În sfârşit am intrat în portocaliu

Unchiul Serghei stătea cu mâna pe volan şi ne privea prin oglinda retrovizoare cu un zâmbet uşor pervers, un fel de grimasă de care nu reuşea să scape nici când dormea. Dacă gura nu i-ar fi fost mascată de tufişul mustăţii, ai fi zis că cineva i-a strâmbat-o. Mama mă sorbea din ochi.

-Dumnezeule mare! Încă puţin, Vitali, şi-ai să fii un bărbat în toată firea.

Dumnezeu, la care se rugau în fiecare seară şi de când se sculau, trebuie să ne fi făcut în mare grabă dacă-i atât de uşor să ajungi bărbat. Între timp, mamei i se uscaseră lacrimile, taiorul îi părea mai şifonat de cum am ieşit din aeroport şi mă privea cu aceiaşi ochi pe care-i ştiam dintotdeauna. Nu am mai văzut la nimeni doi ochi ca ai ei. Foarte frumoşi însă complet diferiţi unul de altul. Stângul foarte albastru, dreptul foarte verde. Cerul şi iarba oglindite în acelaşi lac. În fiecare ochi avea altă expresie, mai ales atunci când privea în gol. E o trăsătură ciudată moştenită din partea tatălui ei, pe care n-am apucat să-l cunosc, aşa cum nu cunoscusem mulţi din bărbaţii familiei mele, care au dispărut prematur dintr-un motiv sau altul. Războaie, divorţuri, deportări, ciroze, sau plecări grăbite dintr-o lume care se dovedea mult prea mare pentru ei. Până şi din pozele vechi alb negru poţi să vezi că cei din partea lor au un ochi albastru şi unul verde. Cred că multe din încurcăturile în care intrase, sau în care urma să intre, se datorau ochilor ei. Nu-i mai văzusem de mult, dar erau la fel de hipnotici, poate ceva mai aspri, mai şireţi, ca cei ai unei pisici sătule, uşor obosite. Slavă Domnului că eu mă alesesem cu doi ochi la fel de egali şi de căprui ca ai bunicii. Tatăl meu avusese ochii negri şi mama îmi spunea, foarte rar, ce-i drept, că am privirea lui, rece şi tulbure

Când am ajuns acasă, mătuşa Tamara a încălzit mâncarea şi ne-am aşezat cu toţii la masă în bucătăria noastră comună. Tot aici, Tamara, în timp ce găteşte exersează pe noi experienţe de parapsihologie, telechinezie, hipnoză şi mai ştiu eu ce gărgăuni găseşte în nişte cărţi ciudate şi emisiuni TV pentru gospodine. I se şi spune Tamara paranormala, pentru că e convinsă că are puteri ascunse care ies din ea mai ales în bucătărie. Acelaşi loc în care trei generaţii de femei sovietice învăţaseră să gătească şi să trăiască împreună, fără să se rănească una pe alta cu furculiţele, cuţitele şi vorbele pe care şi le aruncau una alteia cu pricepere.

-Hai, Vitali, bea şi tu un pahar, mă invitau cu toţii. După ce-au terminat o sticlă de vodcă, unitate de timp foarte scurtă aici la Moscova, mama a desfăcut bagajele şi a început să împartă cadourile. Erau cu toţii atât de mulţumiţi, încât au mai golit o sticlă în timp ce rupeau ambalajele şi citau etichetele. Mătuşa Tamara, soţia lui Serghei, fratele vitreg al mamei, se bucura cu măsură pentru că se îngrăşase. Rochia lungă de seară a încăput-o doar după ce şi-a tras cât a putut burta şi a eliberat din piept orice urmă de aer, până când începuse să se învineţească. Între timp fuma încercând să nu tragă în piept şi în cele din urmă a scăpat scrumul pe rochie, a ars-o puţin la tiv şi s-a făcut şi mai albastră.

-Lasă, Tamara, că-ţi trimit alta cum ajung înapoi. Nu te amărî. Spune-mi mai bine cum merge cu parapsihologia. Cu asta ai da lovitura la New York, fato.

-În zilele mele bune, când sunt liniştită, pot face o furculiţă să se învârtă pe masă, sau pot să mişc de departe draperia. Uite, Vitali e aici martor. Hai, spune-le cum te-am vindecat de insomnii şi crampe la stomac.

Am dat din cap leneş fără să le mai spun că eu oricum dorm bine. Visul ei de-a-şi deschide un cabinet în Lianozovo era la fel de îndepărtat ca şi acum trei ani. Odată, când rămăsesem doar noi doi acasă, am început să cred c-ar fi paranormală. Privea în gol pe ferestră şi a început să plângă din senin. Lacrimi tot mai mari şi tot mai portocalii i se rostogoleau pe obraji Când m-am apropiat de ea s-a oprit din plâns uimitor de repede şi mi-a spus simplu:

-În sfârşit am intrat în portocaliu, Vitali. Era atât de bine. Mi-a promis că mă va învăţa şi pe mine cum să intru înăuntrul culorilor, în care habar n-aveam ce putea să fie.

-Ai cam luat-o razna, Tamara. Eu vreau să intru în alte locuri. N-a lipsit mult să-mi tragă un bobârnac peste cap.

-Daltonist mic şi pevers. Uneori mă lua în braţe şi-mi îngropa capul între sânii ei mari şi cărnoşi tulburându-mi simţurile care se trezeau din amorţeala copilăriei. Avea un corp solid de fostă femeie sovietică care, ca mai toate după ce trec de treizeci de ani şi nasc, gătesc şi gustă tot timpul din mâncăruri, se cam îngraşă. Era încă o femeie frumoasă care nu născuse niciodată şi nu mai putea să aibă copii. Cu ani în urmă îşi făcuse un avort de la care rămăsese sterilă. (va urma)

Episodul 1: Locuri din care se pleacă

Episodul 2: Care-i diferenţa între a te ruga în biserică sau în bucătărie?

(sursa foto: pinterest.com)