Ioana Revnic
09.12.2016

Întrebări dintr-un lan de floarea-soarelui

Tatiana Țîbuleac a scris un roman. Apăsător. Intens. Violent. Liric.
Pe cititorii ei fideli (care nu îi ratează niciun text de la rubrica Creta din buzunar, din Literatura de azi) – această nouă carte îi va lăsa cu gura căscată.
Editorul îi va fi recunoscător, căci Vara în care mama a avut ochii verzi va deveni un best-seller. Mulți confrați într-ale scrisului o vor invidia. Sau o vor privi cu suspiciune. Criticii vor avea despre ce să scrie. Regizorii (deștepți) se vor înghesui să-i ecranizeze cartea.
Eu atât mai adaug, în acest moment: de mult timp nu am citit – cu atât entuziasm – un roman. O carte care mi-a iscat în minte multe întrebări. Câteva dintre ele – apăsătoare.

*

Cineva mi-a spus că, într-un fel, scrierea acestei cărți a început într-o casă dintr-un lan de floarea-soarelui…

Cartea a început probabil mai devreme, fără ca să știu eu, însă a erupt vara aceasta într-un lan cu floarea soarelui. Am stat aproape o lună în regiunea Bretagne din Franța, iar casa în care am locuit se afla în mijlocul unui lan de floarea-soarelui. Noi, basarabenii, mai numim aceste flori și „răsărite” și, recunosc, acest cuvânt îmi este mai aproape. Mai ales că „răsăritele” urmăresc mereu soarele și când acesta răsare, ele își întind gâturile după el. Povestea cărții e formată, de fapt, din mai multe povești pe care le-am tot purtat și care s-au împletit în această carte. Este istoria unei femei pe moarte, care vine să își petreacă ultima vară într-un sat francez, alături de fiul ei bolnav psihic. Este povestea unui copil căruia i-a lipsit toată viața dragostea mamei, dar și a mamei care nu a putut oferi mai mult din cauza propriei nefericiri. Este o poveste despre regrete, dar și despre șansa de a îndrepta totuși lucrurile în ultimul moment, dacă vrei.

floare

Am aflat după ce am citit romanul tău că ai avut două surori și că acestea au murit. Te-ai simțit vreodată vinovată că tu trăiești și ele nu? Ai fost respinsă de ai tăi? Uitată, pedepsită – asemenea personajului din cartea ta, a cărui soră moare?

Surorile mele au murit foarte mici, înainte de a mă naște eu. Nu aș vrea să deschid parantezele mai mult decât atât. Moartea lor s-a produs din vina cuiva anume, și poate de asta emoția legată de moartea lor nu este epuizată pe deplin în familia noastră.
Scenele descrise în carte nu sunt despre mine și despre mama mea. Eu am fost un copil alintat și purtat ca o coajă de ou, anume pentru că ele muriseră cum au murit. Nu știu dacă atenția sporită mi-a făcut neapărat bine, există și în această protecție paranoidală o parte mai sensibilă, însă  aceasta este o altă temă, descrisă, apropo, foarte bine în romanul rusului Pavel Sanayev “Похороните меня за плинтусом”.
Am crescut cum am crescut. Unele răni se deschid imediat și trec imediat, altele însă te ajung din urmă peste ani și tot nu prind coajă definitiv.

copil-plaja

Eroul tău îmi pare un fel de rudă a lui Holden Caufield. I-am admirat nebunia și duioșia; fricile și îndrăznelile; inocența și cruzimea – toate învârtejindu-se în el, ca într-un vortex perpetuu. De ce anume este personajul astfel și și ce se alege de el îi las pe cititori să descopere.

Când am început să scriu această povestire – nu m-am gândit inițial că va fi o carte, ci un text pe blog – am simțit că îmi este mai simplu să scriu prefăcându-mă bărbat. Un psihiatru care a citit cartea mi-a dat niște explicații foarte curioase referitoare la acest moment, dar și la altele, la care voi reveni și le voi analiza pe viitor.
I-am inventat cu o mare bucurie personalitatea, băgându-i în gură fraze pe care am vrut să le spun mereu și compunându-i ocupații care îmi sunt aproape.
Îmi vine greu să răspund de ce anume el, de ce anume așa. Mama, spre exemplu, după ce citit cartea, mi-a spus că m-a recunoscut în anumite momente în acest adolescent, dar și în bărbatul matur din carte.
Poate, de fapt, am vrut să povestesc ceva despre mine și abia acum am găsit ușa. Locurile și oamenii ne găsesc singuri.

Ție ce îți hrănește dezgustul, revolta, spaimele, cruzimea?

Dezgust, revoltă – nu cred că sunt diferită de alți oameni în acest sens. Deși fricile sunt altele, desigur, la fiecare om.
În schimb întrebarea ta despre cruzime m-a făcut să freamăt.
Este greu să recunoști – ție însuți în primul rând – că poți fi crud.
Meseria de reporter m-a făcut imună la multe cruzimi, mai ales în ceea ce-i privește pe oameni.
În schimb cruzimea față de animale mă poate aduce la stări similare cu cele descrise în carte. Când eram copil am petrecut mult timp la țară, în satul bunicilor, iar la țară cruzimea se învață altfel. Spre exemplu, îmi amintesc cum femeile din sat puteau rupe într-o secundă gâturile vrăbiilor care veneau să mănânce mâncarea găinilor. Sau să înece cățeii considerați în plus. Sau să țină câinii în lanț până când aceștia aveau în zona gâtului un cerc permanent de sânge, tapetat cu muște.
Plângeam aproape în fiecare zi, pentru că în fiecare zi găseam lucruri care mă depășeau.
În schimb nu am înțeles niciodată de ce plângeau bărbații dacă le înghețau toamna fructele în copaci sau dacă li se strica tractorul.
Bunica ucidea vrăbii cu ușurință, dar plângea mereu când auzea de Stalin și când mânca mere – pentru că de mere i-a fost cel mai tare dor în Siberia. Probabil că suntem produsul emoțiilor în care creștem.

Ce legătură există între bunica ta și Siberia?

Pentru o parte de basarabeni, Siberia este o temă care se transmite din generație în generație, din oase în oase, ca un cod genetic. Eu fac parte din acei basarabeni. Te-ai gândi că mi-au fost deportați bunicii cu peste 70 de ani în urmă și ar trebui să se fi uitat totul, însă mai simt frigul și azi, în fiecare iulie. Am acasă, scrise de mână, vreo șase caiete în pătrățele cu amintirile mamei despre Siberia. Mi le-a adus la Paris și mi-a spus să fac din ele ceva, când voi putea. Încă nu pot. De câte ori mă gândesc la bunica – figura ei se regăsește în această carte – mi-o amintesc cum se văita că i-au luat ,,lingurile” și farfuriile. Să duci un om la moarte, să-i distrugi viața, iar el să se gândească la linguri… Fantastic!
Când am crescut mai mare aceste linguri călătoare au devenit cumva și obsesia mea. Mă gândesc pe unde oare or fi fiind. Cine mănâncă acum cu lingurile bunicii, care trebuiau să fie ale mele? ,,Linguri, farfurii și alte destine pierdute”  – voi scrie poate ceva într-o zi.

tatiana

Cum te eliberezi de spaime, de dezgust, de răzvrătirile interioare?

Fac ceva util sau dificil.

Ce îți hrănește seninătatea, duioșia, inocența, tandrețea?

Satul.

Mă întorc nițel la unul din răspunsurile tale. Ai afirmat că meseria de reporter te-a făcut oarecum imună la cruzimea față de oameni. Și mi-am amintit că te-am auzit spunând despre tine că ești ,,rece”, când vine vorba de ceilalți. Ai repetat asta cu obstinație, iar în urechile mele aceste spuse sunau ca o autoflagelare. ,,Răceala” ta îmi pare – mai degrabă – luciditate. Sau un fel de a doua piele, sub care trăiește o Tanie de o sensibilitate învolburată.

Mi se spune adeseori că sunt rece și arogantă și, probabil, există și în asta un adevăr. Iar când ți se repetă des niște lucruri, începi cumva să crezi în ele.
Este adevărat că evit unii oameni care nu-mi plac, dar așa face toată lumea, este adevărat că las foarte puțină lume să se apropie de mine, dar nici asta nu este ceva ieșit din comun.
De cele mai multe ori însă răceala mea este o protecție.
Cât ține de lucrurile care mă înconjoară eu am două feluri de a le privi: ca un chirurg și ca un cofetar. Sau îmi vine să tai totul, sau să mănânc totul.
Când îmi place ceva foarte, foarte tare, imediat în capul meu acel ceva se transformă într-un fel de mâncare.  Cred că și asta mi se trage de la bunica.

Noua ta carte este despre mai multe feluri de singurătate: singurătatea unei femei care nu a avut niciodată ceva numai al ei – în afară de un cancer rău și turbat…

Cancerul este o boală de care mă tem. Mi-a luat câțiva prieteni, mi-a chinuit alți câțiva, bunica a murit de cancer. Chiar și denumirea, imaginea acestei boli mă sperie. Pentru mine, fricile au mereu imagine și culoare. Cancerul este violet, și poros, și lipicios.
Vara aceasta am întâlnit câteva femei extraordinare care au învins cancerul – îmi par toate ca Sfântul Gheorghe pe cal și cu suliță.

Singurătatea unor oameni neiubiți și înstrăinați unii de alții – e un alt soi de solitudine, de care mi-am amintit citindu-ți romanul. Mai e și singurătatea adusă de boală. Știi și alte feluri de singurătăți? Le-ai trăit?

Singurătatea adusă de boală e tristă, dar nu cea mai gravă. Oricum ne naștem și murim singuri. Singurătatea înstrăinării de oamenii dragi este cu mult mai apăsătoare, mai ales dacă este din vina ta.

De care singurătate ți-e cel mai frică?

De singurătatea pe care o trăiești împreună și alături de un om pe care îl iubești.
Eu am trăit-o.

carte