And The Waltz Goes On!

Port un număr prins cu ace pe spate, ca o sentință sau ca un talisman. Aud murmur de voci, iar sala miroase a lemn de cedru lustruit și a emoții nerostite. Îmi întinde mâna. Nu-i văd chipul clar, doar linia sigură a degetelor. Îl ating. Pielea îmi arde. Am mai simțit această senzație. Era o iarnă rece și mama m-a vizitat pentru prima dată. Îmi vorbea de razele soarelui din țara caldă de unde ne trimitea bani și mă mângâia. Reflexia acelui astru mi-a pârjolit pielea. Am simțit pișcături în corp. Bunica a zis că fusesem în delir toată ziua din cauza febrei.

Frisonul urcă exact ca o notă bine cântată – din vârful degetelor până în ceafă. Inima-mi scapă din ritm, obrajii mi se aprind. Cealaltă mână a lui alunecă pe spatele meu și instinctiv îmi îndrept omoplații. Face primul pas, fără să întrebe. Pentru o clipă, nu mai sunt aici. Îi văd pe ai mei pe un ring de dans, în noaptea nunții lor, cu fața mamei îmbujorată și râsul spart de fericire. Ei rotesc pe ritmul unui vals, iar eu mă tem că ea se transformă-n vântureasă, se apleacă asupra lui, și-l devorează. Dar nu, știu povestea pe de rost: ea s-a îndrăgostit de bărbatul care a știut s-o poarte pe muzică, doar că el a pierit sub o ploaia de gloanțe, cu mâinile ridicate spre cer, ca în fața unui pluton de execuție. A plecat tânăr și frumos. Fluturii nu se mai întorc în crisalidă, nu-i așa?

Genunchii mi se înmoaie sub greutatea acestei moșteniri, dar el mă prinde. Nu tandru, ci ferm. Saxofonul suspină primul. Vioara continuă jalea. 1,2,3 – 1,2,3, și eu șovăi. Brațele lui sunt doi clești eleganți care mă ridică din ezitare și mă fixează în ax. Ne balansăm. Pașii noștri desenează cercuri, scriem fraze cu corpul. Îi simt respirația sincronizată cu a mea. E zăpușeală. Amețesc. Roua tăcută a trupului îmi curge pe șira spinării. Lumina cade dintr-o parte și îi văd cămașa. Este scrobită, ca a bunicului plecat dimineața de acasă și ajuns în temnițele comuniste, unde scria poezie în gând, hârtia fiind prohibită. Muzica lui era versul, iar dansul și-l imagina ca pe o gămălie de vârf de creion ce-i desena pe o filă albă fereastra sa spre libertate. De atunci, noapte venea mereu pentru bunica însoțită de lacrimi ce se metamorfozau în rugăciuni: „Să se odihnească el în pace!”, mormăia.

Dau capul pe spate și alunec pasager spre un Sol major. Plutesc melancolic către Re, iar pe modulațiile violoncelelor, mă agăț de el ca de Nord și intru în amintiri. Îmi odihnesc pașii lângă crucea bătrânei care m-a crescut și-i mulțumesc. Dar un tremur suav al mâinii lui mă readuce în prezent. Mă uit în sus. Îi susțin privirea și, pentru prima dată, nu mă mai tem că voi fi lăsată în mijlocul ringului. Pentru el, nu sunt doar un număr. Flăcările sale din ochi îmi spun ceva: că victoria nu stă în spectacol, ci în felul cum, chiar și atunci când tremurăm, alegem să rămânem.

And The Waltz Goes On!