Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Timpul nu trece peste noi, ne ia cu el, prefăcându-se a lăsa în urmă amintiri. Doar că amintirile cele mai puternice ţin tot de imaginaţie.

Pe bunicii din partea tatălui i-am cunoscut puţin. Bunicul era aproape orb, bunica chinuită de dureri de oase şi fragilă după 13 sarcini din care aveau să supravieţuiască şapte copii. Războiul, apoi comunismul îi sleiseră de puteri. Când am apărut eu pe scenă, cel mai tânăr nepot al celui mai mic dintre fii, ei erau prea bătrâni şi prea obosiţi să mai poată avea grijă de un copil în vacanţa de vară. Timpul îmbătrânise odată cu ei şi se întindea, vlăguit şi el, prin gospodăria odată plină de viaţă, acum lăsată în voia naturii. Mi-ar fi plăcut să dorm în camera de la drum unde mirosea a drojdie şi miere, unde zumzăiau albine pe deasupra merelor şi gutuilor aşezate pe pervazul ferestrelor ori prin strugurii uscaţi pe ziare direct pe podeaua de lemn. Casa cu verandă se aplecase într-o parte, spre hambarul de grâu, gol de mulţi ani, grajdul fără animale şi bucătăria de vară unde nu mai gătea nimeni de mult.

Peste toate, parfumul ameţitor de salcâm şi al pădurii de caprifoi care se căţăra pe garduri, făcându-şi loc printre tufele de liliac. Doar că parfumul lor nu mai îmbăta pe nimeni. Un timp, toate musteau de viaţă şi apoi neluate în seamă putrezeau în verdele intens. Natura luase locul în posesie, iar bunicii mei erau şi ei două plante fragile care s-au strecurat pe rând în pământ, discret, şi fără să supere pe nimeni şi-au tras în tăcere pătura de iarbă şi flori peste cap. Ţin minte doar silueta dreaptă a bunicului în poarta grădinii şi pistruii bunicii, pe faţa ei mică şi blândă cu piele arsă de soare.

În vacanţa de vară părinţii voiau şi ei să mai respire, aşa că mă duceau la bunicii din partea mamei, mai tineri, dar cu o casă mai mică şi o grădină mereu pârjolită de secetă. Un sat de câmpie arid, neelectrificat, cu drumuri desfundate, unde colectiva le luase ţăranilor şi ce nu aveau.

Nu eram dintre copiii care abia aşteptau să se ducă la ţară, dar cum şi prietenii mei de bloc plecau vara fiecare pe la bunicii lor, nu era mare lucru de făcut în oraş.

Pe vremea aceea timpul curgea leneş. La ţară se lumina devreme şi se întuneca târziu. Când ploua, cerul se desfăcea în bucăţi. În zilele toride soarele cobora pe pământ, iar nopţile erau de un întuneric opac, greu şi material, cum ţi-ai ascunde ochii într-o glugă de catifea neagră. Linişte de început de lume. Beznă de la un capăt la altul. Doar câte un ţârâit de greiere, bâzâitul unei muşte sau un lătrat de câine te mai ţineau să nu aluneci prin cine ştie ce crăpătură într-o oarecare gaură mută.

Nu m-aş fi mirat ca noaptea să apară tot felul de creaturi din alte universuri, forfotind pe cărarea îngustă care șerpuia din curte în lanul de porumb din spatele casei. Se spunea că acolo, în timpul războiului, căzuse un paraşutist american, iar avionul lui se prăbuşise ceva mai departe, pe locul unde erau acum grajdurile colectivei. Tot în lanul acela de porumb fusese trăznit pe timp de furtună un vecin al bunicilor care venise la furat. Porumbul creştea mai înalt ca mine şi putea ascunde orice.

Nu aveam mult de-a face cu viaţa la ţară. În plus, eram răsfăţat şi sclifosit. Plăpând şi fricos, cu ifosele mele de băieţel crescut în puf la oraş. Îmi era teamă să iau o găină în braţe să nu mă înţepe cu ciocul, sau să mă duc în cămara din spate unde se ţineau găleţile cu brânză, ouăle în postava de lemn şi ceapa uscată în coşuri de rafie. Acolo mai era şi o cloşcă pe ouă, gata oricând să sară la atac. Nu mă aplecam să privesc în puţul adânc sau să cobor ciutura, de teamă să nu mă tragă lanţul şi pe mine în fântână. Ocoleam cu grijă curcanii furioşi, gânsacii agresivi şi câinele bătrân legat în grădina din spate, chiar lângă privată. Mă simţeam mereu nesigur şi ameninţat, chiar şi de şoarecii pe care îi auzeam noaptea alergând prin sobă, de praful gros din zilele secetoase sau de noroiul care inunda bătătura, când ploua torenţial ore în şir, iar găinaţii pluteau de ici colo ca nişte mici insule vulcanice.

Acolo mă simţeam doar exilat. Într-o lume austeră care mă şi înfricoşa puţin, cu care nu aveam niciun pact şi pe care nu o înţelegeam, Deloc blândă. Supravieţuirea nu era lucru uşor în acel sat aflat doar la câţiva zeci de kilometri de un oraş mare, şi totuşi rupt de lume.

Toate aveau să se dea peste cap în vara când împlineam 13 ani. Venisem, ca de obicei, la bunicii din partea mamei fără mare tragere de inimă. Nici adolescenţa nu e lucru uşor. Mă pregăteam să trăiesc toată viaţa cu coşuri pe faţă şi erecţii inutile dimineaţa. Despre viitor nu aveam nicio reprezentare şi cred că nici nu-mi trecea prin cap să-l privesc în faţă, aşa cum aveam să fiu mai târziu îndemnat de nenumărate ori. Cred, de altfel, că încetezi să mai fii copil când realizezi că, mai departe de timpul prezent unde ţi-ai înghesuit bine universul, adulţii încep să-ţi arate cu degetul o fantasmă care pluteşte dincolo de linia orizontului, să te ameninţe cu un balaur cu şapte capete – viitorul! – care te va înghiţi nemestecat dacă nu faci un lung şir de lucruri neapărat necesare şi neplăcute.

Eu mă aflam încă departe de coada balaurului. Zilele de vară erau lungi, bunicii se sculau odată cu cântatul cocoșului şi plecau la muncă până când soarele cădea grămadă după linia orizontului. Eram singur şi nu cunoşteam copii de vârsta mea cu care să-mi petrec timpul. Bunica mă luase de câteva ori cu ea pe dealurile unde lăsau vaca dimineaţa la păscut şi apoi o aduceau seara, când se întorceau acasă. Bunicul strângea brânza în două găleţi şi, o dată pe săptămână, îşi punea cobiliţa în spate şi se ducea să o vândă la oraş de unde se întorcea cu ulei, zahăr şi bomboane cu lapte.

Dar acolo sus, pe dealuri, după ce treceai de grădinile ţăranilor şi de lanurile de porumb, începea altă lume. Aer puternic, cerul mai aproape, iarbă înaltă inundată cu flori de câmp, tufişuri cu salcâmi, râpe şi smocuri de păduri, ţiuitul insectelor ameţite de căldură. Un sentiment de pace şi curăţenie ieşea din pământ şi te lua cu el. Văzut de sus, satul se strângea într-un ghem rostogolit de-a lungul drumului care tăia monoton şesul şi se pierdea în imensitatea lui.

„Dealurile astea au fost cândva ale noastre, îmi povestea bunica. Aveam turme de oi. Mama mea torcea lână şi ţesea la război preşuri şi pleduri, tata vindea piei unui fabricant de la oraş. O duceam bine, aveam atâta brânză că nu mai ştiam ce să facem cu ea. La poalele dealurilor aveam podgorii şi livezi cu meri. Până când a venit colectiva şi ne-a luat tot. Ia uite acum, le-au lăsat să se sălbăticească. Nici viţă de vie, nici oi, nimic. Pădurea s-a întins peste tot.”

N-am mai întrebat nimic. Suna ca un basm. Îl auzisem de mai multe ori, cum toate se duseseră pe apa sâmbetei odată cu colectiva. Dar mi-a venit o idee. De ce să nu fiu eu stăpânul acelor dealuri dacă tot fuseseră confiscate şi abandonate? Am privit de jur împrejur. Unduiau misterioase până la terminarea satului şi începutul cerului. Când priveam peste culmile lor, simţeam cum îmi pulsa sângele mai repede, mi se umplea pieptul de verde, mă simţeam sigur pe mine şi oarecum dator să fac ceva cu acea senzaţie netrăită până atunci. Şi mi-a trecut prin cap că aş putea fi oier. M-am pus pe treabă. Îmi imaginam că am o turmă de oi. Le strângeam dimineaţa din ogradă şi plecam cu ele pe dealuri. Aveam să le numesc de-acum dealurile mele. Îmi luam un ciomag, o traistă cu o sticlă cu apă, o carte şi ceva de mâncare. Până la căderea soarelui îmi păşteam oile. Bunica intrase în jocul meu, mulţumită că găsisem cum să-mi omor timpul, că nu-i mai ceream să-mi cheme părinţii să mă ia de acolo cât mai curând. Cred că era bucuroasă şi că îi răzbunasem. Datorită mie, aveau oi din nou. Dar mi-a spus să nu bat toba în sat, că ne puteau crede nebuni sau, mai rău, chiaburi, buni de pus în puşcărie.

În fiecare seară mă întreba dacă le-am numărat şi le-am adus pe toate înapoi, iar eu îi povesteam tot felul de întâmplări inventate din expediţia mea pe dealuri. Cum scăpasem o oaie și era să fie atacată de lupi, cum alta o luase razna, sărise gardul care despărţea colectiva de restul lumii şi, dacă nu aş fi fost eu acolo cu ciomagul şi gura mare, ar fi sfâşiat-o câinii asmuțiți. Când bea puţin mai mult, bunicul devenea morocănos, se certa cu bunica, iar pe mine mă trimitea la oile mele. „Vezi că vine furtuna, bagă-le în adăpost”.

Eram fericit cu oile mele imaginare. Aveam nu doar o ocupaţie, ci şi o responsabilitate, poate prima din viaţă. Le duceam până la luminişul de la poalele pădurilor, unde lucerna era grasă, le scoteam din câte o râpă nu prea adâncă dacă nu puteau urca înapoi, le duceam la râu să bea apă, le ocroteam cum mă pricepeam mai bine. Nu ştiam să le cânt la fluier, dar uneori citeam din carte cu voce tare. Nu mă plictiseam niciodată.

Când mă întindeam în iarba înaltă, închideam ochii şi simţeam magia pământului, un animal mare şi viu care pulsa cuminte sub mine. Fiecare fir de iarbă lua forma trupului meu, deveneam una cu iarba şi unul cu pământul. În norii albi desluşeam forme complicate, zei de abur domnind peste imperii de ceaţă. Bunica avea poate dreptate, acolo, în cer, păreau să se petreacă multe lucruri ciudate. Îmi ascultam gândurile devenite tot mai ramificate şi mai clare, iar vocea parcă mi se mai îngroşase. Eram atent la lucruri nebăgate în seamă până atunci. Drumul furnicilor, susurul vântului, lumina de miere la apus, forfoteala cu rost a insectelor care sigur aveau şi ele o treabă în viaţa asta. Îmi găsisem locul şi mă simţeam bine în pielea mea, liber şi stăpân peste o lume căreia începeam să-i prind gustul.

Dar în acel sat lucrurile aveau să ia curând o întorsătură neaşteptată. Nimeni n-ar fi bănuit ce avea să aducă acea vară. (va urma)

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

(sursa foto originală: wallpaperstock.net)