Între anii 1946 și 1947, în Moldova sovietică a fost iadul pe pământ. Un iad adus de foamete. O foamete întreținută de autoritățile comuniste. Mai bine de 200 000 de oameni au murit atunci, iar mutațiile pe care această tragedie le-a provocat în mentalitatea colectivă sunt – cred – ireparabile.
Există basarabeni care – printr-un noroc, printr-un miracol – au reușit să se salveze.
Mărturiile a 50 dintre ei răzbat până la noi din paginile unei cărți scrise de Larisa Turea – Cartea foametei. Volumul a apărut în anul 2008, la Curtea Veche și, pe lângă istoriile supraviețuitorilor, conține fotografii de arhivă plus documente oficiale despre infernul din Moldova. Sunt dări de seamă despre situația populației, a spitalelor, a satelor și a raioanelor. Scrisori către Stalin. Denunțuri. Note informative despre persoanele care se pronunță împotriva sistemului…
Traduse din rusește, multe dintre acestea sunt scoase la lumină pentru prima oară.
*
1946-1947. Toamna. Într-un sat din Moldova sovietică, detașamentele de rechiziționare tocmai au terminat de colectat impozitul de cereale. Țăranii sunt obligați să predea statului toate proviziile pe care le adunaseră. Unii nu primesc în schimbul dărilor nici măcar un certificat care să arate că și-au achitat obligațiile. De aceea, mulți gospodari mai dau o dată ”postaucă”.
Reprezentanții sovietului sătesc scotocesc prin toate cotloanele caselor.
Rad totul – din poduri, din beciuri, din cămări. Într-o gospodărie, găsesc un săculeț cu trei pumni de grâu, ascuns de stăpâna casei. Bine drămuit, i-ar fi ajuns acesteia vreo două luni, ca să-și hrănească bărbatul bolnav și copiii. Într-altă parte, zbirii adună până și semințele puse la păstrare în sticle goale, pentru semănatul din primăvară.
O foamete crâncenă decimează populația.
Înainte de foamete, fusese secetă. Un cutremur puternic, dinspre asfințit; un trăsnet venit din senin, într-o zi de vară – semne tălmăcite de bătrâni cu ajutorul unor cărți vechi – prevestiseră urgia.
Bărbați, copii, femei mor: pe ulițe, pe la porți, lângă garduri, în mijlocul curților, în grădini, în case – sub ochii neputincioși ai celorlalți.
Consătenii sau membrii familiei, slăbiți de foame, nu prididesc a săpa gropi. Nu prea adânci, căci nu-i ajută puterile. Pun acolo, unii peste alții, câți inși încap.
Pentru a nu face drumul la cimitir de mai multe ori, căruțașul care duce morții la groapă așteaptă câteodată să dea ortu` popii și cei aflați în agonie. Într-o zi, un sătean îl roagă să-l încarce în dricul improvizat (lângă alți morți, puși claie peste grămadă) pe un bolnav care trage să moară. Mult nu mai are – îl asigură țăranul – o să se sfârșească până la cimitir.
O tânără văduvă, cu copil mic, își blestemă soțul mort: Mai bine trăiai tu și muream eu, să stai tu acuma sub cer și să vezi ce e viața…
Pe ulițe se aud răgetele unei femei căreia foametea i-a luat mințile: Mi-i a mânca! Mi-i a mânca!! Mi-i a mânca!!!
Ca să supraviețuiască, unii fură. Sunt prinși și pedepsiți în mod disproporționat în raport cu gravitatea faptei. Un gospodar seceră de la țărani 7 kg de spice și e condamnat la 5 ani în lagărele de muncă, iar pentru un sac de grâu, altul primește 6 ani de detenție.
Disperați, mulți moldoveni pleacă de acasă să vândă lucruri. Sau să le schimbe pe ceva de-ale gurii. Din Ucraina, aduc borhot. Unii îl gătesc, alții îl mănâncă crud, până crapă.
Țăranii mai norocoși au lapte – de la oi sau de la vacă.
Cei mai mulți mănâncă: boabe de porumb; soia; usturoi; mere acre; orice poamă; cartofi; coji de cartofi – crude sau coapte; ghindă, urzică moartă, urzică vie, nalbă, cucută, lobodă, bulbi de ghiocei; tot ce este verde și crește. Într-o primăvară, după ce răsare iarba, oamenii pasc, ca vitele.
Din coaja de vișin își fac ceai.
Mamele coc turte din tărâțe; sau din pământ și din iarbă. Boabele adunate din găurile de șoareci sunt măcinate. Turtele făcute din făina aceasta sunt un festin.
Delicatese sunt și terciurile. Se iau ciocălăi (știuleți goi, de porumb), se mărunțesc cu ciocanul, se dau prin râșniță și se pun în lapte.
Zeama de ovăz – năclăită, scârboasă – dată la ajutoare de iubiții conducători comuniști e o opțiune pentru disperați.
Sunt destui care mănâncă și carne.
Carne de vițel.
Carne de vacă.
Ori carne de câine, de cal sau de om.
O fetiță de clasa a doua este sacrificată de părinți, pentru a hrăni restul familiei.
O femeie își omoară soțul cu trei lovituri de topor. Îl decapitează și-l mănâncă.
La anchetă se află că respectiva născuse doi copii, dintre care unul fusese mort. Pe-acesta din urmă l-a devorat împreună cu bărbatul ei. Cei doi aveau să ucidă și o orfană de 6 ani, și pe-al doilea copil, ca să aibă cu ce se hrăni.
Asemenea cazuri sunt relatate frecvent în cartea Larisei Turea. 50 de mărturisitori spun, în fapt, aceeași poveste a distrugerii programate a ceea ce este admirabil în om: demnitatea, umanitatea, altruismul, credința.
Documentele din a doua parte a volumului certifică istorisirile. Consemnările oficiale denudate de orice inserție subiectivă au efectul unei lovituri de măciucă primite în moalele capului: ”La 31 mai 1947, în s. Pitușca, raionul Călărași, N.O. în vârstă de 8 ani, l-a înjunghiat pe fratele său M. de 9 luni, o parte a căruia a fiert-o în oală și, împreună cu sora de 3 ani, au folosit-o în alimentație. Prin cercetarea circumstanțelor acestui caz s-a stabilit: În acea zi pe la localnica O.M.I. a trecut fratele ei B.E.I., anul nașterii 1912, pentru a merge împreună la lucru în câmp. Înainte de plecarea lor, în absența mamei, N.O. a prins a i se plânge unchiului său B.E. că nu au nimic de mâncare. După cum a declarat N.O., unchiul l-a sfătuit ca, atunci când va rămâne singur acasă cu fratele mai mic M., să-l înjunghie, să fiarbă carnea și să-i lase o parte și lui B…”
Pe lângă bolile care bântuie în anii cu pricina – inaniția, distrofia, tifosul, pediculoza, osteomielita, râia – modificările lăuntrice ale oamenilor sunt răvășitoare.
Întâi, instinctul de supraviețuire duce la înrăirea (câinoșenia) generalizată. De aici trădările, crimele, jafurile, nenumăratele acte de banditism săvârșite între necunoscuți, între consăteni, între cei din același neam. De multe ori, salvatoare sunt spiritul duplicitar, permanenta stare de animal hăituit – care vin la pachet cu o vigilență neobosită.
Apoi, frica se cronicizează. La fel și senzația de insațietate: ”Sălbăticise norodul. Mânca totul – ca omida” – explică un supraviețuitor. ”Ți se părea – spune altul – că dacă ți s-ar fi pus dinainte un munte de hrană, l-ai fi mâncat dintr-o gură, pe nesăturate. Chiar să mori, dar să știi că te-ai săturat.” ”Foametea îi înjosea pe toți” – adaugă un al treilea.
Aceste atacuri la nevoile bazale ale oamenilor produc consecințe pe termen lung: 1) anihilarea voinței și, implicit, supunerea acestora; 2) o concentrare excesivă a celor care au îndurat foametea asupra satisfacerii prioritare, exclusive, a unor trebuințe individuale. Autoarea vorbește în prefață despre anularea reflexelor comunitare ale oamenilor, prin inocularea fricii față de aproapele tău – care te poate minți, te poate trăda sau poate să te ucidă. Care îți poate lua mâncarea de la gură.
*
Cele 50 de istorii din Cartea foametei și documentele publicate de Larisa Turea demonstrează următoarea teză: în ciuda tuturor încercărilor de a pune genocidul populației moldovenești pe seama secetei de după Al Doilea Război sau pe seama ”jugului ocupanților români”, responsabile de această decimare sunt autoritățile comuniste. În 1946-1947, țăranii moldoveni – explică autoarea în prefață – ”au fost condamnați cu bună știință la înfometare, din două considerente: ca dușmani de clasă, dar și ca «etnici români trădători și aliați ai Germaniei naziste».”
Din păcate, la vremea apariției, Cartea foametei nu a avut ecoul pe care l-ar fi meritat. O ignoranță odioasă persistă încă în noi, când vine vorba despre ceea ce s-a întâmplat ori se întâmplă în Republica Moldova.
Lectura Cărții foametei este apăsătoare. Insuportabilă – de cele mai multe ori.
Dar mărturisirile celor salvați din iadul foametei transmit, paradoxal, și un mesaj stenic.
Esența de umanitate din noi se poate salva, se regenerează chiar și după ce este schilodită – sistematic, fără cruțare – de experiențe limită.
(sursa foto: cultural.bzi.ro)