Adrian Sângeorzan 
Am urât de când mă ştiu locurile din care se pleacă. Gări sau aeroporturi cu guri lacome care înghit oameni. Printre fălcile lor au dispărut cei mai buni prieteni ai mei, fără să-l socotesc pe tata, singurul care mi-a dat şansa s-o şterg de-aici. Credeam că e mai uşor să pleci decât să rămâi, până când am avut în mână un paşaport adevărat şi un bilet de avion „one way”. Mi s-au înmuiat genunchii şi m-a luat cu ameţeli chiar aici, pe aeroportul ăsta blestemat. Poate c-am fost un laş lăsându-l să plece singur într-o ţară străină, despre care nu ştia cu mult mai multe decât mine. Doar că era mică, era foarte cald şi că acolo poţi schimba un cartof pe trei portocale. Ce privire tulbure avea atunci când i-am dat biletul înapoi şi l-am rugat să mă ierte că nu pot să mă urc cu el în avionul acela! M-am întors de la vamă şi am fugit la mama care încă îmi făcea cu mâna şi-mi trimitea sărutări vesele cu buzele ţuguiate. Credea că mi-am uitat ceva, sau mă întorc ca s-o mai îmbrăţişez o dată. Am luat-o de mână şi am târât-o după mine spre ieşire. Aveam unsprezece ani ani şi eram deja destul de puternic.
-Hai acasă! Nu mai plec niciunde.
-Cum să nu pleci? Eşti sigur că asta vrei? Mai e o oră până la decolare. Mai gândeşte-te, Vitali, nu te pripi!
Nu ştiu dacă atunci s-a bucurat sau nu că n-am plecat cu tata.
În ziua în care mama se întorcea după trei ani acasă, am ajuns la aeroport cu mult înainte de sosirea avionului. De data asta mă simţeam mai fericit şi mai uşor ca o pasăre. Privind-o cum se îndrepta spre noi la ieşirea din aeroport, am observat că nu mai era exact aceeaşi, deşi n-aş fi putut spune cu ce se schimbase. Poate că păşea altfel. Mersul ei era un amestec ciudat de manechin de modă şi de soldat sovietic la o fostă paradă în Piaţa Roşie. Avea mănuşi albe de mătase, ca miresele, ce păreau nişte adausuri ciudate puse doar să impresioneze. Înainte de-a mă strânge în braţe am văzut că-i dăduseră lacrimile. Două diamante rare şi proaspete care-i sclipeau la colţul ochilor. Între timp crescusem şi aproape că puteam s-o privesc ochi în ochi.
-Ce mare te-ai făcut, Vitali!
S-a înecat vorbind. Şi-a şters rămăşiţele acelor lacrimi cu mâneca unui taior care se vedea clar că-i nou nouţ, neobişnuit de roz şi care-i venea turnat făcând-o şi mai înaltă şi mai frumoasă. Crescuse parcă şi ea.
Când am urcat în maşina lui Serghei era atât de fericită încât şi-a dat jos mănuşile albe şi după ce s-a chinuit puţin să deschidă parbrizul manual, le-a aruncat cu o nepăsare studiată afară. Părea gestul unei doamne americane bogate dintr-un film făcut cu mult înainte de-a mă naşte. Ne-a tăiat la toţi piuitul cu asta. Bunica o privea cu admiraţie, iar prostul de Serghei, care vedea totul prin oglindă, a pus o frână bruscă crezând că vrem să recuperăm acele mănuşi care erau, cred eu, de mult condamnate.
