Mai bătrână decât timpul

După o iarnă miloasă, cu multă zăpadă şi frig puţin, fusese o primăvară timpurie, neobişnuit de caldă. La început de aprilie, cireşele erau deja coapte şi liliacul trecut. Plouase mult şi totul mustea de viaţă. După atâţia ani de secetă şi inerţie, pământul acela, pe vremuri fertil, abia aşteptase să-şi ia revanşa, să arate ce poate. Turna cu bogăţie. Toate îşi ieşiseră parcă din minţi. Păsările erau atât de grase că nu mai puteau zbura şi se plimbau agale pe uliţe. Peştii dădeau pe dinafară din râul de la marginea satului şi oamenii îi culegeau dimineaţa din şanţuri. Porumbul depăşise vârful copacilor, grădinile ţăranilor explodaseră de zarzavaturi, încât păreau nişte păduri tropicale. Animalele nu se mai ţineau pe picioare după ce se îngrăşaseră peste măsură şi zăceau satisfăcute la umbră. Licuricii ajunseseră atât de mari, încât noaptea luminau satul ca ziua, astfel că se renunţase la lămpile cu gaz. Dispăruse braconajul, animalele pădurii se îmblânziseră de bună voie, lumea avea de toate şi chiar mai mult decât îi trebuia. Nimeni nu-şi mai păzea recolta, căci hoţii îşi pierduseră motivaţia. Cum toate picau din cer cu nemiluita, nu mai muncea nimeni. Raiul pe pământ. Bunicii dormeau până târziu, iar oile mele se leneviseră şi nu mai voiau să plece la păscut.

Miracolul lovise în plin. Unii săteni deveniseră melancolici, alţii începuseră să se îngraşe, unii credeau că li se făcuse în sfârşit dreptate după anii de lipsuri şi suferinţă, alţii, mai suspicioşi, aşteptau să le vină şi nota de plată după atâta huzur. Fără grija zilei de mâine, le dădea mâna să fantazeze.

„De sus ni se trage”, zicea bunica, ridicându-şi ochii spre cer unde îl ştia pe Dumnezeu.

„Toate vin de sus”, o ironiza bunicul ridicându-şi degetul, că nu ştiai dacă se referă la cap, ori la primărie.

De-asta se temeau şi cei de la colectivă, care credeau numai în miracolele promise de ei, să nu-şi ia oamenii nasul la purtare şi nemaiavând ce face, să le vină cine ştie ce idei. Când n-ai de lucru, începi să gândeşti.

Femeile o bănuiau pe Fecioara Maria, căreia i se rugaseră toată viaţa, că ar fi responsabilă cu minunea. Bărbaţii îşi beau viaţa la birt şi se întrebau dacă n-o fi un aranjament al americanilor care or fi trimis în sfârşit şi altceva decât gândaci de Colorado prin partea asta a lumii, s-o scape de comunism. Cei de la colectivă nu ştiau ce să mai creadă. Le părea rău că nu le luaseră ţăranilor mai mult, dacă tot ajunseseră să trăiască bine chiar din puţinul care le rămăsese. Belşugul şi bunăstarea nu erau scrise în nicio instrucțiune venită de sus. Se temeau să ceară ajutor de la oraş pentru a culege recolta care atingea cantităţi astronomice, de teamă să nu fie pedepsiţi pentru proastă administraţie. Se mai spunea că primarul s-ar fi dus pe furiş la biserică, ar fi îngenuncheat în faţa altarului şi ar fi cerut divinităţii să-şi vină în fire.

Doar Lala, vecina bunicii, se crucea şi propovăduia sfârşitul, deşi niciunde în Noul Testament nu se pomeneşte despre apocalipsa prin abundenţă şi prosperitate.

Lala era ţinută ca înţeleapta satului, ea însăşi o instituţie, precum biserica sau colectiva. Trăia cu uşa deschisă şi cu trei pisici negre dormitând pe corlată. Ea moşea femeile care năşteau, dezlega deochiuri în tăciuni de cărbune, ghicea în bobi, le făcea fetelor farmece să se mărite, întorcea bărbaţii rătăcitori la nevestele lor, chema ploaia şi vindeca recoltele infestate de mană, alunga lăcustele şi gândacii de Colorado. Atât ajunsese la noi până atunci de la americanii mult aşteptaţi, nişte gândaci cu crustă lucioasă colorată gălbui care atacau plantaţiile de cartofi aduse de Columb.

Lala era mai bătrână decât timpul, se spunea, trăia în satul acela dintotdeauna. Adusă de spate, cu o năframă neagră pe cap, fără vârstă dar cu ochi vii, pătrunzători, în care cei curaţi spuneau că îşi vedeau sufletul, iar păcătoşii că orbeau dacă o priveau prea mult. Lumea aceea era plină de nenorociri şi legende, nu mă mai mira nimic şi credeam orice.

Într-o duminică de august, după ce americanii ajunseseră pe Lună, iar satul bunicilor strălucea de bunăstare, Lala s-a dus la horă unde ştia că se adună toată lumea, cu cele trei pisici încolăcite pe trupul ei uscat dar puternic. I-a chemat pe toţi şi le-a spus: „Miracolele nu ţin la nesfârşit.” S-a lăsat tăcerea. „Nu puteţi sta cu braţele încrucişate, trebuie să faceţi şi voi ceva dacă vreţi ca minunea care a dat peste voi să dureze.” Nu le-a plăcut. Se simţeau îndreptăţiţi la miracole. Suferiseră destul, o recompensă trebuie să vină cândva, de undeva. „Asta n-o să mai ţină mult”, a continuat Lala ignorând murmurele de nemulţumire, „Grăbiţi-vă!”

„Şi ce ar trebui să facem, cum să ne grăbim, unde?” i-am auzit strigând speriaţi, pentru că nimeni nu punea la îndoială profeţiile Lalei. „Să vă aruncaţi ceasurile. Trebuie să dispară orice ceas din sat, de mână sau de perete. Orologiul din turnul bisericii să-l daţi jos. Să nu mai ştiţi ce oră e, ce zi, ce anotimp. Să opriţi timpul în loc. Să uitaţi de el.” S-a lăsat o tăcere şi mai mare. Auzeam tăunii bâzâind în jurul vacilor care dormitau la soare. „Aşa va rămâne doar ziua de azi, doar ceasul ăsta în care vă vorbesc, şi fiecare clipă care va veni va fi deja trecută. Doar aşa vă veţi bucura de ce aveţi acum şi bogăţia va fi pe veci a voastră.”

Deşi nu au priceput mare lucru, oamenii au ascultat-o. Nu s-au mirat, Lala vorbea de multe ori în dodii, dar nu se înşelase până atunci niciodată. Au scos orologiul din turnul bisericii şi l-au făcut ţăndări. Bărbaţii şi-au aruncat în râul învolburat ceasurile ruseşti Pobeda. Noroc că nu erau multe în sat, până la prânz tot timpul măsurat în limbi şi cadrane fusese măturat.

„Şi acum?” au întrebat  uitându-se unii la alţii. „Timpul va sta pe loc. Dacă nu te uiţi la el, nu mai curge, rămâne acolo unde te-ai uitat ultima oară la ceas. Împietreşte. Şi toate rămân la fel ca acum. Nu asta aţi vrut? ”

„Şi apoi?” s-a auzit un glas firav, poate chiar al meu. „Care apoi?” a şoptit Lala. „Apoi e tot acum. Toate sunt doar acum. Trecutul a fost şters, viitor nu există, doar clipa de faţă. Ea e singurul timp.” Femeile au dat din cap, închipuindu-se deja nemuritoare. Bărbaţii au tras aer în piept, gândindu-se că nu era tocmai rău, eternitatea îi prinsese încă în putere. Tineri nu prea mai erau în sat, plecaseră toţi să lucreze la oraş şi îşi trimiteau doar vara copiii în vacanţă la ţară.

Şi eu? Eu care nu mă născusem încă, o să rămân toată viaţa aşa, la fel ca acum, cu coşuri pe faţă şi întrebări în aer? Perspectiva eternităţii m-a înfricoşat. Ce le păsa lor care apucaseră deja cât de cât să trăiască! Ce întâmplare nefericită să mă aflu acolo, tocmai atunci!

„Dar vă previn, a mai adăugat Lala, că dacă în sat va apărea vreun ceas, ori vreunul dintre voi va afla vreodată cât e ora, în ce zi sau an ne aflăm, minunea se va duce. Timpul va începe să curgă din nou, poate şi mai repede ca înainte, căci va trebui să prindă din urmă vremurile în care a stat nemişcat. Aţi priceput?”

Au aprobat cu toţii, deşi nu păreau pe deplin lămuriţi. Numai eu am fugit îngrozit. Mi-aş fi sunat părinţii să vină urgent să mă salveze, dar bunicii nu aveau telefon. Doar din clădirea primăriei, unde se afla şi centrala poştei, puteai telefona cu comandă la oraş. Era însă duminică şi, în afară de biserică şi de birt, toate erau închise. Dar cine mai ştie dacă era într-adevăr duminică şi ce mai conta ce zi era, odată ce oamenii aceia inconştienţi opriseră timpul. (va urma)

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

(sursa foto: quickanddirtytips.com)