Carmen FiranCarmen Firan
30.09.2017

Când o să ne despărţim?

Miroase a ouă prăjite. De la vecinii de deasupra. Îmi trag un pulovăr pe cap, unul maro, cu mâneci cam scurte. Începe ziua. Dora încă mai doarme. Ăsta da, noroc, să poţi dormi dimineaţa fără să auzi deşteptătorul, telefonul, vecinul, apa curgând, cheia învârtindu-se în uşă. Dora doarme şi gata. Toate încetează să mai existe pentru ea. Dacă aş ridica storurile n-ar deranja-o lumina. Ştie să se desprindă. Sistemul ei nervos e educat să se abandoneze, ori poate să se concentreze asupra unui singur act. Somnul. Nimic nu pare să mai aibă importanţă. Dacă am locui împreună, poate că ar începe s-o deranjeze mirosul de ouă prăjite şi robinetul care picură, şi prosoapele umede, şi pantofii mei care lasă urme murdare pe covor, şi cuţitul pătat de unt, trântit pe faţa de masă. Sau poate nu.

Începe ziua şi nimic nu mai poate fi salvat. Seara voi avea din nou gustul amar în gură. Gustul țigărilor acre amestecat cu aşteptarea stupidă, încăpăţânată a ceva ce nu mai poate veni. Nu mai e loc pentru minuni, ne repetăm zilnic, şi totuşi mintea refuză să creadă. Aceeaşi speranţă alimentată supărător în orele lungi în care somnul refuză să ne transporte în zonele cenuşii ale subconştientului care se răzbună, obligându-ne să retrăim momente şi acte uitate.

În vis poţi atinge orice, credeam prin şcoală. Dar nu, până şi visul este o şcoală a umilinţei. Adormim cu insatisfacţii şi complexe, striviţi sub carapacea zilelor care se trag greoaie peste noi asemenea broaştelor ţestoase. În somn nu sunt eu. O mână mă sugrumă cu răbdare şi profesionalism. Trupul cu gânduri nu mai are putere să urmeze lumea siderală. Nicio linişte. Singuri, ca şerpii într-un deşert de sticlă.

Întorc cheia în uşă şi mă strecor afară. Liftul e mereu ocupat. O iau pe scări şi îmi ridic gulerul de la palton. Dora mai doarme cu părul răvăşit peste perne. Poate într-o zi îl va părăsi pe Andrei şi se va muta la mine. Cu totul. Cu înfrângerile, umilinţele, obsesiile, cu ochii ei mari negri şi somnul ei adânc, liniştitor ca o mare de întuneric. Şi de lumină.

Mă opresc la stop şi privesc capetele aplecate, ochii incolori, trotuarele murdare. Trupurile cenușii îmbulzindu-se în autobuze. Câte o femeie lasă în urmă un miros de parfum bun. Cam atât. Începe ziua. O alergare pe loc. Continui să mă mişc și eu, ca toți, mecanic. Apoi regretul nopţii care se apropie, surprinzându-ne din ce în ce mai storși. Oboseala. Asemenea timpului pierdut.

Timpul ar trebui să ardă strălucitor și intens. Și ar trebui să fie al meu. Să nu-mi fie furat cu fiecare zi care începe doar pentru a sfârși. Încep și eu să ard involuntar pentru nimicul stăpânitor. Uit să mai am dorinţe, opinii, capricii, idei, curiozităţi. Din lehamite, mă las uniformizat. Plutesc în voia străzii, un patinoar încălzit de trupuri care îşi ridică aburul peste noi.

Stau la semafor şi cuprind cu privirea mulţimea agitată, crispată, proaspăt scăpată din autobuze. Se împrăștie automat spre ziduri şi uşi, unde viaţa are acelaşi gust, acelaşi miros, de cârpă arsă, de câine ud. Îi privesc şi aproape încep să cred că m-am născut, odată ce ochiul meu rece înregistrează fără să se mire. Ca şi cum mi-aş lipi fruntea de o plajă pustie şi valurile m-ar lovi monoton, ca un ciocan pneumatic în tâmplă, fără dureri, mereu, zi şi noapte. Ca şi cum dintr-o viaţă trecută mi-aş continua existenţa într-o cochilie răvăşită de haosul valurilor care vin şi pleacă, pleacă şi vin, aruncându-mă ca pe un colet la mal. O fotografie împietrită cu sunet, cu mirosuri, cu tot.

În Institut e frig. Stau la planşetă şi vârful degetelor ar atinge mai degrabă o ceaşcă fierbinte, nu creionul ori hârtiile reci ca nişte peşti diformi care îmi alunecă printre degete. De la fereastră, privesc pasajul de unde în pauza de masă îmi voi lua două sandvişuri calde cu şuncă. Zăpada e strânsă în mormane negre de-a lungul trotuarelor. Iarna a intrat ca un cuţit în pulpa oraşului şi nu-mi plac iernile devenite brusc o mocirlă aruncată de la unul la altul.

Mă gândesc la Marta şi nu simt nimic. Poate doar tristeţea care urmează obişnuinţei. Ochii ei urmărindu-mă plini de reproşuri. Atentă la fiecare gest al meu. Cântărindu-mi cuvintele care nu mai au strălucirea de altădată, așteptată să revină miraculos. Din nimic. S-ar mulţumi cu o declaraţie lungă în care să mă angajez la eterne sentimente şi-aşa mai departe. Atât de trişti am ajuns, încât trebuie să ne repetăm până la refuz gesturile calde şi trăirile frumoase. De odinioară, mereu de odinioară. Ca şi cum prezent n-ar exista. Ca şi cum n-am fi vii şi tineri. Şi poate că nici nu suntem. Trecutul meu şi viitorul care o aşteaptă doar pe ea. Disecate la infinit, până ce gustul de zi arsă de obişnuinţă mi se strecoară în sânge. Marta plânge și nu mai știu ce face. O simt pândindu-mi somnul şi mă prefac că dorm doar pentru a nu mai fi nevoit să mă explic, să mă justific, să o mângâi, din ce în ce mai patern, mai impersonal, pe părul lung care, iată, începe să miroase a după-amieze petrecute în bucătărie.

Mă gândesc doar la Dora. Adorm și o visez pe o plajă pustie. Umbra ei acoperă nisipul. Și marea. Ea e tot. Fără să aștepte nimic de la nimeni, fără să creadă în niciun viitor. Ca și mine. De câteva luni bune continui să mă culc alături de Marta și să o visez pe Dora. Am oroare de despărțiri. Ar trebui să rup, să forțez lucrurile, știu. O operație pe viu. Evit, amân, mă ascund. Din lașitate. Sau de milă. Totuna. Aș fugi în trecut, dar nu țin minte niciun loc sigur și cald decât la sânul bunicii. Nu mai e de fugit. Nici de rămas.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

(sursa foto: pasaridinromania.com)