Mă opresc sus, în vârful dealului. În jur, doar cer și ruine. Turla bisericii se înalță, strălucind ca o suliță de aur în lumina soarelui. Zeci de poteci coboară spre Riviera dei Fiori, ca niște panglici răsucite de vânt. O mâță mi se gudură la picioare, mângâindu-mă cu blana ei mătăsoasă. Mă aplec s-o ating, dar țâșnește ca din pușcă, spre destinația mea. O iau drept călăuză și pornesc pe urmele ei.

Mama nu mai rostea numele orașului. Pentru familie era o ușă închisă de multă vreme. Așezarea fusese distrusă de un cutremur devastator și, de atunci, nimeni dintre ai noștri nu s-a mai întors. Plecasem în călătorie, cu gândul la ei.

Cândva, într-un salon alb, bunica era prea mică pentru patul în care o așezaseră. Cearșaful îi urca până la bărbie, corpul îi tremura de frisoane. Tatăl ei o veghea, cu palmele împreunate, numărându-i respirațiile. Părinții se înlocuiau reciproc la căpătâiul ei, ghemuindu-și umerii împovărați de durere pe un scaun scund. Într-o dimineață însă, schimbul nu s-a mai făcut.

Mai târziu, printre maldărele de pietre căzute, cineva a găsit corpul inert ce ne aparținea și doliul a început. Un praf fin se ridica la orice pas, iar bocetele celor în viață apăsau mai greu decât dărâmăturile. Orașul se îngrămădise-n el însuși, ca un bătrân ce se îmbrățișa singur, dorind să uite.

Soarele mă orbește. Îmi las privirea în jos și văd negru. Înaintez pe bâjbâite. Simt o durere scurtă în gambă. O spină de deșert, cu frunze lungi și ascuțite, mi se agățase de picior. Îmi șterg sângele cu mâna și un miros de fier îmi ajunge la nări. O pală de vânt mă trezește din toropeală și simt orașul cum respiră încă, în ciuda deschizăturilor din blocurile de piatră. O artistă cu părul răvășit, mâini murdare de guașe și haine zdrențuite, răsare de nicăieri și îmi zice:

– Biserica a fost prima care s-a prăbușit.

O privesc. Are ochii mamei, de un albastru cobalt, ireali, cu irizații gălbui.

– Și totuși e în picioare, îi arunc eu vorbele, un pic derutată.

– Ce vezi e doar o jumătate, mia bella. Vrei să-ți arăt orașul? Nu te costă nimic.

Nu cred că e nevoie de ghid pentru a observa mușchii și lichenii care cresc din cărămizi, am gândit, și am refuzat-o eschivându-mă că mai întâi voi bea o apă la terasa de deasupra noastră.

Sui ultimele trepte și iau loc la o masă, sub o boltă curgătoare de mâna maicii domnului ce înmiresmează aerul. Zidul casei din fața mea e acoperit de iederă și alte plante cățărătoare. Un ochi negru de fereastră mă spionează. Întorc capul și mă uit în stânga. Din pereți lipsesc câteva cărămizi și o perdea albă flutură la o ușă. Ridic privirea și, printre flori, cioburi de țiglă roșie și albastră sclipesc înfipte-n ziduri, ca niște mozaicuri însăilate.

– De Miercurea Cenușii s-a întâmplat. Cu șase săptămâni și jumătate înainte de Paște, când începe postul. Se spune că e ziua când Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din rai.

Se uita la mine cu ochi mirați încercând să-mi prindă reacția. Un chelner cu o eșarfă roșie pe cap mi-aduce apa. Beau cu nesaț din lichidul rece. Setea mi se potolește și admir de la distanță oalele de lut colorate, ale unui artist care le înșira pe o bancă de lemn tocit.

– Și „adu-ți aminte că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce”, am zis, punându-mi sticla rece pe frunte.

Ea întoarce capul și oftează. Un fir de păr îi zboară în adierea vântului și i se așază pe față. Pare singurul ei rid. Îmi scot din geantă desenul găsit într-un cufăr din pod, alături de jurnalul bunicii, și caut casa în care locuise străbunica. Îl pun pe masă și îl aranjez în poziția de unde venisem, încercând să mă orientez. Mă uita la cotitura aleii, năpădită de buruieni acum. Demult, sigur era altfel.

– Copiii alergau desculți pe străduțele pietruite, femeile își întindeau rufele la soare, iar seara, un miros uleios, de pește fript sau caracatiță înăbușită în sos de roșii, învăluia locuințele. Apoi s-a mutat iadul aici, a vorbit ea neîntrebată.

Am mai cerut o sticlă de apă la pachet, gândindu-mă la ce spunea și o frică mă-mpresura. M-am aplecat asupra schiței și mi-am dat seama că trebuia să o iau pe prima uliță la stânga, să urc vreo sută de metri și, înainte de biserică, pe dreapta, era o cruce. Pregătită s-o iau din loc, mă uit la femeie și mă trag înapoi. Îmi atingea părul cu degetele ei lungi ca lumânările. Încep să văd flu, totul se estompează, exact ca în coșmarurile mele în care dărâmăturile mă înghit. Femeia se evaporă odată cu aerul. Inspir puternic, număr în minte, expir. Îmi îndrep spatele și-mi frec ochii. Achit nota cu gesturi automate și continui să caut artista în jur. Mă tot întreb dacă n-a fost doar rodul imaginației mele, așa cum mă acuza uneori mama, pe când eram copil.

Amețită, o iau pe strada pavată, mărginită de ghivece cu flori și obiecte de artă, întinse ca la o brocantă. Culorile-mi sar din ziduri ca niște pete: tablouri atârnate alături de șorțuri, gravuri și vaze goale pe pământ. Avansez. Galerii de artă și mici magazine contrastează cu acest oraș-nălucă și mă duc cu gândul la poveștile bunicii despre fantome, cu care-mi împuiase capul de mică.

Un labirint de străzi îmi stă în față, cu scări inegale, ca o lume veche luată-n stăpânire de creator. Casele medievale, fără curți care să delimiteze spațiul intim, au restaurante la parter sau galerii. Ici-colo câte un apartament ocupat, cu ferestre decorate cu sculpturi din sârmă răsucită ce-și întind brațele subțiri, ca niște șerpi. Flori și smocuri de iarbă firave cresc nestingherite printre pietre. Mă simt prinsă într-un timp suspendat, pe o priveliște vie, locuită de pisici întinse la soare și artiști ce trăiesc între medieval și contemporan.

Zăbovesc o clipă și privesc din nou harta. Am ajuns. Bat la ușă și ciocănitul meu se aude în gol. Nimeni nu deschide. De-alături iese o femeie, îmbrăcată într-o salopetă-șalvari ce îi dă forma unui gogoșar. Poartă în mâini bucăți de lut. Ia loc lângă o roată ce se învârte de-mi dă vertijuri. Pământul adunat sub degetele ei prinde o formă neașteptată și îmi întinde o Domnișoară Pogany în miniatură. Pare un cap de extraterestru. Dau din cap în semn că nu o vreau și întreb dacă locuiește cineva la ușa din fața mea.

– În spatele caselor sunt grădinile. Ocolește clădirile și o vei găsi!

Urc din nou pe strada pietruită. Biserica, fără acoperiș pe o parte, își ține zidurile deschise spre cer. Sus, pe arcadele șterse de vreme, porumbei foșnesc din aripi și se strâng în grupuri. Frescele decolorate par umbrele unei povești de mult uitate, iar eu îmi repet: „o vei găsi”. Dar pe cine, mă întreb?

Rotesc desenul și mă opresc. O pânză stă rezemată de ceea ce a rămas dintr-un zid. În fața ei, o femeie pictează, cu mișcări ample de pensule ce-i dansau în ambele mâini.

– Te-ai pierdut? m-a întrebat o voce tremurătoare.

Stătea cu spatele la mine, așezată în mijlocul ruinelor, lângă un morman de pietre. Părea ea însăși desprinsă dintr-un tablou suprarealist.

– Nu… în fine, e posibil. Mi se spusese că aici nu mai locuiește nimeni, casa n-ar fi trebuit să mai existe.

S-a răsucit pe călcâie și am avut impresia că zâmbea, deși nu-i puteam distinge complet chipul.

– E ceea ce se zice, da, dar eu m-am născut aici, la fel ca mama și mama ei.

Are părul prins într-un coc neglijent și broboane de sudoare îi dau o strălucire stranie pielii sale. Mă fofilez și trec pragul imaginar. Sunt în casă, de partea cealaltă a jumătății de zid. Același tablou, reprodus în zeci de exemplare tapetează un perete întreg.

– Străbunica mea a trăit aici. A pierit sub dărâmături, în urmă cu mai bine de un secol, la cutremur. Cum poți locui fără un zid la casă?

– Fiecare zi e o zguduitură, important e să ieșim teferi la final, nu? mă chestionează ea privindu-mă fix în ochi.

Mă fâstâcesc și-mi înghit vorbele. Era ea, artista de la intrarea în oraș, iar mie îmi rămân pe retină doar irișii ei măriți.

– Zidurile cad, poveștile rămân, a murmurat, iar vocea ei exprima o întreagă viață pe care nimeni nu i-o răpise.

Deodată, cerul a început să strălucească a cupru și purpuriu, atelierele s-au închis, zgomotele s-au stins. Doar vântul mai locuia străzile strâmte. Prin fereastra deschisă spre univers am văzut mii de stele ce împânzeau bolta cerească și din strălucirea lor, s-a născut o nouă zi, o altă lume.

Un tunet mă smulge ca dintr-un vis. Harta mi se transformă într-o fotografie alb-negru ce îmi alunecă din mână. Ploaia răpăie în ferestre, spălând totul, fără a curăța nimic. Femeia continuă să mă privească din poză, cu ochi ireali, clădiți parcă din piatră și memorie. Îmi caut rucsacul cu o grabă neliniștită, îndes în el câteva haine și pornesc spre locul acela, unde timpul se frânge și se adună laolaltă, unde memoria zidurilor mă vor face să cred că nimic nu e pierdut, că timpurile se suprapun și totul poate fi real.

Post-ul Femeia din fotografie apare prima dată în Literatura de azi.

Frisonul urcă exact ca o notă bine cântată – din vârful degetelor până în ceafă. Inima-mi scapă din ritm, obrajii mi se aprind. Cealaltă mână a lui alunecă pe spatele meu și instinctiv îmi îndrept omoplații. Face primul pas, fără să întrebe. Pentru o clipă, nu mai sunt aici. Îi văd pe ai mei pe un ring de dans, în noaptea nunții lor, cu fața mamei îmbujorată și râsul spart de fericire. Ei rotesc pe ritmul unui vals, iar eu mă tem că ea se transformă-n vântureasă, se apleacă asupra lui, și-l devorează. Dar nu, știu povestea pe de rost: ea s-a îndrăgostit de bărbatul care a știut s-o poarte pe muzică, doar că el a pierit sub o ploaia de gloanțe, cu mâinile ridicate spre cer, ca în fața unui pluton de execuție. A plecat tânăr și frumos. Fluturii nu se mai întorc în crisalidă, nu-i așa?

Genunchii mi se înmoaie sub greutatea acestei moșteniri, dar el mă prinde. Nu tandru, ci ferm. Saxofonul suspină primul. Vioara continuă jalea. 1,2,3 – 1,2,3, și eu șovăi. Brațele lui sunt doi clești eleganți care mă ridică din ezitare și mă fixează în ax. Ne balansăm. Pașii noștri desenează cercuri, scriem fraze cu corpul. Îi simt respirația sincronizată cu a mea. E zăpușeală. Amețesc. Roua tăcută a trupului îmi curge pe șira spinării. Lumina cade dintr-o parte și îi văd cămașa. Este scrobită, ca a bunicului plecat dimineața de acasă și ajuns în temnițele comuniste, unde scria poezie în gând, hârtia fiind prohibită. Muzica lui era versul, iar dansul și-l imagina ca pe o gămălie de vârf de creion ce-i desena pe o filă albă fereastra sa spre libertate. De atunci, noapte venea mereu pentru bunica însoțită de lacrimi ce se metamorfozau în rugăciuni: „Să se odihnească el în pace!”, mormăia.

Dau capul pe spate și alunec pasager spre un Sol major. Plutesc melancolic către Re, iar pe modulațiile violoncelelor, mă agăț de el ca de Nord și intru în amintiri. Îmi odihnesc pașii lângă crucea bătrânei care m-a crescut și-i mulțumesc. Dar un tremur suav al mâinii lui mă readuce în prezent. Mă uit în sus. Îi susțin privirea și, pentru prima dată, nu mă mai tem că voi fi lăsată în mijlocul ringului. Pentru el, nu sunt doar un număr. Flăcările sale din ochi îmi spun ceva: că victoria nu stă în spectacol, ci în felul cum, chiar și atunci când tremurăm, alegem să rămânem.

And The Waltz Goes On!

Post-ul And The Waltz Goes On! apare prima dată în Literatura de azi.

Nu întâmplător am făcut această alegere, ci chiar am avut câteva motive bine întemeiate. În primul rând, în afara cărții de debut, Mihai Buzea și-a publicat toate celelalte romane (opt la număr), la editura Polirom. Apoi, este absolvent de Filologie, a fost profesor și suntem vecini, deși nu știu exact pe ce stradă locuiește și nici n-am băut vreo bere împreună. În plus, scriitorul Mihai Buzea m-a interesat și datorită faptului că este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche și Familia, având, pe rând, mai multe profesii: vânzător, reporter, bișnițar, muncitor necalificat, arborist și muncitor intelectual. În final, eram curioasă să vad scriitura unui diasporean care, după România, a ales să locuiască în Regatul Unit, iar în prezent la Bruxelles. În concluzie, parcursul literar al autorului, pentru mine, era unul fascinant.

Să mergem la carte! În toamna aceasta, am intrat în posesia ei. Titlul, evident, m-a dus cu gândul la jocul complex de cărți, din Evul Mediu, un joc de noroc, folosit de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea în ocultism. După ce am citit coperta a patra și am înțeles că este vorba despre un grup de prieteni stabiliți în Belgia, care se întâlnesc și petrec împreună, mi-am spus că romanul se va dezvolta ca un adevărat joc de cărți, în care, ar fi fost posibil ca Tarot să devină personajul eponim. Raționamentul nu a fost nici adevărat, dar nici complet fals. „Tarot” nu este un personaj real al cărții, care să intre în acțiune, însă „jocul de tarot” descrie întregul roman și stă totodată la baza structurii acestuia.

Pentru a intra în detalii, încep prin a vă spune că romanul ne prezintă patru cupluri care își petrec unele week-end-uri în apartamentul unuia dintre ele, unde băieții stau în balcon la câte o țigară, o „bericică” sau un „vinuleț”, fetele stau în bucătărie, preparând câte ceva de-ale gurii, iar copiii, separat, într-una dintre camere, la joacă. Uneori, se pleacă la mare sau se fac plimbări în natură. Până aici, totul pare banal, dar aparențele sunt înșelătoare! Vocea narativă e Mihai Buzea, Mihăiță, care pentru a se destinde, mai pleacă și singur în Ardennes. El este angajat să-l scape pe unul dintre prietenii săi de patima băuturii, dar, puțin câte puțin află că grupul său, sub masca normalității, ascunde secrete, vicii, devianțe erotice sau traume foarte bine păzite, pe care începe (El) să le scoată la iveală.

Nu știu dacă povestea e pură ficțiune sau realitatea crudă – aș miza mai degrabă pe un melanj -, fiindcă există scene în care e imposibil să nu te regăsești, cu atât mai mult cu cât locuiești în diasporă și te ciocnești de ele la tot pasul. Când am terminat lectura acestui roman și am fost pusă în situația de a-l descrie în două cuvinte, am spus „descrețirea frunților”. Privind în urmă și luând distanță de text, azi, aș spune „râsu’ plânsu’”. Este o carte despre slăbiciuni, vicii, traume din copilărie, secrete și relații, despre „aici” – Belgia și „acolo” – România, cu mici escapade în Franța, totul scris cu mult umor și într-o notă ironică, ce te pune pe gânduri.

Vreți să știți ce e literatura? Lecturând romanul, aflăm definiția:

-„Ce e literatura?

-Păi…[…] literatura e… adică… era o fată, știi?

-Așa, și?

-Și-a venit un băiat, care-a iubit și-a plecat. Asta e literatura.” (p.143)

Am înțeles din aceste rânduri că literatura e o fată iubită de un băiat care a plecat. Mi-a plăcut! Când băiatul rămâne, puțini mai au timp să scrie și să descrie. Își trăiesc fericirea.

Dar „Tarot” ce este? Este „interpretarea subtilă a conexiunilor”. Da. Exact așa. Tot romanul este despre această interpretare nuanțată a conexiunilor dintre oameni, iar vocea narativă, cu toată artileria sa de ironii, te determină să-ți spui că sintagma „adevărurile se spun în glumă” e cat se poate de veridică. Mihai Buzea, naratorul, nu doar privește pe gaura cheii, ci este și un foarte bun observator al jocului personajelor și al vieții de cuplu, ceea ce mă face să cred că vorbele scrise de Adrian G. Romila cu privire la Tarot sunt reale: „un roman vorbit de mulți și rescris de unul singur, o carte plină de o energie factică reconfortantă”.

Un lucru care m-a intrigat, în roman, a fost utilizarea diminutivelor. Din punct de vedere lexical, am notat: „Fănică, Bărbătuș, balconaș, Mihăiță, vinuleț, rucsăcelul, friguț, anișori, brânzică, sălămior etc.”, iar întrebuințarea acestora – contrar augmentativelor, care exprimă o depreciere sau o antipatie a autorului față de o persoană ori un obiect – indica rizibilitatea sau impolitețea, doar dacă statutul social al locutorilor este inegal. Or, aici, contextul discursiv ne arată foarte clar egalitatea statului social al persoanelor care formează grupul și motivația lor psiho-afectivă, demonstrând astfel atașamentul, tandrețea și afinitățile dintre locutori și interlocutori. Aceste diminutive, specifice operei crengiene, utilizate în conversații neprotocolare, dau expresivitate registrului informal, colocvial, în care este scris romanul și diminuează distanța dintre vorbitori, fiind folosite ca alint sau simpatie și indicând totodată valorile afectiv-pozitive ale apartenenței la un grup.

-„Ce muncești tu, tati? Hai să aud. […] / -Scriu. / -Aia nu e muncă, bă! / -De ce?

-Păi, că nu câștigi! Muncă e aia din care îți iese de-o fasolică, acolo! Muncești – câștigi. Nu câștigi – deci nu muncești.” p. 139

O altă constatare e folosirea imperativului ca mod al injoncțiunii: „Uite, colo-șa e maestrul, poți să urci pe treptele alea dacă vrei, să ții minte locul. ”, „Uite-aici e Brauner…[…]”, „Uite, mă. Aici sunt toți trei. Bunicul, fiul, nepotul. Ia citește ce scrie!”. Și nu în ultimul rând, un alt aspect pe care nu l-am mai întâlnit în lecturile mele îl reprezintă înjurăturile. În carte, nu sunt utilizate cu sensul lor insultător, ci exclamativ, deziderativ, motiv pentru care unele dintre ele au mai degrabă o forță ilocutionară atenuată. Exemplele de mai sus sunt date dintr-o discuție mai amplă a lui Mihăiță (fostul alcoolic) cu Mirel (alcoolicul) – pun parantezele pentru a observa comicul situației –, în Cimitirul Père-Lachaise, unde Mirel este instruit, în speranța că literatura, scrisul, plimbarea să intre în obișnuințele personajului și să-l ajute să renunțe la viciu. În toate aceste pagini, care fac parte din capitolul „Puterea” (pentru că, nu-i așa?, puterea stă în mintea fiecăruia și nimeni nu ne-o poate lua vreodată) am identificat că receptorul (Mirel) își rezervă dreptul de a refuza acțiunea, deși intenţia de comunicare a emițătorului Mihăiță, e una de promisiune, de mulţumire.

Ca structură, am pus romanul Tarot în topul preferințelor mele. Cartea are 22 de capitole, fiecare fiind intitulat după o carte de tarot (Bufonul, Papesa, Lumea, Soarele, Diavolul, Eremitul, Dreptatea, Împăratul, Îndrăgostiții, Împărăteasa, Turnul, Puterea, Judecata, Faetonul, Roata Norocului, Temperanța, Hierofantul, Luna, Spânzuratul, Steaua, Moartea și Magiciana), plus o addenda.

În final, familia e tărâmul cald din sufletul tuturor. Romanul se încheie cu o plimbare prin natură și o reflecție deschisă, iar mie nu-mi mai rămâne decât să vă spun că țesătura firelor narative – care nu-i una tocmai simplă –, jocul personajelor și meandrele relațiilor umane fac din această carte una de neuitat: „că omul, femeie sau bărbat, cu cât are o poziție socială mai bună, mai respectabilă, cu atât adună în el (sau ea) mai multe regrete pentru ceea ce-ar fi vrut să facă, dar n-a avut ocazia. Iar când are ocazia… mda”.

Doamnelor și domnilor, cam asta e literatura!

Lectură plăcută!

Post-ul Ce este literatura? apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul „Odată smulse rădăcinile, suntem cu toții niște rătăcitori”.* apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul „… Se scuturaseră toţi pomii de frică.”* apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Dubla identitate sau dvija* noastrǎ apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Parcours d’artistes au Clos du Parnasse (I) apare prima dată în Literatura de azi.