Femeia din fotografie

Din depărtare, orașul pare că plutește. Mă apropii și iau dealul în piept. Urc spre cer, pe un drum sinuos și strâmt, ca o scară-n spirală. De-o parte și de alta, îmi stau de strajă chiparoși zvelți, cu coroane dense și înguste, dincolo de care zăresc livezi întinse de măslini. Indicatorul mă anunță că am ajuns în Bussana Vecchia, iar aerul greu al verii îmi apasă respirația. Am impresia că cineva mă urmărește, dar nu văd pe nimeni. Caut din priviri o terasă umbrită de o pergolă și îmi șterg fața și gâtul de transpirație, cu o batistă găsită în buzunar.

Mă opresc sus, în vârful dealului. În jur, doar cer și ruine. Turla bisericii se înalță, strălucind ca o suliță de aur în lumina soarelui. Zeci de poteci coboară spre Riviera dei Fiori, ca niște panglici răsucite de vânt. O mâță mi se gudură la picioare, mângâindu-mă cu blana ei mătăsoasă. Mă aplec s-o ating, dar țâșnește ca din pușcă, spre destinația mea. O iau drept călăuză și pornesc pe urmele ei.

Mama nu mai rostea numele orașului. Pentru familie era o ușă închisă de multă vreme. Așezarea fusese distrusă de un cutremur devastator și, de atunci, nimeni dintre ai noștri nu s-a mai întors. Plecasem în călătorie, cu gândul la ei.

Cândva, într-un salon alb, bunica era prea mică pentru patul în care o așezaseră. Cearșaful îi urca până la bărbie, corpul îi tremura de frisoane. Tatăl ei o veghea, cu palmele împreunate, numărându-i respirațiile. Părinții se înlocuiau reciproc la căpătâiul ei, ghemuindu-și umerii împovărați de durere pe un scaun scund. Într-o dimineață însă, schimbul nu s-a mai făcut.

Mai târziu, printre maldărele de pietre căzute, cineva a găsit corpul inert ce ne aparținea și doliul a început. Un praf fin se ridica la orice pas, iar bocetele celor în viață apăsau mai greu decât dărâmăturile. Orașul se îngrămădise-n el însuși, ca un bătrân ce se îmbrățișa singur, dorind să uite.

Soarele mă orbește. Îmi las privirea în jos și văd negru. Înaintez pe bâjbâite. Simt o durere scurtă în gambă. O spină de deșert, cu frunze lungi și ascuțite, mi se agățase de picior. Îmi șterg sângele cu mâna și un miros de fier îmi ajunge la nări. O pală de vânt mă trezește din toropeală și simt orașul cum respiră încă, în ciuda deschizăturilor din blocurile de piatră. O artistă cu părul răvășit, mâini murdare de guașe și haine zdrențuite, răsare de nicăieri și îmi zice:

– Biserica a fost prima care s-a prăbușit.

O privesc. Are ochii mamei, de un albastru cobalt, ireali, cu irizații gălbui.

– Și totuși e în picioare, îi arunc eu vorbele, un pic derutată.

– Ce vezi e doar o jumătate, mia bella. Vrei să-ți arăt orașul? Nu te costă nimic.

Nu cred că e nevoie de ghid pentru a observa mușchii și lichenii care cresc din cărămizi, am gândit, și am refuzat-o eschivându-mă că mai întâi voi bea o apă la terasa de deasupra noastră.

Sui ultimele trepte și iau loc la o masă, sub o boltă curgătoare de mâna maicii domnului ce înmiresmează aerul. Zidul casei din fața mea e acoperit de iederă și alte plante cățărătoare. Un ochi negru de fereastră mă spionează. Întorc capul și mă uit în stânga. Din pereți lipsesc câteva cărămizi și o perdea albă flutură la o ușă. Ridic privirea și, printre flori, cioburi de țiglă roșie și albastră sclipesc înfipte-n ziduri, ca niște mozaicuri însăilate.

– De Miercurea Cenușii s-a întâmplat. Cu șase săptămâni și jumătate înainte de Paște, când începe postul. Se spune că e ziua când Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din rai.

Se uita la mine cu ochi mirați încercând să-mi prindă reacția. Un chelner cu o eșarfă roșie pe cap mi-aduce apa. Beau cu nesaț din lichidul rece. Setea mi se potolește și admir de la distanță oalele de lut colorate, ale unui artist care le înșira pe o bancă de lemn tocit.

– Și „adu-ți aminte că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce”, am zis, punându-mi sticla rece pe frunte.

Ea întoarce capul și oftează. Un fir de păr îi zboară în adierea vântului și i se așază pe față. Pare singurul ei rid. Îmi scot din geantă desenul găsit într-un cufăr din pod, alături de jurnalul bunicii, și caut casa în care locuise străbunica. Îl pun pe masă și îl aranjez în poziția de unde venisem, încercând să mă orientez. Mă uita la cotitura aleii, năpădită de buruieni acum. Demult, sigur era altfel.

– Copiii alergau desculți pe străduțele pietruite, femeile își întindeau rufele la soare, iar seara, un miros uleios, de pește fript sau caracatiță înăbușită în sos de roșii, învăluia locuințele. Apoi s-a mutat iadul aici, a vorbit ea neîntrebată.

Am mai cerut o sticlă de apă la pachet, gândindu-mă la ce spunea și o frică mă-mpresura. M-am aplecat asupra schiței și mi-am dat seama că trebuia să o iau pe prima uliță la stânga, să urc vreo sută de metri și, înainte de biserică, pe dreapta, era o cruce. Pregătită s-o iau din loc, mă uit la femeie și mă trag înapoi. Îmi atingea părul cu degetele ei lungi ca lumânările. Încep să văd flu, totul se estompează, exact ca în coșmarurile mele în care dărâmăturile mă înghit. Femeia se evaporă odată cu aerul. Inspir puternic, număr în minte, expir. Îmi îndrep spatele și-mi frec ochii. Achit nota cu gesturi automate și continui să caut artista în jur. Mă tot întreb dacă n-a fost doar rodul imaginației mele, așa cum mă acuza uneori mama, pe când eram copil.

Amețită, o iau pe strada pavată, mărginită de ghivece cu flori și obiecte de artă, întinse ca la o brocantă. Culorile-mi sar din ziduri ca niște pete: tablouri atârnate alături de șorțuri, gravuri și vaze goale pe pământ. Avansez. Galerii de artă și mici magazine contrastează cu acest oraș-nălucă și mă duc cu gândul la poveștile bunicii despre fantome, cu care-mi împuiase capul de mică.

Un labirint de străzi îmi stă în față, cu scări inegale, ca o lume veche luată-n stăpânire de creator. Casele medievale, fără curți care să delimiteze spațiul intim, au restaurante la parter sau galerii. Ici-colo câte un apartament ocupat, cu ferestre decorate cu sculpturi din sârmă răsucită ce-și întind brațele subțiri, ca niște șerpi. Flori și smocuri de iarbă firave cresc nestingherite printre pietre. Mă simt prinsă într-un timp suspendat, pe o priveliște vie, locuită de pisici întinse la soare și artiști ce trăiesc între medieval și contemporan.

Zăbovesc o clipă și privesc din nou harta. Am ajuns. Bat la ușă și ciocănitul meu se aude în gol. Nimeni nu deschide. De-alături iese o femeie, îmbrăcată într-o salopetă-șalvari ce îi dă forma unui gogoșar. Poartă în mâini bucăți de lut. Ia loc lângă o roată ce se învârte de-mi dă vertijuri. Pământul adunat sub degetele ei prinde o formă neașteptată și îmi întinde o Domnișoară Pogany în miniatură. Pare un cap de extraterestru. Dau din cap în semn că nu o vreau și întreb dacă locuiește cineva la ușa din fața mea.

– În spatele caselor sunt grădinile. Ocolește clădirile și o vei găsi!

Urc din nou pe strada pietruită. Biserica, fără acoperiș pe o parte, își ține zidurile deschise spre cer. Sus, pe arcadele șterse de vreme, porumbei foșnesc din aripi și se strâng în grupuri. Frescele decolorate par umbrele unei povești de mult uitate, iar eu îmi repet: „o vei găsi”. Dar pe cine, mă întreb?

Rotesc desenul și mă opresc. O pânză stă rezemată de ceea ce a rămas dintr-un zid. În fața ei, o femeie pictează, cu mișcări ample de pensule ce-i dansau în ambele mâini.

– Te-ai pierdut? m-a întrebat o voce tremurătoare.

Stătea cu spatele la mine, așezată în mijlocul ruinelor, lângă un morman de pietre. Părea ea însăși desprinsă dintr-un tablou suprarealist.

– Nu… în fine, e posibil. Mi se spusese că aici nu mai locuiește nimeni, casa n-ar fi trebuit să mai existe.

S-a răsucit pe călcâie și am avut impresia că zâmbea, deși nu-i puteam distinge complet chipul.

– E ceea ce se zice, da, dar eu m-am născut aici, la fel ca mama și mama ei.

Are părul prins într-un coc neglijent și îi zăresc broboane de sudoare îi dau o strălucire stranie pielii sale. Mă fofilez și trec pragul imaginar. Sunt în casă, de partea cealaltă a jumătății de zid. Același tablou, reprodus în zeci de exemplare tapetează un perete întreg.

– Străbunica mea a trăit aici. A pierit sub dărâmături, în urmă cu mai bine de un secol, la cutremur. Cum poți locui fără un zid la casă?

– Fiecare zi e o zguduitură, important e să ieșim teferi la final, nu? mă chestionează ea privindu-mă fix în ochi.

Mă fâstâcesc și-mi înghit vorbele. Era ea, artista de la intrarea în oraș, iar mie îmi rămân pe retină doar irișii ei măriți.

– Zidurile cad, poveștile rămân, a murmurat, iar vocea ei exprima o întreagă viață pe care nimeni nu i-o răpise.

Deodată, cerul a început să strălucească a cupru și purpuriu, atelierele s-au închis, zgomotele s-au stins. Doar vântul mai locuia străzile strâmte. Prin fereastra deschisă spre univers am văzut mii de stele ce împânzeau bolta cerească și din strălucirea lor, s-a născut o nouă zi, o altă lume.

Un tunet mă smulge ca dintr-un vis. Harta mi se transformă într-o fotografie alb-negru ce îmi alunecă din mână. Ploaia răpăie în ferestre, spălând totul, fără a curăța nimic. Femeia continuă să mă privească din poză, cu ochi ireali, clădiți parcă din piatră și memorie. Îmi caut rucsacul cu o grabă neliniștită, îndes în el câteva haine și pornesc spre locul acela, unde timpul se frânge și se adună laolaltă, unde memoria zidurilor mă vor face să cred că nimic nu e pierdut, că timpurile se suprapun și totul poate fi real.