Mirela Niță SanduMirela Niță Sandu
19.03.2022

Dubla identitate sau dvija* noastrǎ

Ce este migrația? De ce migrǎm și care este sentimentul identitar al unei persoane care și-a pǎrǎsit țara de origine? Ce este dubla identitate și ce reprezentare are ea în ochii unui copil nǎscut în țara de adopție a parinților? Mǎ simt eu belgiancǎ, româncǎ, ambele, niciuna dintre cele douǎ, strǎinǎ? Care este diferența dintre identitatea personalǎ și cea colectivǎ? Este identitatea migrantului o antinomie fǎrǎ soluții? Ce rol are cultura în toate acestea și, în final, care este legǎtura pe care copilul meu o are cu Belgia pe de-o parte, și cu România pe de alta parte?

 

Migrația este deplasarea unei persoane care-și pǎrǎsește meleagurile natale pentru a merge într-o altǎ țarǎ sau, chiar, pe un alt continent din motive politice, economice, sociale și/sau personale. Odatǎ instalatǎ în acest nou loc, aceastǎ persoanǎ este numitǎ imigrantǎ. Dar, societatea în care trǎim este produsul a nenumarate migrații. Dupa ultimele studii, numǎrul migranților internationali a depǎșit de mult 250 de milioane de persoane. Oamenii se deplaseazǎ și se stabilesc în mediul care le oferă condiții mai bune de viațǎ. Dacǎ am ține cont de toatǎ aceastǎ diversitate culturalǎ, acest melanj de culturi, valori și identitǎți, nu ar mai trebui sǎ ne mire nimic, nu ar trebui sǎ mai conteze cetățenia, etnia sau culoarea pielii. Dar, acesta nu e decât un vis care încă n-a devenit realitate și care naște permanent controverse.

E adevarat cǎ migrația crește pe zi ce trece, cǎ de la imigrația conjuncturalǎ, s-a ajuns la imigrația structuralǎ… dar nu aceste aspecte fac obiectul gândurilor mele de astǎzi, ci faptul cǎ printre multele tipuri de migrație, existǎ și cea voluntarǎ, când persoanele se deplaseazǎ pentru cǎ aceasta este dorința lor, fǎrǎ a fi forțate sau constrânse de situații economice, calamitǎți naturale, razboaie, fǎrǎ a reproșa tǎrii de origine încălcarea drepturilor omului sau mizeria. Din aceastǎ categorie fac parte și eu.

În 2006, am plecat în Belgia pentru a-mi continua studiile postuniversitare. Am decis apoi sǎ mǎ mut definitiv la Bruxelles, deoarece cursurile erau la zi, patru zile pe sǎptǎmânǎ trebuia sǎ fiu prezentǎ fizic la universitate. În 2008, s-a nascut fetița mea, iar în 2013 am renunțat definitiv la catedra de limbǎ francezǎ de la Colegiul Național „Iulia Hasdeu” din București, unde eram titularǎ. De ce vǎ spun toate acestea și de ce vǎ ofer chiar și anii ? Din simplul și totodatǎ complicatul motiv cǎ, pentru mine, integrarea pe pamântul belgian a fost un proces de lungǎ duratǎ. În plus, nici astǎzi nu am renunțat complet la ideea reîntoarcerii.

Am auzit foarte des fraze de genul „Sunt cetatean european. Europa a devenit un sat mai mare…”, dar dincolo de vorbe, ce simt ca om și ce trǎiesc zi de zi departe de locul unde m-am nǎscut, departe de familie ? Dorul. Acesta este purul adevăr. Și, parcǎ nu mai aparțin nici României pe deplin, dar nici Belgiei integral.

Acum câțiva ani, am citit o carte extraordinarǎ în care autorul prezenta situația unui bǎrbat nǎscut în Germania din pǎrinți de origine turcǎ. „Din punctul de vedere al societǎții de adopție, el nu este german ; din punctul de vedere al societǎții de origine a pǎrinților sǎi, el nu este turc. ”1. Nu doresc sǎ vǎ povestesc aceastǎ carte și nici sǎ susțin cauza musulmanilor ca migranți. Aș sublinia doar cǎ fraza „Identitatea este totodatǎ de unde venim și unde mergem” m-a bulversat. Atunci, m-am întrebat : Cine sunt eu sau ce am devenit ? Dar copilul meu ? Ce simte el și mai ales cum resimte totul ?

Societatea care ne-a primit, ne vrea ca pe toți ceilalți ai lor, dar nu suntem așa. Personal, sunt încă româncă, sunt un pic belgiancă și de cele mai multe ori mă simt străină. Copilul este și el român, un pic mai mult decât mine belgian și nu se simte niciodatǎ străin. Încǎ. Spunem uneori cǎ adolescenții sunt în „crizǎ identitarǎ” și cǎ tinerii „trebuie sǎ–și construiascǎ o identitate”2. Înțeleg astfel cǎ o nouǎ identitate este pe cale sǎ se formeze, cea pe care noi o construim, în fiecare zi : noi cu noi înșine, noi cu copiii noștri, noi împreunǎ cu Celǎlalt. Cǎ este vorba despre mine sau despre fiica mea, identitatea unei persoane nu este ceva cu care ne naștem și rǎmâne intactǎ pânǎ la sfârșitul vieții noastre. Identitatea este vie și se transformǎ zi de zi, indiferent că vorbim de cea personală sau de cea colectivă. Dar, totodatǎ, nu se poate sǎ nu mǎ întreb: ce se întâmplǎ real, și care sunt sentimentele unei persoane care trǎiește toate aceste schimbǎri ? Pe noi, adulții, poate viața ne-a umilit suficient și nu ne mai deranjeazǎ când cineva ne spune cǎ suntem imigranți, dar când cineva se adreseaza copilului nostru cu „copil de imigranți” ne transformǎm în lupi. De ce? Pentru cǎ în adâncul ființei noastre se bat permanent cel puțin douǎ persoane: una de „aici” (Belgia, în cazul meu) și una de „acolo” (România). Suntem exact ca în ca în Mitul Peșterii3, cu ale sale trei etape. Încerc sǎ parafrazez și sǎ rezum acum: bunicul care nu a depǎșit prima etapǎ și nici nu vrea sa iasǎ din „grotǎ”, mama mea e în cea de-a doua etapǎ, având dorința de a ști și ce este „aici”, eu în a treia, întorcându-mǎ din când în când de unde am plecat. Dar copilul meu ? Mai poate fi el încadrat undeva? Si, în aceastǎ situație sunt foarte mulți copii nǎscuți afarǎ sau care și-au urmat pǎrinții, cum este și firesc, și care trăiesc aceleași dileme.

Existǎ români deja integrați, dar și alții care lucrează înca la asta. Atât timp cât cunoști istoria acestui popor, în a cǎrui țarǎ stai acum, îi cunoști limba sau limbile, ești invitat la mesele lor de duminică și nu te învârți doar în sânul comunitații de români, presupun cǎ ești integrat. În definitiv, totul ține de individ și nu de mulțime. Asimilat ? Nu. Cred mai degrabǎ cǎ puteam vorbi de asimilare doar în perioada colonialǎ, când valorile și comportamentele unei alte societǎți au fost impuse. Astǎzi, asimilarea este vǎzutǎ altfel: ca un proces lung, dar care se scurteazǎ cu fiecare generație care se stabilește „aici” și se întoarce „acolo” din ce în ce mai rar, ca un mozaic de culturi și identități care se întrepătrund și care ar trebui sǎ creeze un echilibru între trecut și viitor, dar nu știm ce va fi!

Cu toate acestea, ce-ar fi sǎ reducem aceastǎ identitate la ceva mai scurt, mai pe înțelesul tuturor și sǎ spunem cǎ oriunde am fi, limba – în care ne-am nǎscut, în care am crescut, în care ne certǎm și încă visǎm – și sângele ne mai pot indica identitatea fiecǎruia dintre noi, adevǎrata identitate. Dar copilul nostru se poate cǎsǎtori cu un italian, spaniol, francez sau o camerunezǎ, o olandezǎ, o nemțoaicǎ! … Identitǎțile se amestecǎ și chiar se împart. Și, inevitabil, la un moment dat, vom fi din ce în ce mai puțin români și din ce în ce mai mult „altceva”, pânǎ la disoluție. Abia atunci, vom putem vorbi cu adevǎrat despre cetǎțeanul european sau de un „cetǎțean al lumii”.

Pânǎ una alta, cine suntem și cine pretindem cǎ suntem, nu înseamnǎ deja dublǎ identitate? Uneori, nici nu e nevoie sǎ plecǎm pentru a fi dubli. E suficient sǎ scriem, roman sau poezie, și deja avem o multitudine de identitǎți prin personajele create sau prin pseudonimele luate. „Aici” sau „acolo”, oriunde am fi, cred cǎ cel mai important este ceea ce știm noi sǎ facem, sǎ creăm cu aceste identitǎți ale noastre; important este ceea ce lǎsǎm în urma noastrǎ. Între „cine sunt” și „ce sunt” vor exista permanent nuanțe, dacă nu chiar diferențe.

Despre faliile identitǎții se pot spune multe și, deseori, am observat, se merge cǎtre un naționalismo-patriotism exacerbat. Mai puțin însǎ se vorbește, în ultimul timp, despre întrepǎtrunderea acestor culturi și/sau identitǎți. A pendula între douǎ, nu mi se pare benefic, dar a lua ce e cel mai bun din fiecare mi se pare instructiv și înǎlțǎtor. Existǎ elevi români, în România, formați de școli germane, maghiare, franceze… Acești elevi trǎiesc și ei întrepǎtrunderea celor douǎ, uneori chiar trei, culturi dacǎ un pǎrinte e de naționalitate diferitǎ. Aici, e același lucru. Doar cǎ suntem la mii de kilometri depǎrtare. Consider cǎ cu cât un copil este expus la mai multe culturi, cu atât mai deschis Celuilalt va fi ca adult. Existǎ o legǎturǎ strânsǎ între aceste duble sau triple culturi și identitatea unei persoane, întrucât aceastǎ identitate este fasonatǎ permanent de tot ceea ce traim, de cine suntem, de formarea pe care o avem, de valorile noastre, de întâlnirile pe care le facem…

În final, „dubla identitate” este o antinomie pe care o trăim – atât noi, cât și copiii noștri –, pe care trebuie să o acceptăm. Așa ne vom plimba prin lume: ca oamenii născuți de două ori, „dvija” noastră. Când am plecat, am știut și acceptat provocarea de a o lua de la capăt. Ne-am născut a doua oară pe un alt pământ, am învățat totul de la zero – noi reguli de viațǎ, de conduitǎ… – și am acceptat să facem mai degrabă ceea ce trebuie să facem decât ceea ce am vrea să facem. Ne-am educat „să nu fugim de ceea ce nu ne place, dar să evităm ceea ce poate fi evitat”.

”Nous avons tous deux vies :
La vraie, celle que nous rêvons dans l’enfance,
Que nous continuons de rêver adultes, sur fond de brouillard ;
La fausse, celle que nous partageons avec les autres,
La vie pratique, la vie utile,
Celle où l’on finit dans un cercueil”
4

Cu toții avem două vieți:

Cea adevăratǎ, cea la care visăm în copilărie,

Și la care continuăm să visăm ca adulți, pe un fundal de ceață;

Cea falsǎ, cea pe care o împărtășim cu alții,

Viață practică, viață utilă,

Cea în care sfârșim într-un sicriu.

Note

*Mircea Eliade (1994), Imagini si Simboluri, Humanitas

1 Amine Maalouf (1998), Les identités meurtrières, Grasset

2 Erikson, E. H. (1968), Identity, youth and crisis, New York : Norton Company

3 Platon (2002), La République, Flammarion, Paris

4 Fernando Pessoa(2017), Livre(s) de l’inquiétude, Editions de La Différence

_________

Mirela NIȚĂ SANDU, profesor la Instituțiile europene Bruxelles, este corespondent al revistei „Literatura de azi” în Belgia

(sursa foto: www.irishtimes.com)