Comandant cu șnur galben

Tocilarele din clasa noastră pîrau – și noi le suspectam că mai puneau și de la ele. E motivul pentru care la alegeri eram eu mereu votat comandant de detașament: un electorat fidel de coechipieri și adversari la fotbal plus cîteva fete dezghețate (noi le spuneam „de gașcă”) înclinau balanța în favoarea mea. Eu acceptam cu modestie tresa galbenă, în realitate dintr-un calcul colectiv. Nu voiam să pierdem o poziție; dacă o „tocilară” ne-ar fi devenit comandantă de detașament, ne-ar fi vînat unul cîte unul și ne-ar fi terminat cu delațiunile.
Pînă și repetentul care ajunsese la noi în clasă și ar fi trebuit să fie într-a șaptea, deși ne caftisem o dată pe terenul de țărînă, ieșind amîndoi onorabil din înfruntare, m-a votat.
E foarte curios pentru mine, acum, faptul că pe atunci erau posibile alegeri libere în clase și că se puteau vota comandanții de grupă (cei cu șnur roșu) și cei de detașament (cu șnur galben).
Un comandant „iute la mînie” era totuși o contradicție în termeni: din cauza unei nenorocite de funcții, mi-am pierdut libertatea de a mă bate cu cine și cînd aveam eu chef.
Aș fi putut să devin și eu bătăuș; m-am făcut, vai, doar bătăios.

(foto din arhiva personală)