Pe urmele lui Edward Lear la Bova (II)

De la Bova Marina – al cărei țărm îl văzusem de la un capăt la altul în călătoriile mele cu trenul – la Bova Superiore sunt doar unsprezece kilometri, iar senzația a fost extraordinară: ca și cum un Montagne Russe ne-a purtat de la nivelul mării la o altitudine de 900 m. În timp ce volanele de munți din lanțul Aspromonte se zăreau peste tot în jurul nostru, am admirat Cetatea Bova dintr-o perspectivă similară cu cea din schița lui Lear, ca și cum acesta ar fi reprodus locul cu foarte puțin timp înaintea mea, efectiv totul părea neschimbat și se păstra ca în vremea lui. Mulțumeam providenței pentru epoca în care alesesem să trăiesc, beneficiind de binecuvântatul aer condiționat, îmi amintisem cu milă cum el urcase pe jos până în creștetul muntelui. Pe Pavese deja îl uitasem și începusem să mă conectez la noua situație, încercând să identific atentă acele detalii care mă impresionaseră cândva în cartea renumitului desenator.

Intrarea în sat se face prin poarta istorică – foarte îngustă, abia încape o mașină – apoi imediat se ajunge în centru, lângă o locomotivă de epocă uriașă (care n-am înțeles niciunul cum a fost adusă acolo). Imediat lângă aceasta mai erau fix trei locuri, dispuse nu oriunde, ci la umbră. Era dovada clară că atunci când ne-a vrut destinul într-un loc, tot universul a pregătit infrastructura necesară. Nici bine n-am coborât din mașini, că Lia mai dorea un aperitiv. Am urmat-o toți, chiar era cea mai bună idee, pentru că, între timp se făcuse îngrozitor de cald. Rând pe rând părăseam masa și ne ducem la locomotivă, ocolind-o și descoperind cu fascinație că reprezenta un tribut adus feroviarilor italieni, deși calea ferată era la cel puțin zece kilometri distanță. Apoi am remarcat cu mare bucurie o altă caracteristică pe care o semnalase Lear în cartea sa: plăcuțele care indicau numele străzilor erau scrise cu litere latine și grecești, convins că Bova (Vua – numele original) era ultimul colț autentic de pe fostul teritoriu al Magna Grecia. El mai preciza că locuitorii (bovani) vorbesc limba greacă și încă mai păstrează tradiții grecești originale. Eu n-am fost atât de norocoasă, dincolo de plăcuțe, oamenii puțini aflați în bar, apoi vânzătoarea de la magazinul de suveniruri, toți vorbeau între ei sau cu clienții în dialect calabrez. Foarte interesant mi s-a părut faptul că rămășițele unor elemente culturale grecești au supraviețuit condițiilor medievale. Vizitasem tot felul de mănăstiri – Certosa de la Serra San Bruno, Monte Stella – unde încă se mai păstrau relicve din vremea bizantină, dar nu la nivel lingvistic și nici de grafică.

După sesiunea de aperitiv și selfie cu locomotiva, din toate unghiurile, am contemplat o splendidă panoramă, unde se afla o bancă în formă de carte, pe care era inserat un citat din jurnalul lui Edward Lear. Așa îmi amintisem că fusese acolo în zilele de 31 iulie-1 august 1847, adică cu mai bine de 175 de ani înaintea mea. Pe bancă scria cum, în timp ce urca dinspre zona marină,  i se arătase  satul ca o navă-fantasmă (probabil și din cauza căldurii), care tot apărea și dispărea, ca și cum totul ar fi fost o iluzie și n-ar mai ajunge niciodată acolo. Reperul îi era Palatul Marzano, cea mai impunătoare construcție aflată la nivelul cel mai înalt. Trebuia să ajung și eu acolo, dar nu înainte de a mă sătura să privesc marea. Din păcate, eu nu eram la fel de norocoasă ca Lear, care zărise Sicilia cu al său vulcan, Etna. Achille a încercat să ne grăbească, invitându-ne să purcedem la vizitarea satului. Ne propusesem să vedem o mulțime de puncte turistice – biserici, palate, panorama din punctul cel mai înalt. Însă, în momentul în care am realizat că trebuia să urcăm foarte multe trepte într-o baie de soare, la vreo 38 de grade, fără nici o perspectivă de umbră de la vreun copac, casă sau zid, entuziasmul ne-a părăsit subit, risipindu-ne oarecum pofta de istorie.

—Eu nu rezist, nu pot să fac asta! a spus Giulio, după care am auzit și protestele celorlalți.

—Nici eu nu vreau să merg! a completat soțul meu, alegând să-i țină companie lui Giulio.

—Of, eu mi-am uitat pălăria acasă! s-a plâns Lia.

—Este cam periculos, putem să alunecăm dacă nu suntem atenți! ne-a sfătuit, doct, Franco, adăugând totodată și soluția:

—Urcați-vă în mașini, știu eu o altă cale de a ajunge direct sus, fără efort!

Ni s-a părut că Dumnezeu ne iubește și ține cont de vârsta și mai ales de nevoile noastre, având în vedere media grupului, care era de aproximativ 65 de ani. Însă, din nou, speranța s-a risipit, după ce-am urcat cu mașinile pe un drum care ne dădea impresia că am putea sfârși în prăpastie. Când am ajuns toți teferi la cealaltă poartă a orașului, trona un indicator exagerat de mare, pus parcă și pentru Lia care oricum nu vedea nimic (pentru că era oarbă): Accesul Interzis cu Excepția Riveranilor. Ne bazam toți pe ea, în calitate de însoțitori ai însoțitorului ei, Giulio, însă regula era regulă, chiar și în Calabria: deși poseda un certificat de handicapat, nu era riverană. Am întors toți mașinile într-un spațiu extrem de strâmt, cu sufletul la gură, rugându-ne la fiecare manevră, apoi am urmat drumul pe care am venit, sperând să revedem piața cu locomotivă. Dar n-a fost așa, prima mașină (a lui Franco) a oprit brusc lângă un zid de cetate. Pasagerii lui au coborât și am înțeles că trebuie să procedez la fel. Am reușit toți cei trei șoferi să ne lipim de ziduri, iar când am coborât, cel puțin eu nimerisem într-un morman de buruieni și m-am rugat să nu cumva să mă agăț de vreun șarpe.

Apoi, doar câțiva am pătruns dincolo de zidurile cetății, pentru că Giulio, Lorenzo și Franco deciseseră să ne aștepte, conștienți de pavimentul accidentat și mai ales abrupt pe care urma să-l străbatem. Au insistat să grăbim ritmul, ca nu cumva să pierdem rezervarea la masă.

Am admirat clădirile renovate impunătoare și eram tare fericiți când întâlneam indicatoarele maro care ne arătau că suntem pe drumul cel bun spre punctele turistice.  Achille și Maria erau cei mai dornici să vadă cât mai mult din Bova, de aceea o luaseră înainte, în pas alert. Am trecut pe lângă un hostel și eram atât de încântată să descopăr în mijlocul munților un loc pentru turiști, însă soțul meu nu s-a putut abține să nu-mi strice starea:

—Trebuie să fii nebun să vii aici în vacanță! Abia găsești un loc de parcare, nu există niciun restaurant, n-au magazine, iar la bar nu poți servi decât cafea și apă minerală! Marea e la kilometri, iar când ajungi acolo, iarăși! Nu ai loc de parcare!

—Dar tu nu te poți plimba fără să duci grija altora? Poate sunt oameni ca mine care n-au nevoie de toate astea, vor doar liniște și peisaj! am exclamat revoltată mai mult de efectul de seră cauzat de zidurile încinse de soare și de îngustimea străzii pe care abia încăpeam noi.

—Tu crezi că poți trăi doar hrănindu-te spiritual? Stai să vezi ce faci aici dacă te apucă setea sau foamea, să te văd cum te descurci!

Trecuseră vreo 20 de minute, eram toți obosiți, dar mulțumiți că drumul ne ducea spre vale, când i-am auzit pe Maria și pe Achille strigând:

—Întoarceți-vă! Este strada înfundată!

—Cum adică înfundată? Păi de ce n-am fost avertizați? intervenisem aproape nervoasă, pentru că întoarcerea însemna urcare și asta mă extenua.

—Sunt lucrări și singura stradă care ne-ar fi unit cu piața unde se află locomotiva este închisă. Deci, trebuie să ocolim tot, să ne reîntoarcem de unde am plecat, apoi s-o luăm pe scările care nu v-au plăcut vouă! și am auzit o înjurătură murmurată de Achille purtată de ecoul spațiului în care ne aflam.

—Așa ceva este exclus! Haideți mai bine cu mașina! Eu sunt deja terminată! a exclamat Lia.

De îndată ce ne-am reunit cu cei care ne așteptau, unii dintre noi chiar aveam impresia că se va relua traseul inițial și pe care îl refuzase majoritatea (prin piața centrală), însă Giulio a fost concludent:

—Știți ceva? Mie îmi este foame! Cred că ați văzut suficient din Bova! Haideți la masă!

Văzându-mi chipul uluit, Achille a completat amuzat:

—A tavola, gruppo di bovini! (trad. – La masă, grup de bovine!)

—Bovani! am adăugat eu.

—Cum ai zis?

—Edward Lear îi numea pe locuitori bovani.

—Știu, numai că noi nu trăim aici, suntem niște ființe încete, care ocolesc obstacolele și refuză să meargă mai departe, dar le e mereu foame. Exact ca bovinele! și-am izbucnit amândoi în râs.

Am continuat din inerție drumul mai puțin de doi kilometri, am parcat pe marginea unei râpe neîncetând să mă tot întreb: ”Adică două șanse ratate în aceeași zi?”

Nimerisem în fața unui local, Petru i Ntoni, o tavernă rustică, decorată elegant cu elemente tradiționale tipic calabreze, unde toate mesele erau ocupate, pline de bucate și oamenii păreau fericiți. Singurul loc liber, cu cea mai frumoasă panoramă, era pentru noi. Nici bine nu ne-am așezat, că au început să vină bucatele, pe care nu le comandaserăm. Aflasem între timp că era un singur meniu pentru toată lumea, 100%  produs în fermă proprie: bruschete pe focaccia cu nduja și roșii tocate, gogoși sărate, platouri cu multe brânzeturi și salamuri artizanale locale și o farfurie cu un fel de ricotta locală cu gem, friptura la proțap cu ceapă și murături, apă, vin și un digestivo cu nume grecesc, Kephas – frate geamăn cu Amaro del Capo – și care ne era dăruit din partea casei, nu în pahare, ci în borcănașe. Cine dorea să ducă acasă ceva din ceea ce avusese pe masă, putea cumpăra de la punctele de vânzare din local.

Când ai burta plină, toată supărarea trece. De la masa noastră am putut admira în liniște tot ce-i plăcuse și lui Edward Lear cândva, anume ospitalitatea și valea splendidă care tăia respirația. Am stat două ore, suficient cât să asociez Bova cu paradisul culinar. Am plătit destul de mult, pentru că luxul, chiar dacă este rustic, costă, dar a meritat, pentru că niciodată n-am mai avut parte de o asemenea experiență.

Când să ne urcăm în mașină, Franco a venit la mine să mă întrebe:

—Suntem foarte aproape de Melito Porto Salvo, locul unde a acostat Garibaldi, când a venit din Sicilia în Calabria și unde s-a ascuns cu cei o mie de soldați ai săi. Vrei să-l vezi?

Cum să refuz așa ceva? Am crescut în jurul numelui Garibaldi, așa se numea parcul din cartierul Floreasca lângă care locuia bunica mea și unde mă plimbam cu bicicleta. Apoi, acolo, pe o bancă, îmi așteptam fiul să vină de la școală și îmi aminteam de copilărie. Garibaldi a fost eroul care a destrămat Regatul celor Două Sicilii și iată, sosise ocazia să-i calc pe urme, chiar și pentru câteva clipe cât am stat în fața unei vile imense, care încă îi păstrează amintirea printr-o placă memorială de pe fațadă și o ghiulea înfiptă în ea.

Pentru că ne-am continuat periplul întoarcerii acasă prin autostrada de la Reggio Calabria, n-am mai trecut prin fața casei unde a stat în exil Pavese între 4 august 1935 și 15 martie 1936. N-am avut șansa să vizitez Bova în lung și-n lat, dar am convingerea că am văzut tot ce era mai frumos. În schimb, am avut parte de un peisaj splendid și de cea mai intensă experiență culinară calabreză, atât de autentică încât, cu siguranță, voi reveni. Există acolo o liniște, un mister care mă atrage și care sper că nu va rămâne nedeslușit. Numai că lucrurile se destăinuie, nu când vrem, ci când vor să se lase dezvăluite.

O zi care promitea a fi perfectă, n-a fost chiar așa atunci, însă acum, când mi se derulează filmul ei în minte, începe să capete dimensiunile unei amintiri perfecte. Nu tot ce ne propunem este obligatoriu să ni se îndeplinească. Nici măcar destinația nu este întotdeauna importantă, ci oamenii care ne însoțesc. Bova va rămâne pentru mine locul în care m-am simțit excelent cu prietenii mei dragi, într-un moment în care eram toți bine, sănătoși, puteam râde și mânca cu poftă. Mi-a rămas în suflet elegantă, renovată, un loc unde domnesc liniștea și pacea și, poate cel mai important, am fost toți sus pe munte, aproape de Dumnezeu.

Într-un fel, mi-am îndeplinit visul de a păși pe urmele lui Edward Lear la Bova. Deși au trecut aproape două secole de atunci, localitatea pare înghețată în timp, aproape neschimbată, la fel de fascinantă, precum în desenul din jurnalul său. Eu pot doar să confirm că e la fel de frumoasă în realitate, însă n-am reușit decât s-o pictez prin cuvinte. A regretat când a trebuit să plece, la fel mi s-a întâmplat și mie, doar că eu sper să mă întorc. Se spune că întotdeauna este bine să rămână ceva pentru data viitoare.