Nu lăsa pe nimeni să-ți fure zâmbetul din suflet, nici chiar țipetele unui om care a uitat că rugăciunea e bucuria și liniștea sufletului abandonat.

Sunt oameni care țipă la alți oameni. Unii sunt pierduți în vârtejul banilor, alții în frustrări.

Sunt momente în care ai vrea să schimbi și Cerul, și Pământul, dar Luna te alungă și îți dă o nouă șansă să fii Soare și Stea.

Să-ți fie dor, dar nu de oamenii cu săgeți în vorbe și ace în priviri.

Se zice că, pentru ca să câștigi ceva, trebuie să pierzi altceva.

Ai pierdut oameni. Ai pierdut șansa de a mai da viață altei vieți, de parcă ai avut de plătit polița unui demon din altă generație, dar ai câștigat zâmbete, și sunt doar ale tale.

Să iubești, Tu, femeie care țipi, să iubești viața, să iubești zâmbetul și bucuria că exiști!

Tu să taci! Nu, nu tac!

Să nu taci, tu, femeie pe care nimeni nu te mai îmbrățișează și niciun bărbat nu îți mai dă niciun sărut. Să nu taci, tu, femeie care ai plâns pentru o sută de generații pentru că te va îmbrățișa zâmbetul tău și cântecul inimii.

Tu, femeie, ești doar tu în povestea Ta!

Poate că te afli pe strada celor care nu au mai fost îmbrățișați.

Poate că, în acele clipe, nu ai mai putut zâmbi pentru că un demon ți-a ars cartea fericirii.

Fii Soare, fii zâmbet ca să nu te pierzi în oceanul amărăciunii.

Tu, femeie, ridică ochii și privește viața!

Un text dedicat  femeilor  care luptă singure cu cancerul de col uterin.

Post-ul Și te va îmbrățișa… doar un zâmbet! apare prima dată în Literatura de azi.

 Hipnotizarea ușoară se manifestă în fluxul și refluxul energiilor prindere și desprindere, abia sesizabilă între cele două,  diafane, boreale. Hipnotizarea copleșitoare, cataleptică, grea, dureroasă.

Accesarea, curtarea,  modalitatea  de a parcurge – de la până la și confruntarea „dintre cititorul de poezie scrisă, conținută și energia poeziei aflată în  sistemul  energetic al subiectului cititor, conținută, întâlnirea, puntea sau podul „du-te-vino”  fuziunea între toate nivelurile – sine, spirit, mental, trup sunt aceleași pe tot cadranul hipnotizărilor, atât în energia poeziei scrise, cât și în subiectul cititor. Gradele de hipnotizare diferă prin gradele de „recunoaștere, revedere” a energiei. Se vede pe sine! Între sinele poeziei, mentalul, spiritul, trupul, acesteia și aceleași componente care alcătuiesc întregul subiectului cititor se realizează „omogenizarea”, numai este  energie prinsă în semne scrise, nu mai este energie prinsă în componentele subiectului cititor.

Devine râul „curgător” în ambele sensuri.

Poetului „modificat” inițiat cu diferite structuri arhetipale care nu sunt ale sale „străinii” sau „străinul” care îl locuiește,  are puntea de acces și accesare conform cu arhetipul primit. Astfel, renunță încet, dar sigur la propria accesare, sinele lui nu se mai accesează pe sine, se accesează prin sinele lui către sinele si toate ale „străinului”. Accesul se afla la diferite grade de cunoaștere și de hipnotizare, nefiind de la poet, ci de la arhetip. Astfel,  daca poetul este „modificat” și energia poeziei este „modificată”. Puntea de acces nu mai este spre accesare oricărui subiect cititor, se instituie – bariera de rezonanță- energiile din cititor și energiile din poezia scrisă nu se mai recunosc între ele. Poetul nu își mai aparține, aparține! Amintitorul nu se amintește pe sine, amintește arhetipul.

Va urma!

Post-ul Hipnotizarea light și hipnotizarea overwhelming în poezie apare prima dată în Literatura de azi.

zbateri prin absență. 

Nu vă mai faceți iluzii. 

Umanitatea a rămas o notă de subsol

prin vreun tom mâncat de vreme

în arhivele uitării de sine. 

Respirări prin infern

fulgurări prin purgatoriu. 

Nu vă mai faceți iluzii. 

Bestialitatea e legea de bază. 

Constituția fricii se scrie de la sine

cu capitolele însângerate ale genocidelor. 

Vibrații prin paradis

rezonanțe primordiale. 

Nu vă mai faceți iluzii. 

Dumnezeu și-a dat demisia. 

Eternitatea a fost abolită. 

Isus ezită să mai revină vreodată 

în această lume blestemată. 

Rămâne apocalipsa derivei absolute

Post-ul Nu vă mai faceți iluzii  apare prima dată în Literatura de azi.

Să fim ce-am fost, ca un zid ce nu se trece,
Dincolo de egoismul ce nu ne reprezintă.
Să fim ca o floare care înflorește
Și bucură, de departe, chiar și tristețea.

Să fim ce-am fost, uniți în grele încercări,
Cu drag împreună, să creștem neîncetat,
Ca un copil ce astăzi e fericit că este iubit
Și nu este singur, căci puternici suntem împreună.

Post-ul Să fim ce-am fost apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Amurg apare prima dată în Literatura de azi.

în universul meu pitic racii își scriu testamentul

casele sunt din zahăr și plouă des

clopotele respiră în mijlocul odăii un ecou șchioapătă e nou pe aici

grădinarul de serviciu culege trandafiri albi

îi colorează cu sângele

plimbă eșafodul peste pleoapele mele

sunt în cămașă de forță strig

câte sfori în actul acesta câte sfori?!

hambarele au fost bombardate așadar s-a zis cu grânele

frontul e la un soare distanță

acasă mă-ntorc să cuceresc dreptul de a fi erou

cu inima petecită fac noduri

tu agăți felinare imagini pustii

nu bănuiești că o pajură și-a făcut cuib pe raftul cu emoții

carafa cu apă vie e a ta

a trecut prin vămi a legat cerul de ape

și încă ceva

un daltonist vine în fiecare duminică pe același dig

are palmele înroșite culege ciulini

un fel de medicament pentru teamă

când duminicile se vor sfârși le va înșira ca pe o corvoadă luminoasă

într-un noian de pace

să nu zică nimeni că nu s-a priceput să încorseteze verdele

până la epuizare

Post-ul la un soare distanță apare prima dată în Literatura de azi.

– E salon de femei, dar e ora de vizite, poate fi și…

– Dar ce ai tu cu râsetele?!

– Aici nu trebuie să râdă nimeni, tu nu ai citit vechile legende?

– La ce te referi? Mai bine ia și întinde mai bine pătura asta, că ne dă afară dacă zice că face vreunul infecție de la ea.

– Când se distruge lumea, zeii râd până nu le mai rămân decât oasele și sângele. Adică ce nu mai poate fi plămădit în alte forme, adică cum zic doctorii ăștia, anastomoze, grefe…

– Dar de unde știi tu toate astea, fată?! Vezi dacă citești prea mult? Eu ți-am zis că de aia îți ies coșuri pe față!

– Păi, asta-i, că dacă auzi primul râs al celor ce vestesc moartea, ți se duce pielea!

– Fugi de-aci! Ești nebună!

Iulia nu răspunse, dar încercă să tragă în piept mirosul de detergent al albiturilor, sperând că astfel se va simți mai bine. Își puse mănușile albastre pe mâini și luă foaia de observație de la pacientul numărul 18.

– Pe ăsta-l operează azi. N-are voie nici să mănânce, nici să bea. Scrie aici, în fața patului. Vezi, găsește un pix care scrie!

– Da’ de ce ți-ai mai pus mănușile, domnișoară, că doar nu te-apuci să mă schimbi!

– Taci, bunelu’, că nu-ți face bine să vorbești!

– Da’ să râd am voie?! Ei, uite că râd! Și bat și din palme!

– Vai de mine! Oare ce se întâmplă acum?! Al doilea râs înseamnă distrugerea cărnii! Nimeni nu are voie să râdă aici, bunelu’! Aici e camera întunecată a zeilor de sub pământ, aici e iadul! Dar dacă tot ai râs… Ia să folosim noi noul program, noul algoritm… Ia să vedem ce șanse sunt ca operația să reușească, ce șanse sunt ca să apară complicații…

– Iulia, îți depășești atribuțiile!

Doctorul Marinescu stătea în capul ușii și o privea aspru pe infirmieră.

– Eu știu că faci și masterate, și doctorate, dar aici mă doare-n cot de studiile tale! De fapt e ultima ta zi! N-ai voie să vorbești așa cu pacientul!

– Dar știți, domnule doctor, că dacă se mai aude un singur râs, dacă mai râde cineva chiar și o singură dată, vin vestitorii, spionii, o bufniță șchioapă, o bufniță ce e doar o tigvă cu aripi…

– Ei uite că râr eu, chiar acum, măi, nebuno! – zise Marinescu și se sili să-și arate dantura într-un râs de vedetă.

– Vai! Acum nu vor rămâne decât oasele și sângele!

– Gata, m-am săturat! Pregătiți-l pentru operație, trebuie să fiu calm! După aia, mâine, tu ai să beneficiezi de consiliere psihologică! Și mai vedem…

A doua zi, Marinescu a constatat că operația reușise bine, pacientul era stabil, parametrii erau buni, chiar și familia era mulțumită. Deși…

– De ce nu zice nimic, nu ne recunoaște? întrebă fiică-sa.

– Ba da, așa ar trebui!

– Tata! Tata! Ei, bine că măcar trăiește…

Iulia a înțeles de la psiholog că sensibilitatea excesivă e un factor de risc profesional și a fost sfătuită să nu mai considere râsetele ca fenomene malefice. Ba chiar să încerce și ea să râdă puțin, așa cum face acum… și să își noteze imediat ora!

Post-ul Cine a râs? apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Cândva apare prima dată în Literatura de azi.

în care s-au topit privirile,

nu aș mai fi bătut drumul nopții

în carul mare

care mi-a arătat

cum se rotesc în strălucire respirațiile fierbinți ale verii.

Dacă nu aș fi dansat în pașii neasemuiți

ai muzicii din adâncuri,

nu aș fi simțit

cum mă cuprindeau în reverie întemnițatele gânduri,

cotrobăind printre clipe după esențe și sens.

Dacă nu aș fi recunoscut glasul plutirii bulucite de dor,

nu aș fi cunoscut abandonul

în mâinile făuritorului de trepte și ramuri.

Am umplut odaia de margarete,

penițe de trasat în amintire începutul cuvintelor

care își căută povestea.

Am pășit dincolo de tremurul oricărei alegeri

și iată-mă!

Liliacul din fereastră a rămas martorul

intrărilor și ieșirilor din mine însămi,

cu decolare lină,

cu aterizare neîntârziată

la balul roșu carmin al istoriei.

Post-ul Puzzle apare prima dată în Literatura de azi.

ultimul dintre gânduri

cel care chiar atunci

părea cumva să treacă

prin palme de nisip

N-ai mai lăsat în fața mea deschisă

pe drumul reîntors

din val spre crizanteme

ușa din umbra neagră

Ci ai trimis târziu o ploaie ca de sare

care m-a împărțit în zeci de focuri reci

De parcă n-ai fi vrut să văd cum tu

de fapt

n-ai fi dorit să plec o clipă mai devreme

de cel mai singur gând

din cel mai singur pas

(imagine de pe: afremov.com )

Post-ul Ploaie de sare apare prima dată în Literatura de azi.