Post-ul Mărţişor pentru toate prietenele apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Paștele văzut de poeți apare prima dată în Literatura de azi.

Literatura este, în cele din urmă, o nesfârșită luptă cu limitele, cu imposibilul. Faci un efort supraomenesc pentru ca vorbele să exprime ceea ce simți, ceea ce ții neapărat să comunici. Și șlefuiești asemenea sculptorului până ai sentimentul că marmora a prins viață, până simți că e vremea să te oprești pentru a nu răni ceea ce ai zămislit sau până auzi strigătul statuii pe care ai adus-o la viață. Cu alte cuvinte, scrii până ai certitudinea că lumea creată de tine este vie, complicată sau măcar asemănătoare celei reale, iar personajele lăsate în libertate ar putea trăi fără sprijinul tău, sau până devii tu însuți parte integrantă a lumii căreia i-ai dat viață. În spatele fiecărei creații se află dorința de perfecțiune care, obligatoriu, include în ea protestul și crezul fără de care n-ai putea scrie, nu ai fi capabil să-ți mobilizezi energiile pentru a depăși neajunsurile sau limitele precarei noastre alcătuiri. Literatura este, în ultimă instanță, și expresia nemulțumirii provocate de viața reală, o replică dură, adesea disproporționată. Urâțești și mai mult urâtul, dai noi dimensiuni și culori frumosului, strigi întrebări pe care lumea nu le poate încă formula sau nu are curajul, scrii adesea din nevoia de a sparge sau de a împinge mai departe limitele cunoașterii.

Literatura, arta în general, sunt un protest împotriva morții, a tragismului existenței noastre, o tentativă omenească de a imita Divinitatea, un efort de a te elibera de convențiile cu ajutorul cărora, de-a lungul timpului, oamenii au căutat să îngrădească haosul, să dea un sens, să găsească un rost mărunt în locul marelui rost pe care nu l-au descoperit încă. În fine, o tentativă de a scrie și stăpâni infernul din om, de a împăca, pe cât se poate, sălbăticia cu civilizația, sau cu alte cuvinte, un efort supraomenesc de a explora estetic cuvântul, cum spune Anthony Burgess.

Scriitorul este sortit să trăiască mereu deasupra unei prăpăstii căreia nu i se întrezăresc limitele: între a vrea și a putea, între este și a fi, între realitate, vis și speranță. Doar el vede cu adevărat adâncimea prăpastiei – sau, mai exact, o bănuiește – și simte până dincolo de suferință cum sporește distanța dintre maluri. […]

Cărțile și tot ceea ce am încercat să înfăptuiesc nu sunt, în ultimă instanță decât Jurnalul unor nesfârșite căutări, candori și risipiri, a furiei și a revoltei. De fapt, războiul meu cu mine însumi. Atâta tot.

Un mare neurolog, Ramón y Cajal, era de părere că multe din marile descoperiri științifice au fost făcute de către diletanți tocmai pentru că ei nu știau că așa ceva nu se poate! În cele din urmă, mi-am dar seama cât de puțin cunoaștem, că în locul tainelor pe care le căutăm cu disperare, nu facem decât să ne încărcăm de durere și de umilință. Deschizi ochii spre lume, spre univers, descoperi ce minune extraordinară este viața, dar și faptul că răspunsurile cele mai chinuitoare vor rămâne în seama altor stadii evolutive, că durerea, curiozitatea și speranța ne vor fi tovarăși nedespărțiți în timpul foarte scurt ce ne este dat. Până atunci, ai doar răspunsul ultim care te obligă la un anumit mod de reacție: mor toate, universuri, astre, ființe, toate nasc spre a se stinge. Știu, prin urmare, care-mi este drumul. Drumul cel mai greu cu putință și cel mai scutit de satisfacții. Aici, spre deosebire de Sisif, ai șansa să urci bolovanul în vârful muntelui, dar nu al celui mai înalt, al celui visat.

Augustin Buzura (22.09.1938 – 10.07.2017)

(fragment din „A trăi, a scrie”, Editura LIMES, 2009; selecție de Odilia Roșianu)

Post-ul Durere, curiozitate, speranță apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Două picături de apă apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Democrația – pentru înțelepți, dar și pentru imbecili apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Oamenii pe care-i duc în suflet apare prima dată în Literatura de azi.

Alegându-și felul de a muri, O.M. utiliza minunata însușire a conducătorilor noștri: respectul lor nemărginit, aproape superstițios, pentru poezie: „De ce te vaiți? spunea el. Poezia numai la noi e respectată: pentru ea oamenii ucid. Nicăieri nu se mai ucide pentru poezie…”

[…]

Primii ascultători ai poeziei despre Stalin au fost îngroziți și l-au implorat pe O.M. să o uite. În plus, caracterul evident al adevărului pe care îl exprima micșora, pentru contemporani, valoarea poeziei. În ultimii ani observ la ascultători o reacție plină de simpatie. Câte unul mă întreabă cum de a înțeles O.M. totul încă din 1934, nu cumva este vreo greșeală de datare? Aceștia erau oamenii care acceptaseră versiunea oficială: totul mergea bine până la instalarea lui Ejov în fruntea Ministerului de Interne, dar, de fapt, nici în vremea lui nu a fost chiar atât de rău, pur și simplu, spre bătrânețe, după război, Stalin s-a țicnit și a început să aducă nenorociri… De altminteri, această versiune s-a perimat și adevărul se infiltrează încet-încet. Noi însă continuăm să idealizăm anii treizeci, și să le alăturăm chiar și un fragment din anii patruzeci. Și asta s-a înrădăcinat bine la noi. Generațiile mai vechi dispăreau fără a izbuti să spună ceva. Bătrânii din ziua de azi, chiar și cei care au fost în lagăre, vorbesc ca și altădată despre tinerețea lor înfloritoare, care a încetat doar o dată cu arestarea lor. Ce vor spune nepoții noștri, dacă toți vom pleca tăcând?

– fragment din „Fără speranță” de Nadejda Mandelștam, Editura Polirom, 2003, pp. 214-216 –

(text ales și redactat de Odilia Roșianu)

[material apărut la rubrica LITERATURĂ/8.07.2018]

(sursa foto: tweetingwithgod.com)

Post-ul Nicăieri nu se mai ucide pentru poezie… apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Comandant cu șnur galben apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Om de treabă! apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Da’ cine-i ăsta, bre? apare prima dată în Literatura de azi.