Ioana Revnic
28.02.2017

Cartea singurătăților

Câteva ipoteze

Nimic din ceea ce a scris Tatiana Țîbuleac nu anunța recentul său roman – Vara în care mama a avut ochii verzi.

Cartea nu seamănă cu nimic din literatura română a scriitorilor basarabeni. Nimic provincial în scrisul autoarei. Iar obsesiile tematice ale scriitorilor de peste Prut (identitatea, situarea în istorie, condiția marginalului, migrația etc. etc. etc.) nu se regăsesc în noua carte a Tatianei Țîbuleac.

Totuși, la o lectură mai atentă, fibra basarabeană este identificabilă în scrisul autoarei.

Câteva dezlegări

Tatiana Țîbuleac este originară din Republica Moldova. Aici a fost jurnalistă, timp de 15 ani. A lucrat mai întâi în presa scrisă, apoi la PRO TV Chișinău, fiind reporter, editor și prezentator de știri. Și, cu toate că nu îi place eticheta de ,,vedetă”, cât timp a lucrat în țara ei de baștină a dobândit notorietate și statutul de persoană publică. Momentan, locuiește la Paris. Ține în revista Literatura de azi o rubrică de succes – Creta din buzunar.

În 2015, a debutat cu Fabule moderne (Chișinău, Editura Urma Ta), o carte cu istorii despre oameni obișnuiți, cei mai mulți – români basarabeni plecați la muncă în străinătate. Scopul acestor istorii era să inspire oamenii aflaţi departe de casă şi să ofere o perspectivă constructivă asupra migraţiei. Volumul a fost reeditat în România în 2016, într-o variantă revăzută și adăugită.

16113133_10154058358142032_8147718827995455041_o

Remarcam la apariția acestei cărți receptivitatea autoarei față de spectaculosul dindărătul existenţelor insignifiante. Atenţia trează cu care scriitoarea privea în jur, ca să prindă povestea oricărui lucru. Felul în care fiecare ”fabulă” pleda – de cele mai multe ori neostentativ – pentru atitudini care răspund unor năzuinţe omeneşti profunde, atitudini marginalizate într-o epocă a egocentrismului hipertrofiat: compasiuneaempatiaataşamentul, asumarea. Și în sfârșit – stilul esenţializat, dar deloc arid, al Tatianei Țîbuleac. Un stil care îmbina luciditatea și lapidaritatea jurnalistului cu o perspectivă auctorială ingenioasă.

În Vara în care mama a avut ochii verzi toate aceste resurse scriitoricești sunt valorificate la maximum. În plus, emoția reglată la intensități diferite în Fabule… irumpe în roman, cu o forță greu de suportat.

Rezultatul este o carte care va rămâne în istoria romanului românesc din Basarabia.

Câteva povești

Dacă romanul Tatianei Țîbuleac ar fi studiat la școală, atunci profesorii le-ar da elevilor teme precum: condiția adolescentului; relația părinte – adolescent; psihologia cancerosului în stadiu terminal; atitudinea personajelor în fața morții; psihologia dezaxatului genial; viața și moartea, iubirea și boala; „fețele” feminității în Vara în care mama a avut ochii verzi; tehnici narative în roman. Alte teme. Care mai de care mai bizare.

Firește, niciuna dintre aceste abordări nu cuprinde în totalitate esența romanului.

Dar despre ce este vorba în carte?

Sunt trei povești într-una singură.

Prima este cea a ultimei veri petrecute de adolescentul Aleksy alături de propria mamă, care va muri de cancer. A doua – este povestea familiei sale, transplantate într-o cultură de adopție. În sfârșit, a treia istorie – surprinzătoare și imprevizibilă – e cea a maturului Aleksy, pictor (nebun și) genial, care își sublimează în creații tenebrele interioare.

*

În ziua în care împlinește 39 de ani, o mamă îi spune fiului absolvent de liceu că își dorește să petreacă o vară împreună, în Franța. Cei doi locuiesc în Anglia și sunt de sorginte poloneză.

Familia lor are un istoric încărcat, în care își găsesc locul violența, boala, moartea, un divorț.

Mama tânărului se despărțise de soțul ei dezaxat, după moartea fiicei mai mici și își creștea singură băiatul bântuit de psihoze. Legăturile dintre soți sau cele dintre părinți și băiat sunt hrănite de ne-iubire, de respingeri, de refuzuri, de renunțări. De aici – și revolta asemănătoare cu ura pe care o isca în Aleksy prezența propriei mame. Singura figură luminoasă în această familie rămâne o bunică oarbă. Doar ea își păstrează luciditatea intactă, după avalanșa de evenimente distructive din viețile lor. Și sensibilitatea neamputată.

În Franța, într-un sat în care fiecare lucru are poezia lui (casa în care locuiesc cei doi; un drum de țară; macii de la marginea lui; niște melci pe asfalt; lanurile de floarea-soarelui), mama îi mărturisește copilului ei că este bolnavă de un cancer rău și turbat. Că are să moară.

15585066_10153982861397032_6115526204702969503_o

Mai departe, firul epic urmărește cum se metamorfozează legătura celor doi – mamă și fiu. Cum își gestionează – fiecare în parte – angoasa de separare. Ce soartă are Aleksy, după ce rămâne singur pe lume.

*

Vara în care mama a avut ochii verzi ar fi putut lesne eșua în melodramă.

Dar acest lucru nu se întâmplă.

Romanul Tatianei Țîbuleac rezistă, în primul rând, stilistic.

Alternanța registrelor narative în care agresivitatea, sarcasmul se împletesc cu o duioșie sfâșietoare e expresia unei sensibilități auctoriale paroxistice.

De la prima pagină, frazele au efectul unor șocuri electrice:

În acea dimineață, în care o uram mai mult decât oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată.

Sau:

Din subsuori mamei îi creșteau doi sâni ca niște mingi de rugby țintind în direcții diferite, iar din cap – un păr de păpușă, pe care ea îl purta împletit în forma unei cozi de sirenă… Sirena-n călduri îi spuneau toți și se pișau de râs când venea să mă ia acasă. Tata o numea vacă proastă… Și doar eu eram obligat să îi zic mama.

În contrapondere – autoarea topește în narațiune pasaje de-un lirism când violent, când diafan. Un lirism care dovedește cel mai bine – cred – ,,basarabenitatea” scrisului Tatianei Țîbuleac.

Mama era strălucitor de albă, de parcă înainte de somn își jupuia pielea și o ținea toată noaptea înmuiată într-o cadă cu smântână…

*

Mama era alta. Din vechea mamă nu rămăsese mai nimic, însă nici eu nu mai știam cine sunt, cine am fost și ce se întâmplă de fapt cu noi. În sinea mea eram sigur că sfârșitul, într-o formă sau alta, este aproape, pentru că atâta bine se dă doar copiilor și muribunzilor.

Între timp.

Am prins o libelulă și am stat lângă ea toată ziua.

Am numărat boabele de porumb dintr-un lan de porumb.

Am băut apă de ploaie.

Am ajutat un fluture să se nască.

*

Erau din nou genunchii. Mici și netezi, înveliți în cea mai fină bucată de piele de pe corp, de parcă anume ei erau începutul întregii sale făpturi și îi ascundeau inima sau un alt organ vital, care o ținea în viață. Genunchii ei strălucitori și cuminți, lângă care căzusem ca un câine de atâtea ori și pe care îi sărutasem în atâtea dimineți, încât uneori mă temeam că se vor sparge în gura mea ca o coajă de ou cald și atunci ea se va scurge crudă, până la ultima picătură, prin rănile făcute de buzele mele…

*

Mama m-a chemat în lanul de floarea-soarelui să mă anunțe că este pe moarte. ,,Am cancer, Aleksy, un cancer rău și turbat”, mi-a spus ea și ziua a început să se coaguleze în aceeași secundă. Zâmbetul ei de tulpini frânte. Verdele scurs din ochii ei. Albul ei de nimb rănit.

Exemplele ar putea continua mult și bine, dar ar trebui să transcriu aici cam o treime din carte. Succesiunea secvențelor narative și a inserțiilor lirice este echilibrată la Tatiana Țîbuleac. Mult mai bine ținută în frâu decât la Aglaja Veterany (autoare cu care Tatiana Țîbuleac a fost asemănată) în De ce fierbe copilul în mămăligă.

Stilistic, Vara în care mama a avut ochii verzi nu cred că are termen de comparație în literatura română din Basarabia.

În ce mă privește, stilul scriitoarei și protagonistul romanului mi l-au adus în minte pe Salinger. Altor cititori – pe Agota Kristof, Céline, Camus, Palahniuk, Burgess, Dan Coman.

Înainte de a încheia, adaug o însemnare despre personajele cărții. În afară de Aleksy care deține prim-planul, memorabilă este mama acestuia. O mamă-efemeridă, care se transformă pe măsură ce se apropie de moarte. Proximitatea sfârșitului îi eliberează senzualitatea și forța de a iubi. Feminitatea ei ajunge la apogeu. După care, aceasta se retrage din lume – fără tragism și fără disperare.

*

Sunt multe chei de lectură a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi. Mie volumul mi-a rămas în minte (și) ca o carte a singurătăților.

Singurătatea unei femei care nu a avut niciodată ceva numai al ei – în afară de un cancer rău și turbat.

Singurătatea adusă de boală.

Singurătatea unor oameni neiubiți și înstrăinați unii de alții.

foto ana popenco

Tatiana Țîbuleac văzută de Ana Popenco

(sursa foto: pagina de Facebook a Tatianei Țîbuleac)