Post-ul Un pomelnic. O pomenire. O lumânare. apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Poarta albă. Fântâna Albă apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul De câte feluri e BINEle apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Cum aş preda eu literatura dacă aş fi profesor apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Părinți de vânzare apare prima dată în Literatura de azi.

Nimic din ceea ce a scris Tatiana Țîbuleac nu anunța recentul său roman – Vara în care mama a avut ochii verzi.

Cartea nu seamănă cu nimic din literatura română a scriitorilor basarabeni. Nimic provincial în scrisul autoarei. Iar obsesiile tematice ale scriitorilor de peste Prut (identitatea, situarea în istorie, condiția marginalului, migrația etc. etc. etc.) nu se regăsesc în noua carte a Tatianei Țîbuleac.

Totuși, la o lectură mai atentă, fibra basarabeană este identificabilă în scrisul autoarei.

Câteva dezlegări

Tatiana Țîbuleac este originară din Republica Moldova. Aici a fost jurnalistă, timp de 15 ani. A lucrat mai întâi în presa scrisă, apoi la PRO TV Chișinău, fiind reporter, editor și prezentator de știri. Și, cu toate că nu îi place eticheta de ,,vedetă”, cât timp a lucrat în țara ei de baștină a dobândit notorietate și statutul de persoană publică. Momentan, locuiește la Paris. Ține în revista Literatura de azi o rubrică de succes – Creta din buzunar.

În 2015, a debutat cu Fabule moderne (Chișinău, Editura Urma Ta), o carte cu istorii despre oameni obișnuiți, cei mai mulți – români basarabeni plecați la muncă în străinătate. Scopul acestor istorii era să inspire oamenii aflaţi departe de casă şi să ofere o perspectivă constructivă asupra migraţiei. Volumul a fost reeditat în România în 2016, într-o variantă revăzută și adăugită.

Remarcam la apariția acestei cărți receptivitatea autoarei față de spectaculosul dindărătul existenţelor insignifiante. Atenţia trează cu care scriitoarea privea în jur, ca să prindă povestea oricărui lucru. Felul în care fiecare ”fabulă” pleda – de cele mai multe ori neostentativ – pentru atitudini care răspund unor năzuinţe omeneşti profunde, atitudini marginalizate într-o epocă a egocentrismului hipertrofiat: compasiunea, empatia, ataşamentul, asumarea. Și în sfârșit – stilul esenţializat, dar deloc arid, al Tatianei Țîbuleac. Un stil care îmbina luciditatea și lapidaritatea jurnalistului cu o perspectivă auctorială ingenioasă.

În Vara în care mama a avut ochii verzi toate aceste resurse scriitoricești sunt valorificate la maximum. În plus, emoția reglată la intensități diferite în Fabule… irumpe în roman, cu o forță greu de suportat.

Rezultatul este o carte care va rămâne în istoria romanului românesc din Basarabia.

Câteva povești

Dacă romanul Tatianei Țîbuleac ar fi studiat la școală, atunci profesorii le-ar da elevilor teme precum: condiția adolescentului; relația părinte – adolescent; psihologia cancerosului în stadiu terminal; atitudinea personajelor în fața morții; psihologia dezaxatului genial; viața și moartea, iubirea și boala; „fețele” feminității în Vara în care mama a avut ochii verzi; tehnici narative în roman. Alte teme. Care mai de care mai bizare.

Firește, niciuna dintre aceste abordări nu cuprinde în totalitate esența romanului.

Dar despre ce este vorba în carte?

Sunt trei povești într-una singură.

Prima este cea a ultimei veri petrecute de adolescentul Aleksy alături de propria mamă, care va muri de cancer. A doua – este povestea familiei sale, transplantate într-o cultură de adopție. În sfârșit, a treia istorie – surprinzătoare și imprevizibilă – e cea a maturului Aleksy, pictor (nebun și) genial, care își sublimează în creații tenebrele interioare.

*

În ziua în care împlinește 39 de ani, o mamă îi spune fiului absolvent de liceu că își dorește să petreacă o vară împreună, în Franța. Cei doi locuiesc în Anglia și sunt de sorginte poloneză.

Familia lor are un istoric încărcat, în care își găsesc locul violența, boala, moartea, un divorț.

Mama tânărului se despărțise de soțul ei dezaxat, după moartea fiicei mai mici și își creștea singură băiatul bântuit de psihoze. Legăturile dintre soți sau cele dintre părinți și băiat sunt hrănite de ne-iubire, de respingeri, de refuzuri, de renunțări. De aici – și revolta asemănătoare cu ura pe care o isca în Aleksy prezența propriei mame. Singura figură luminoasă în această familie rămâne o bunică oarbă. Doar ea își păstrează luciditatea intactă, după avalanșa de evenimente distructive din viețile lor. Și sensibilitatea neamputată.

În Franța, într-un sat în care fiecare lucru are poezia lui (casa în care locuiesc cei doi; un drum de țară; macii de la marginea lui; niște melci pe asfalt; lanurile de floarea-soarelui), mama îi mărturisește copilului ei că este bolnavă de un cancer rău și turbat. Că are să moară.

Mai departe, firul epic urmărește cum se metamorfozează legătura celor doi – mamă și fiu. Cum își gestionează – fiecare în parte – angoasa de separare. Ce soartă are Aleksy, după ce rămâne singur pe lume.

*

Vara în care mama a avut ochii verzi ar fi putut lesne eșua în melodramă.

Dar acest lucru nu se întâmplă.

Romanul Tatianei Țîbuleac rezistă, în primul rând, stilistic.

Alternanța registrelor narative în care agresivitatea, sarcasmul se împletesc cu o duioșie sfâșietoare e expresia unei sensibilități auctoriale paroxistice.

De la prima pagină, frazele au efectul unor șocuri electrice:

În acea dimineață, în care o uram mai mult decât oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată.

Sau:

Din subsuori mamei îi creșteau doi sâni ca niște mingi de rugby țintind în direcții diferite, iar din cap – un păr de păpușă, pe care ea îl purta împletit în forma unei cozi de sirenă… Sirena-n călduri îi spuneau toți și se pișau de râs când venea să mă ia acasă. Tata o numea vacă proastă… Și doar eu eram obligat să îi zic mama.

În contrapondere – autoarea topește în narațiune pasaje de-un lirism când violent, când diafan. Un lirism care dovedește cel mai bine – cred – ,,basarabenitatea” scrisului Tatianei Țîbuleac.

Mama era strălucitor de albă, de parcă înainte de somn își jupuia pielea și o ținea toată noaptea înmuiată într-o cadă cu smântână…

*

Mama era alta. Din vechea mamă nu rămăsese mai nimic, însă nici eu nu mai știam cine sunt, cine am fost și ce se întâmplă de fapt cu noi. În sinea mea eram sigur că sfârșitul, într-o formă sau alta, este aproape, pentru că atâta bine se dă doar copiilor și muribunzilor.

Între timp.

Am prins o libelulă și am stat lângă ea toată ziua.

Am numărat boabele de porumb dintr-un lan de porumb.

Am băut apă de ploaie.

Am ajutat un fluture să se nască.

*

Erau din nou genunchii. Mici și netezi, înveliți în cea mai fină bucată de piele de pe corp, de parcă anume ei erau începutul întregii sale făpturi și îi ascundeau inima sau un alt organ vital, care o ținea în viață. Genunchii ei strălucitori și cuminți, lângă care căzusem ca un câine de atâtea ori și pe care îi sărutasem în atâtea dimineți, încât uneori mă temeam că se vor sparge în gura mea ca o coajă de ou cald și atunci ea se va scurge crudă, până la ultima picătură, prin rănile făcute de buzele mele…

*

Mama m-a chemat în lanul de floarea-soarelui să mă anunțe că este pe moarte. ,,Am cancer, Aleksy, un cancer rău și turbat”, mi-a spus ea și ziua a început să se coaguleze în aceeași secundă. Zâmbetul ei de tulpini frânte. Verdele scurs din ochii ei. Albul ei de nimb rănit.

Exemplele ar putea continua mult și bine, dar ar trebui să transcriu aici cam o treime din carte. Succesiunea secvențelor narative și a inserțiilor lirice este echilibrată la Tatiana Țîbuleac. Mult mai bine ținută în frâu decât la Aglaja Veterany (autoare cu care Tatiana Țîbuleac a fost asemănată) în De ce fierbe copilul în mămăligă.

Stilistic, Vara în care mama a avut ochii verzi nu cred că are termen de comparație în literatura română din Basarabia.

În ce mă privește, stilul scriitoarei și protagonistul romanului mi l-au adus în minte pe Salinger. Altor cititori – pe Agota Kristof, Céline, Camus, Palahniuk, Burgess, Dan Coman.

Înainte de a încheia, adaug o însemnare despre personajele cărții. În afară de Aleksy care deține prim-planul, memorabilă este mama acestuia. O mamă-efemeridă, care se transformă pe măsură ce se apropie de moarte. Proximitatea sfârșitului îi eliberează senzualitatea și forța de a iubi. Feminitatea ei ajunge la apogeu. După care, aceasta se retrage din lume – fără tragism și fără disperare.

*

Sunt multe chei de lectură a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi. Mie volumul mi-a rămas în minte (și) ca o carte a singurătăților.

Singurătatea unei femei care nu a avut niciodată ceva numai al ei – în afară de un cancer rău și turbat.

Singurătatea adusă de boală.

Singurătatea unor oameni neiubiți și înstrăinați unii de alții.

Tatiana Țîbuleac văzută de Ana Popenco

(sursa foto: pagina de Facebook a Tatianei Țîbuleac)

Post-ul Cartea singurătăților apare prima dată în Literatura de azi.

Există basarabeni care – printr-un noroc, printr-un miracol – au reușit să se salveze.

Mărturiile a 50 dintre ei răzbat până la noi din paginile unei cărți scrise de Larisa Turea – Cartea foametei. Volumul a apărut în anul 2008, la Curtea Veche și, pe lângă istoriile supraviețuitorilor, conține fotografii de arhivă plus documente oficiale despre infernul din Moldova. Sunt dări de seamă despre situația populației, a spitalelor, a satelor și a raioanelor. Scrisori către Stalin. Denunțuri. Note informative despre persoanele care se pronunță împotriva sistemului…

Traduse din rusește, multe dintre acestea sunt scoase la lumină pentru prima oară.

*

1946-1947. Toamna. Într-un sat din Moldova sovietică, detașamentele de rechiziționare tocmai au terminat de colectat impozitul de cereale. Țăranii sunt obligați să predea statului toate proviziile pe care le adunaseră. Unii nu primesc în schimbul dărilor nici măcar un certificat care să arate că și-au achitat obligațiile. De aceea, mulți gospodari mai dau o dată ”postaucă”.

Reprezentanții sovietului sătesc scotocesc prin toate cotloanele caselor.

Rad totul – din poduri, din beciuri, din cămări. Într-o gospodărie, găsesc un săculeț cu trei pumni de grâu, ascuns de stăpâna casei. Bine drămuit, i-ar fi ajuns acesteia vreo două luni, ca să-și hrănească bărbatul bolnav și copiii. Într-altă parte, zbirii adună până și semințele puse la păstrare în sticle goale, pentru semănatul din primăvară.

O foamete crâncenă decimează populația.

Înainte de foamete, fusese secetă. Un cutremur puternic, dinspre asfințit; un trăsnet venit din senin, într-o zi de vară – semne tălmăcite de bătrâni cu ajutorul unor cărți vechi – prevestiseră urgia.

Bărbați, copii, femei mor: pe ulițe, pe la porți, lângă garduri, în mijlocul curților, în grădini, în case – sub ochii neputincioși ai celorlalți.

Consătenii sau membrii familiei, slăbiți de foame, nu prididesc a săpa gropi. Nu prea adânci, căci nu-i ajută puterile. Pun acolo, unii peste alții, câți inși încap.

Pentru a nu face drumul la cimitir de mai multe ori, căruțașul care duce morții la groapă așteaptă câteodată să dea ortu` popii și cei aflați în agonie. Într-o zi, un sătean îl roagă să-l încarce în dricul improvizat (lângă alți morți, puși claie peste grămadă) pe un bolnav care trage să moară. Mult nu mai are – îl asigură țăranul – o să se sfârșească până la cimitir.

O tânără văduvă, cu copil mic, își blestemă soțul mort: Mai bine trăiai tu și muream eu, să stai tu acuma sub cer și să vezi ce e viața…

Pe ulițe se aud răgetele unei femei căreia foametea i-a luat mințile: Mi-i a mânca! Mi-i a mânca!! Mi-i a mânca!!!

Ca să supraviețuiască, unii fură. Sunt prinși și pedepsiți în mod disproporționat în raport cu gravitatea faptei. Un gospodar seceră de la țărani 7 kg de spice și e condamnat la 5 ani în lagărele de muncă, iar pentru un sac de grâu, altul primește 6 ani de detenție.

Disperați, mulți moldoveni pleacă de acasă să vândă lucruri. Sau să le schimbe pe ceva de-ale gurii. Din Ucraina, aduc borhot. Unii îl gătesc, alții îl mănâncă crud, până crapă.

Țăranii mai norocoși au lapte – de la oi sau de la vacă.

Cei mai mulți mănâncă: boabe de porumb; soia; usturoi; mere acre; orice poamă; cartofi; coji de cartofi – crude sau coapte; ghindă, urzică moartă, urzică vie, nalbă, cucută, lobodă, bulbi de ghiocei; tot ce este verde și crește. Într-o primăvară, după ce răsare iarba, oamenii pasc, ca vitele.

Din coaja de vișin își fac ceai.

Mamele coc turte din tărâțe; sau din pământ și din iarbă. Boabele adunate din găurile de șoareci sunt măcinate. Turtele făcute din făina aceasta sunt un festin.

Delicatese sunt și terciurile. Se iau ciocălăi (știuleți goi, de porumb), se mărunțesc cu ciocanul, se dau prin râșniță și se pun în lapte.

Zeama de ovăz – năclăită, scârboasă – dată la ajutoare de iubiții conducători comuniști e o opțiune pentru disperați.

Sunt destui care mănâncă și carne.

Carne de vițel.

Carne de vacă.

Ori carne de câine, de cal sau de om.

O fetiță de clasa a doua este sacrificată de părinți, pentru a hrăni restul familiei.

O femeie își omoară soțul cu trei lovituri de topor. Îl decapitează și-l mănâncă.

La anchetă se află că respectiva născuse doi copii, dintre care unul fusese mort. Pe-acesta din urmă l-a devorat împreună cu bărbatul ei. Cei doi aveau să ucidă și o orfană de 6 ani, și pe-al doilea copil, ca să aibă cu ce se hrăni.

Asemenea cazuri sunt relatate frecvent în cartea Larisei Turea. 50 de mărturisitori spun, în fapt, aceeași poveste a distrugerii programate a ceea ce este admirabil în om: demnitatea, umanitatea, altruismul, credința.

Documentele din a doua parte a volumului certifică istorisirile. Consemnările oficiale denudate de orice inserție subiectivă au efectul unei lovituri de măciucă primite în moalele capului: ”La 31 mai 1947, în s. Pitușca, raionul Călărași, N.O. în vârstă de 8 ani, l-a înjunghiat pe fratele său M. de 9 luni, o parte a căruia a fiert-o în oală și, împreună cu sora de 3 ani, au folosit-o în alimentație. Prin cercetarea circumstanțelor acestui caz s-a stabilit: În acea zi pe la localnica O.M.I. a trecut fratele ei B.E.I., anul nașterii 1912, pentru a merge împreună la lucru în câmp. Înainte de plecarea lor, în absența mamei, N.O. a prins a i se plânge unchiului său B.E. că nu au nimic de mâncare. După cum a declarat N.O., unchiul l-a sfătuit ca, atunci când va rămâne singur acasă cu fratele mai mic M., să-l înjunghie, să fiarbă carnea și să-i lase o parte și lui B…”

Pe lângă bolile care bântuie în anii cu pricina – inaniția, distrofia, tifosul, pediculoza, osteomielita, râia – modificările lăuntrice ale oamenilor sunt răvășitoare.

Întâi, instinctul de supraviețuire duce la înrăirea (câinoșenia) generalizată. De aici trădările, crimele, jafurile, nenumăratele acte de banditism săvârșite între necunoscuți, între consăteni, între cei din același neam. De multe ori, salvatoare sunt spiritul duplicitar, permanenta stare de animal hăituit – care vin la pachet cu o vigilență neobosită.

Apoi, frica se cronicizează. La fel și senzația de insațietate: ”Sălbăticise norodul. Mânca totul – ca omida” – explică un supraviețuitor. ”Ți se părea – spune altul – că dacă ți s-ar fi pus dinainte un munte de hrană, l-ai fi mâncat dintr-o gură, pe nesăturate. Chiar să mori, dar să știi că te-ai săturat.” ”Foametea îi înjosea pe toți” – adaugă un al treilea.

Aceste atacuri la nevoile bazale ale oamenilor produc consecințe pe termen lung: 1) anihilarea voinței și, implicit, supunerea acestora; 2) o concentrare excesivă a celor care au îndurat foametea asupra satisfacerii prioritare, exclusive, a unor trebuințe individuale. Autoarea vorbește în prefață despre anularea reflexelor comunitare ale oamenilor, prin inocularea fricii față de aproapele tău – care te poate minți, te poate trăda sau poate să te ucidă. Care îți poate lua mâncarea de la gură.

*

Cele 50 de istorii din Cartea foametei și documentele publicate de Larisa Turea demonstrează următoarea teză: în ciuda tuturor încercărilor de a pune genocidul populației moldovenești pe seama secetei de după Al Doilea Război sau pe seama ”jugului ocupanților români”, responsabile de această decimare sunt autoritățile comuniste. În 1946-1947, țăranii moldoveni – explică autoarea în prefață – ”au fost condamnați cu bună știință la înfometare, din două considerente: ca dușmani de clasă, dar și ca «etnici români trădători și aliați ai Germaniei naziste».”

Din păcate, la vremea apariției, Cartea foametei nu a avut ecoul pe care l-ar fi meritat. O ignoranță odioasă persistă încă în noi, când vine vorba despre ceea ce s-a întâmplat ori se întâmplă în Republica Moldova.

Lectura Cărții foametei este apăsătoare. Insuportabilă – de cele mai multe ori.

Dar mărturisirile celor salvați din iadul foametei transmit, paradoxal, și un mesaj stenic.

Esența de umanitate din noi se poate salva, se regenerează chiar și după ce este schilodită – sistematic, fără cruțare – de experiențe limită.

(sursa foto: cultural.bzi.ro)

Post-ul Mărturii din iad apare prima dată în Literatura de azi.

Pe malul Nistrului, o mână de oameni încearcă să vină în Basarabia, ca să scape de bolșevici. Sunt întorși din drum, de soldații români. Doi inși, un aruncător de cuțite și o violonistă (care devine dansatoare), se salvează, rămânând pe loc. Cei doi urmează să se angajeze la cabaretul din Vadul lui Vodă, un târgușor.

În Vadul lui Vodă, o localitate de graniță de lângă Nistru, o dramoletă sentimentală tulbură apatia cronicizată a așezării. Boierul Manaru este înșelat de tânăra nevastă. Ca să se răzbune, respectivul dă iama în căminele conjugale ale amicilor lui. El își asumă o misiune nobilă: să-i ostoiască fiecărei neveste pofta de dragoste sufocată de plictisitoarele obligații matrimoniale. Obsedat de ideea că toate femeile sunt la fel, el se abandonează cu voluptate unui dezmăț erotic din care nu-l oprește nimic. Nici măcar linșajul pus la cale de niște soți incapabili să-și fericească năvalnicele consoarte.

Sunt trei paliere pe care este construit scenariul piesei În ochii tăi fermecători – montată de Alexandru Vasilache la Teatrul Național ,,Mihai Eminescu” din Chișinău. Piesa e inspirată din scrierile lui Gib Mihăescu (dintre care am recunoscut La ,,Grandiflora” și Rusoaica).

Unul este cel politic și are în vedere soarta refugiaților care încearcă să părăsească Rusia bolșevizată. Aceștia sunt prinși, întemnițați sau trimiși înapoi la ruși, de către soldații noștri. Cei care izbutesc să ajungă mai departe, în România, au nevoie de complicitatea militarilor. Plătesc prețuri consistente pentru asta. Mai ales femeile.

Există, apoi, drama de moravuri – creată în jurul tribulațiilor erotice ilicite ale personajelor. Într-un loc în care mai totul băltește, doar aventurile, bârfele și un cabaret clandestin aduc în viața oamenilor niscaiva sare și piper.

În sfârșit, aspirația spre puritate, nevoia unui ideal, dorința de împlinire prin iubire e a treia cheie de receptare a piesei jucate de actorii Teatrului Național din Chișinău. Am văzut spectacolul zilele trecute la București, unde trupa s-a aflat în turneu*.

Mi-au plăcut protagoniștii: Eva/ Evanghelina și boierul Manaru.

Eva este un personaj complex, al cărui tumult interior este – cred eu – în mod convingător redat de Silvia Luca. Actrița și-a construit eroina împrumutându-i inocență, erotism sălbatic, exaltare, vulnerabilitate, simț al datoriei, spirit de conservare, rafinament, mister, plus alte volute sufletești care o fac credibilă.

Iar Manaru (jucat de Petru Hadârcă) – nu este un simplu erou cu apucături don-juanești și reacții previzibile. Ci un personaj care simte enorm, vede monstruos și-i înzestrat cu o forță masculină hipnotizantă.

Dintre celelalte personaje, mi-au plăcut toți soții înșelați și nevolnici. Nevestele lor disperate. Ghenia (Angela Ciobanu), cântăreața de cabaret – sceptică, resemnată, victimă a unei vieți trăite la foc mic.

Mi-au plăcut apoi decorurile – minimaliste.

Și muzicile creatoare de atmosferă interbelică.

I-aș reproșa, totuși, piesei un oarecare dezechilibru.

Miza politică a piesei poate obtura receptarea acesteia ca dramă psihologică. Apoi, mă tem că mai bine de trei ore de spectacol diluează intensitatea emoției transmise.

Transcriu, în final, două replici pe care le-am păstrat în minte, de la spectacol, și care sintetizează întrucâtva mesajul acestei piese.

– Ce are Eva asta și eu n-am? întreabă una dintre nevestele bovarice ale orașului, contrariată de fascinația cu care Eva/ Evanghelina îi înrobește pe toți.

– Ce nu avem niciuna din noi: DRAGOSTE! îi răspunde alta.

Și o tulburătoare poveste – aș adăuga eu.

***

Teatrul Național ,,Mihai Eminescu” din Chișinău s-a aflat în România, în cadrul celei de-a patra ediții a turneului „Teatru românesc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău”. Spectacolele jucate la București și la Iași sunt un adevărat regal teatral: Casa mare de Ion Druță (în regia lui Alexandru Cozub); Aveți ceva de declarat? (de Georges Feydeau, în regia lui Petru Hadârcă), o comedie de moravuri extrem de dinamică, în care toți actorii – distribuiți în roluri care le vin mănușă – se achită cu brio de partitura care le revine. Și În ochii tăi fermecători (regia Alexandru Vasilache).

Turneul Teatrului Național ,,Mihai Eminescu” s-a încheiat joi, 26 ianuarie, cu reprezentaţia piesei În ochii tăi fermecători. în Sala Mare a Naționalului ieșean.

Post-ul În ochii tăi fermecători apare prima dată în Literatura de azi.

Titlul cărții, Poeți din Basarabia, mă face să ghicesc că ea s-a născut în urma unui travaliu de zeci de ani. (Aveam să aflu că două decenii a durat munca la o asemenea antologie care poate să fie citită și ca o istorie a poeziei de peste Prut.)

Încerc – dar nu izbutesc – să identific cu precizie momentul în care am auzit pentru prima oară numele autorului ei: Adrian Dinu Rachieru.

Se prea poate să-l fi citit – întâi și-ntâi – pe coperta a IV-a a vreunui op scris de un poet din Republica Moldova, căci Adrian Dinu Rachieru este cititor constant al scriitorilor de aici, iar referințele sale exegetice sunt preluate și reproduse deseori de aceștia, pe ultimele coperte ale volumelor.

Dar tot atât de bine s-ar fi putut întâmpla să fac cunoștință cu numele lui Adrian Dinu Rachieru citind unul din textele sale despre Mihai Eminescu.

*

Adrian Dinu Rachieru (n. 1949) este profesor universitar, critic literar, eseist, prozator și doctor în sociologie. Este bucovinean de origine (s-a născut în județul Suceava, în localitatea Soloneț) și bănățean prin adopție (trăiește și lucrează în Timișoara).

Recent, i-am auzit numele din nou, într-un context sărbătoresc: Adrian Dinu Rachieru va primi Medalia ,,Mihai Eminescu” a Republicii Moldova, ,,în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în cercetarea moștenirii literare a poetului Mihai Eminescu și pentru contribuția substanțială la promovarea operei eminesciene și la dezvoltarea relațiilor interculturale”. Distincția este acordată printr-un decret (din 3 septembrie) al președintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofti.

,,Deşi trăitor, de decenii, în spaţiul banatic, sensibilitatea moldavă (provenind din zona Sucevei; bucovinean, așadar) nu s-a «atrofiat»” – mi-a explicat dumnealui. ,,«Problema Eminescu» m-a urmărit constant; ca dovadă, câteva titluri: Eminescu după Eminescu (Texte şi contexte, Ed. Augusta, 2009), Despărțirea de Eminescu? (Ed. Tibiscus, Uzdin, R. Serbia, 2012) şi, în fine, în colecția Eminesciana a editurii Junimea, Con-vieţuirea cu Eminescu (2013), lansată şi la ICR Paris. Aş menţiona că, în perioada în care a existat editura Augusta (unde Adrian Dinu Rachieru a fost consilier editorial – n.m.), am tipărit foarte multe titluri ale confraților bucovineni şi basarabeni. Plus antologiile de autor Poeți din Bucovina (1996), respectiv Poeți din Basarabia (Ed. Academiei / Ed. Ştiinţa, 2010).

Mai menţionez că, la fiece început de septembrie, la Chişinău se desfăşoară Congresul de eminescologie, «pornit» din iniţiativa d-lui acad. Mihai Cimpoi. La ultima ediţie s-a lansat, în serie nouă, şi Buletinul de cercetări eminescologice (nr. 1-2/14-15), în care am şi eu o contribuţie (v. Reîntoarcerea la Eminescu, pp. 59-68).

Cum n-am putut fi prezent la Chişinău în momentul înmânării Medaliei Mihai Eminescu, o voi «recupera» graţie Ambasadei Republicii Moldova, având un drum la Bucureşti zilele următoare, când, la festivităţile de la Academia Română, voi primi Premiul „Titu Maiorescu” pentru volumul Generaţia orfelină (Editura Ideea europeană, 2014)”, îmi explică Adrian Dinu Rachieru.

*

Ceremonia de înmânare a Medaliei ,,Mihai Eminescu” va avea loc vineri, 16 decembrie, de la ora 15, la sediul Ambasadei Republicii Moldova din București (Aleea Alexandru Nr. 40), în prezența Excelenței Sale Mihai Gribincea, Ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al acestei țări, în România.

Post-ul Mijloc de decembrie apare prima dată în Literatura de azi.

*

Cineva mi-a spus că, într-un fel, scrierea acestei cărți a început într-o casă dintr-un lan de floarea-soarelui…

Cartea a început probabil mai devreme, fără ca să știu eu, însă a erupt vara aceasta într-un lan cu floarea soarelui. Am stat aproape o lună în regiunea Bretagne din Franța, iar casa în care am locuit se afla în mijlocul unui lan de floarea-soarelui. Noi, basarabenii, mai numim aceste flori și „răsărite” și, recunosc, acest cuvânt îmi este mai aproape. Mai ales că „răsăritele” urmăresc mereu soarele și când acesta răsare, ele își întind gâturile după el. Povestea cărții e formată, de fapt, din mai multe povești pe care le-am tot purtat și care s-au împletit în această carte. Este istoria unei femei pe moarte, care vine să își petreacă ultima vară într-un sat francez, alături de fiul ei bolnav psihic. Este povestea unui copil căruia i-a lipsit toată viața dragostea mamei, dar și a mamei care nu a putut oferi mai mult din cauza propriei nefericiri. Este o poveste despre regrete, dar și despre șansa de a îndrepta totuși lucrurile în ultimul moment, dacă vrei.

Am aflat după ce am citit romanul tău că ai avut două surori și că acestea au murit. Te-ai simțit vreodată vinovată că tu trăiești și ele nu? Ai fost respinsă de ai tăi? Uitată, pedepsită – asemenea personajului din cartea ta, a cărui soră moare?

Surorile mele au murit foarte mici, înainte de a mă naște eu. Nu aș vrea să deschid parantezele mai mult decât atât. Moartea lor s-a produs din vina cuiva anume, și poate de asta emoția legată de moartea lor nu este epuizată pe deplin în familia noastră.
Scenele descrise în carte nu sunt despre mine și despre mama mea. Eu am fost un copil alintat și purtat ca o coajă de ou, anume pentru că ele muriseră cum au murit. Nu știu dacă atenția sporită mi-a făcut neapărat bine, există și în această protecție paranoidală o parte mai sensibilă, însă  aceasta este o altă temă, descrisă, apropo, foarte bine în romanul rusului Pavel Sanayev “Похороните меня за плинтусом”.
Am crescut cum am crescut. Unele răni se deschid imediat și trec imediat, altele însă te ajung din urmă peste ani și tot nu prind coajă definitiv.

Eroul tău îmi pare un fel de rudă a lui Holden Caufield. I-am admirat nebunia și duioșia; fricile și îndrăznelile; inocența și cruzimea – toate învârtejindu-se în el, ca într-un vortex perpetuu. De ce anume este personajul astfel și și ce se alege de el îi las pe cititori să descopere.

Când am început să scriu această povestire – nu m-am gândit inițial că va fi o carte, ci un text pe blog – am simțit că îmi este mai simplu să scriu prefăcându-mă bărbat. Un psihiatru care a citit cartea mi-a dat niște explicații foarte curioase referitoare la acest moment, dar și la altele, la care voi reveni și le voi analiza pe viitor.
I-am inventat cu o mare bucurie personalitatea, băgându-i în gură fraze pe care am vrut să le spun mereu și compunându-i ocupații care îmi sunt aproape.
Îmi vine greu să răspund de ce anume el, de ce anume așa. Mama, spre exemplu, după ce citit cartea, mi-a spus că m-a recunoscut în anumite momente în acest adolescent, dar și în bărbatul matur din carte.
Poate, de fapt, am vrut să povestesc ceva despre mine și abia acum am găsit ușa. Locurile și oamenii ne găsesc singuri.

Ție ce îți hrănește dezgustul, revolta, spaimele, cruzimea?

Dezgust, revoltă – nu cred că sunt diferită de alți oameni în acest sens. Deși fricile sunt altele, desigur, la fiecare om.
În schimb întrebarea ta despre cruzime m-a făcut să freamăt.
Este greu să recunoști – ție însuți în primul rând – că poți fi crud.
Meseria de reporter m-a făcut imună la multe cruzimi, mai ales în ceea ce-i privește pe oameni.
În schimb cruzimea față de animale mă poate aduce la stări similare cu cele descrise în carte. Când eram copil am petrecut mult timp la țară, în satul bunicilor, iar la țară cruzimea se învață altfel. Spre exemplu, îmi amintesc cum femeile din sat puteau rupe într-o secundă gâturile vrăbiilor care veneau să mănânce mâncarea găinilor. Sau să înece cățeii considerați în plus. Sau să țină câinii în lanț până când aceștia aveau în zona gâtului un cerc permanent de sânge, tapetat cu muște.
Plângeam aproape în fiecare zi, pentru că în fiecare zi găseam lucruri care mă depășeau.
În schimb nu am înțeles niciodată de ce plângeau bărbații dacă le înghețau toamna fructele în copaci sau dacă li se strica tractorul.
Bunica ucidea vrăbii cu ușurință, dar plângea mereu când auzea de Stalin și când mânca mere – pentru că de mere i-a fost cel mai tare dor în Siberia. Probabil că suntem produsul emoțiilor în care creștem.

Ce legătură există între bunica ta și Siberia?

Pentru o parte de basarabeni, Siberia este o temă care se transmite din generație în generație, din oase în oase, ca un cod genetic. Eu fac parte din acei basarabeni. Te-ai gândi că mi-au fost deportați bunicii cu peste 70 de ani în urmă și ar trebui să se fi uitat totul, însă mai simt frigul și azi, în fiecare iulie. Am acasă, scrise de mână, vreo șase caiete în pătrățele cu amintirile mamei despre Siberia. Mi le-a adus la Paris și mi-a spus să fac din ele ceva, când voi putea. Încă nu pot. De câte ori mă gândesc la bunica – figura ei se regăsește în această carte – mi-o amintesc cum se văita că i-au luat ,,lingurile” și farfuriile. Să duci un om la moarte, să-i distrugi viața, iar el să se gândească la linguri… Fantastic!
Când am crescut mai mare aceste linguri călătoare au devenit cumva și obsesia mea. Mă gândesc pe unde oare or fi fiind. Cine mănâncă acum cu lingurile bunicii, care trebuiau să fie ale mele? ,,Linguri, farfurii și alte destine pierdute”  – voi scrie poate ceva într-o zi.

Cum te eliberezi de spaime, de dezgust, de răzvrătirile interioare?

Fac ceva util sau dificil.

Ce îți hrănește seninătatea, duioșia, inocența, tandrețea?

Satul.

Mă întorc nițel la unul din răspunsurile tale. Ai afirmat că meseria de reporter te-a făcut oarecum imună la cruzimea față de oameni. Și mi-am amintit că te-am auzit spunând despre tine că ești ,,rece”, când vine vorba de ceilalți. Ai repetat asta cu obstinație, iar în urechile mele aceste spuse sunau ca o autoflagelare. ,,Răceala” ta îmi pare – mai degrabă – luciditate. Sau un fel de a doua piele, sub care trăiește o Tanie de o sensibilitate învolburată.

Mi se spune adeseori că sunt rece și arogantă și, probabil, există și în asta un adevăr. Iar când ți se repetă des niște lucruri, începi cumva să crezi în ele.
Este adevărat că evit unii oameni care nu-mi plac, dar așa face toată lumea, este adevărat că las foarte puțină lume să se apropie de mine, dar nici asta nu este ceva ieșit din comun.
De cele mai multe ori însă răceala mea este o protecție.
Cât ține de lucrurile care mă înconjoară eu am două feluri de a le privi: ca un chirurg și ca un cofetar. Sau îmi vine să tai totul, sau să mănânc totul.
Când îmi place ceva foarte, foarte tare, imediat în capul meu acel ceva se transformă într-un fel de mâncare.  Cred că și asta mi se trage de la bunica.

Noua ta carte este despre mai multe feluri de singurătate: singurătatea unei femei care nu a avut niciodată ceva numai al ei – în afară de un cancer rău și turbat…

Cancerul este o boală de care mă tem. Mi-a luat câțiva prieteni, mi-a chinuit alți câțiva, bunica a murit de cancer. Chiar și denumirea, imaginea acestei boli mă sperie. Pentru mine, fricile au mereu imagine și culoare. Cancerul este violet, și poros, și lipicios.
Vara aceasta am întâlnit câteva femei extraordinare care au învins cancerul – îmi par toate ca Sfântul Gheorghe pe cal și cu suliță.

Singurătatea unor oameni neiubiți și înstrăinați unii de alții – e un alt soi de solitudine, de care mi-am amintit citindu-ți romanul. Mai e și singurătatea adusă de boală. Știi și alte feluri de singurătăți? Le-ai trăit?

Singurătatea adusă de boală e tristă, dar nu cea mai gravă. Oricum ne naștem și murim singuri. Singurătatea înstrăinării de oamenii dragi este cu mult mai apăsătoare, mai ales dacă este din vina ta.

De care singurătate ți-e cel mai frică?

De singurătatea pe care o trăiești împreună și alături de un om pe care îl iubești.
Eu am trăit-o.

Post-ul Întrebări dintr-un lan de floarea-soarelui apare prima dată în Literatura de azi.