ei nu mă vedeau ca un om cu doctorat în economie și afaceri internaționale, nici ca fost antreprenor, ci doar ca o simplă (și fraieră) scriitoare!
Foarte puțini au înțeles cât am fost de onorată să fac parte din echipa LdA. Acolo știu sigur că n-a fost vreodată vorba de profit, s-a dorit doar cultură autentică, oameni serioși care pot livra materiale de calitate la timp și în mod regulat, iar pentru mine acesta a fost câștigul net. Exercițiul de a scrie săptămânal, pe teme libere a depășit orice curs de scriere creativă susținut de multă reclamă și unde amatorii plătesc bani grei numai pentru a fi acolo. Acolo, da, chiar se poate vorbi despre literatură ca o afacere!
După aproape patru ani și o pandemie sufocantă, care a decimat veniturile și mi-a afectat puternic sănătatea și mai ales creativitatea, am încetat să mai scriu pentru LdA, însă întotdeauna le voi rămâne recunoscătoare Odiliei și lui Daniel pentru experiența minunată care m-a ajutat să evoluez ca scriitoare. Când puțini oameni din domeniul literar erau dispuși să mă ia în serios, cei doi mi-au întins o mână de ajutor și mi-au fost alături la două lansări de carte, fără nicio pretenție financiară sau de alt fel. Am fost înțeleasă când am întârziat cu expedierea articolelor, dar și când n-am mai avut timp sau stare pentru scris.
Oricum, a avea cititori timp de 10 ani, fără întrerupere, este o dovadă a calității și seriozității. În cazul LdA se adeverește zicala, pe care am adaptat-o după o reclamă celebră: „Spune-mi ce citești, ca să-ți spun cine ești”.
La mulți ani, LdA! Și tare îți mulțumesc!
