Carmen Firan 
Existenţa e teoretică. De fapt, ne străbate un vis. Excitându-ne simţurile, creându-ne iluzia că trăim. Un vis ca un val care loveşte din urmă. Suntem mereu caraghioşi în zbaterea noastră de a consuma, odată aruncaţi la mal, întreg harnaşamentul de trebuie. Trebuie, mereu trebuie. În rest, doar carne şi sânge. Şi ridicolul care ne acoperă ca o gură imensă ce rânjeşte insinuant.
Şi totuşi ochiul meu deschide florile. Ochiul meu creşte firul de iarbă şi firul de iarbă mă ridică deasupra. Nu cad, uite că nu cad, strigam privindu-mi mâinile care se mişcau prin aer fără înţeles. Ameţeala unui vis prin care îţi repeţi că nu e adevărat, nimic nu poate fi adevărat.
M-am gândit la un moment dat să mă întorc acasă. Poate că vişina din pom e încă proaspătă. Mai am pe cineva care să mă aştepte. Dacă m-aş întorce, ai mei ar râde, poate, satisfăcuţi că au avut dreptate. Dar cum să primească pe covoarele lor persane un nenăscut? Nu de-asta plecasem de-acasă? Şi nu m-am născut încă.
Din copilărie am amintiri puţine. Mai mult inventate după povestirile adulţilor. Îmi imaginez cum aş fi fost şi încep să cred că episoadele povestite de ei, pe când râdeau cu gura până la urechi, le-am trăit cu adevărat. Mă văd în pantaloni scurţi și şosete albe mergând înaintea părinţilor îmbrăcaţi de duminică. Pășesc aşa pe singura stradă principală din centrul oraşului, cu părinţii defilând fără sens, doar pentru că e duminică. Un ritual ce trebuie respectat. Aud difuzoarele date la maxim şi văd vecinii în pijamale, jucând table în balcoanele prăfuite, ori şirul de bărbaţi ieşind de pe stadion scuipând seminţe, prinşi în discuţii zgomotoase care le injectează ochii.
Mă văd şi pe mine mereu tuns scurt, cum se spunea, corespunzător, pregătindu-mi seara ghiozdanul, cu inima mică, şi iar cred că totul nu e decât o fabricaţie a minţii, pentru a întreţine aparenţa normalului. Poate că nu am avut copilărie. Deşi îmi amintesc o roată cu becuri uriaşă învârtindu-se înnebunitor. Atât. O roată cu becuri, dar nu ştiu ce căutam acolo. Mă învârteam odată cu ea sau ochii mei urmăreau luminile amestecate, rotite în fum şi miros de cârnaţi şi de cocă arsă. Şi oamenii erau doar siluete. Umbra lor pe asfalt, urma lor în zăpadă, siluete de fum agitându-se în jurul meu ca un carusel orb, plin de pofte şi sânge.
Şi totuşi din copilărie am o amintire autentică, vie, care mă urmăreşte şi azi. Într-o seară de vară am văzut pe treptele casei o reptilă uriaşă, un fel de salamandră cu pete negre-gălbui care m-a privit câteva secunde în ochi, apoi s-a întors şi a dispărut undeva, sub zidurile casei. Nu mi-a fost frică. Am povestit părinţilor şi ei au zâmbit înţelegători. „Ţi s-a părut. Nu există o astfel de reptilă. Şi apoi cum ar fi ajuns un asemenea animal pe treptele casei noastre? A fost o vedenie. O iluzie.“
De atunci tot am iluzii. N-am mai vorbit nimănui, niciodată, despre reptila care m-a privit în ochi într-o seară de vară. Dar ea a existat. Şi acum pot reconstitui lumina stinsă a soarelui, şi umbra ei pe trepte, şi mersul ei leneş, cu picioare scurte, solzoase, sub zidul casei. A existat, deci am avut copilărie, deşi nu ştiu unde sfârşeşte ea. Am început apoi să ard în acte mărunte, marcat mereu de apariţia unui animal neobişnuit care mi-a scindat copilăria între permis şi posibil. Nepermis şi imposibil. Viaţa s-a târât mai departe cu toate ale ei.
Visez de multe ori o gură uriașă în care mă strecor docil, mă las înghiţit şi continui într-un pântec străin unde lucrurile îşi au cursul lor obişnuit. Oraşul ca un monstru mă acceptă şi nicicând nu m-ar face scăpat. Sunt un personaj în ritualul lui şi fiecare personaj e folositor. Fără mine nu poate avea loc reprezentaţia. Sau, cel puţin, aşa îmi place să cred. În cele din urmă, voi fi la adăpost de haosul din afară. Cum eram la sânul bunicii. Doar că n-am aer.
În alte nopți, cineva îmi aduce o lupoaică sub masă, lângă picioarele mele obosite care au uitat să se apere. O lupoaică bătrână care şi-a mâncat plângând puii. M-am obișnuit să o ştiu acolo, rânjind hămesită ca orice fiară care nu se încălzeşte cu nimic. Apoi revine visul cu piscina fără apă. Şi totuşi înot dintr-un perete în altul. Iar respiraţia greoaie mă aruncă sleit la pământ. Sunt un înotător redutabil. În gol. Chiar și pe pământ. Vise obsesive, nu coșmaruri. Mă trezeam cu cearcăne negre. Simţeam imediat nevoia să mă spăl pe dinţi şi să-mi potrivesc ceasul. Ni se pare că viaţa noastră ar fi oricând un subiect savuros, dar când începi să povesteşti nu mai rămâne mare lucru. Destine comune cuprinse în etcetera. Deşi lumina există.
Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă
Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând
Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate
